Pescuitul de altadata...

[nicolai]

Buna sara.
Am citit zilele acestea topicul "Unde sunt vanatorile de altadata?" de aici http://www.vinatorul.ro/public/forum/viewtopic.php?f=55&t=15303
Si de acolo si pana la ce voi posta n-o mai fost mult de gandit. Poate ca topicul meu facea echipa mai buna alaturi de celalalt topic, dar n-am vrut sa stric randuiala forumului.
Asa ca:

"PESCARII ROMANIEI
(Dorothy Hosmer, National Geographic, 1940)

Pe Dunăre, pe teritoriu românesc, locuieşte o comunitate lipovenească. Mai degrabă supravieţuieşte acolo, deoarece povestea acestor oameni pare desprinsă din scrierile lui Puşkin.
E o bucată din Rusia, această comunitate. Şi prima mea întâlnire de acest fel a avut loc în timp ce călătoream prin Bucovina, acolo unde ţăranii ucrainieni poartă părul tăiat "cu blidul", au pământurile lor şi urmează aceeaşi religie ca pe vremea Ţarului.
Fiind în Bucureşti am auzit de vastul şi miraculosul tărâm al Deltei Dunării şi, de îndată ce a sosit primăvara, mi-am procurat permisele militare necesare - mă îndreptam spre Vâlcov.

4407308_orig.jpg

A trebuit să-mi las bicicleta - cea care mă însoţise, temerară, de la Cracovia până la Bucureşti. În acest ţinut nu există căi ferate şi nici drumuri circulabile. Nu puteam ajunge la destinaţie decât pe apă.
Pe vasul "România Mare" - pe care m-am suit la Olteniţa - l-am întâlnit pe Serghei Nicolaievici, un rus din Vâlcov.
Silistra râmâsese în urma noastră, apoi marele pod de la Cernavodă, singurul pod care traversează Dunărea. Aici marea e la doar 50 de km şi s-a pus de mult în discuţie construirea unui canal, întrucât fluviul, în loc să-şi urmeze cursul firesc, o ia brusc la nord şi se "rătăceşte" pentru peste 300 km.
Trecem repede de lanuri cu grâu, porturi mici, mlaştini întinse. Ajungem, într-un final, la Galaţi. Vase Româneşti, germane şi greceşti stau ancorate în port, încărcând lemn şi grâne care vor pleca apoi spre Europa Centrală sau spre porturile Atlanticului.
Am reuşit să vedem şi casele din apropierea portului, construite pe teren atât de jos încât sunt inundate complet atunci când plouă.
"E dureros de mare dorul de casă când văd locurile astea", spune Serghei, în rusă.
Străzile acoperite cu apă merită, însă, cu desăvârşire, numele de "Mica Veneţie".
Pentru Serghei însă, călătoria nu e una obişnuită. E fiu de lipovean, purtat de război, de la 16 ani, departe de casă. Campaniile de cucerire care s-au purtat pe teritoriul României i-au smuls rădăcinile adânci, lui şi altor milioane de pescari, oieri, ţărani. S-a trezit al nimănui, în Bucureşti.
Mai întâi a încercat să-şi câştige traiul cântând la balalaică, pe urmă a vrut să se facă actor. Viaţă plină de sărăcie într-un Bucureşti de după război. Dar viaţa la oraş s-a dovedit a nu fi pentru el. După 20 de ani, a descoperit că exista în sufletul său ceva mult mai puternic. Acum se întorcea la viaţa de pescar.
"Mulţi lipoveni au murit de dor în timpul războiului", îmi spune. "Şi cei care au murit au cerut doar un pumn de pământ de acasă, pentru a li se părea că nu mor în străinătate".
Lângă Tulcea Dunărea se împarte în trei mari braţe ce se scurg încet prin sălbăticia Deltei. Cel din mijloc, având drept port Sulina, e singurul pe care pot circula vasele mari. Dar, surprinzător, 67% din totalul apei se scurge pe braţul nordic, pe la Chilia. Doar o mică parte din vase se avântă însă pe acest braţ, în special cele care transportă peşte şi caviar.
Ca parte a Basarabiei, Vâlcov a aparţinut Rusiei între 1878 - 1918. Acum e din nou teritoriu Românesc.

4025457_orig.jpg

Obiceiurile vechi s-au mai schimbat. Întreaga regiune a fost scena unor schimbări continue de populaţie şi rase.
La 160 de km spre sud se află Constanţa, oraş al cărui nume - Tomis, unde a fost exilat Ovidiu - a fost uitat de-a lungul secolelor petrecute sub ocupaţia Imperiului Otoman.
Ani de-a rândul Ţarul şi Sultanul au tânjit bogăţiile Deltei. La sud de fluviu, de-a lungul coastei, sunt sate de tătari, bulgari, germani şi turci. Pe când ne aflam în portul Tulcea am putut să văd turnurile minaretelor, urme lăsate de Imperiul Otoman.
Apoi, la Ismail, pe partea de nord a Deltei, am reuşit să văd acoperişurile roşii, rotunde, ale bisericilor ortodoxe ruseşti. Aici a fost teritoriul ce marca graniţele Imperiului Rus.

6282468_orig.jpg

Şi totuşi Ismail a fost pentru o bucată de vreme o puternică fortăreaţă turcă. Fortăreaţa a fost atacată şi distrusă în 1790 de Generalul rus Alexandru Vasilievici Suvarov.
"România Mare" îşi continuă drumul prin canalele întortocheate, ce arată toate la fel. Apoi, cu o sforţare, suntem gata să urcăm împotriva curentului, spre docul Vâlcov.
Portul e plin de lăzi, butoaie şi localnici. Un bărbat cu barbă stufoasă stă retras. Serghei îşi recunoaşte fratele. Se îmbrăţişează şi se sărută de trei ori pe fiecare obraz. Fratele - cu care Serghei îmi face cunoştinţă - se ţine drept şi e foarte serios.
"Uite ce bărbat! Aşa aş fi fost şi eu dacă nu stăteam la oraş", se întoarce mândru spre mine Serghei. "Trebuie să vii la noi acasă", mai spune.
Mă uit în jur - niciun hotel, nicio trăsură. Peste tot doar străzi inundate şi canale. Ne suim într-o barcă lungă şi fratele lui Serghei vâsleşte îndemânatic spre "străzile" laterale, atât de înguste încât abia au loc două bărci să treacă una pe lângă cealaltă.

3926578_orig.jpg

Ne întâmpină bărbaţi cu ochi albaştri şi bărbi stufoase - toţi sunt desculţi. Privirile le sunt deschise şi copilăroase. Se dau la o parte din calea unei femei ce cară două doniţe cu apă. Alte două femei vâslesc într-o barcă plină cu nămol. Mă uit la Serghei şi acesta îmi explică:
"Nămolul e folosit la construirea şi repararea caselor. Când e întărit e la fel de tare ca şi argila. De fiecare dată când se crapă pereţii, dăm cu nămol umed peste crăpătură. Pe urmă văruim şi casa e ca nouă".
"Femeile fac treburile astea. În fiecare sâmbătă văruiesc casele pe dinăuntru şi pe dinafară", continuă el.

3401367_orig.jpg

povestea mai este...

[nicolai]

...continuare:

479414_orig.jpg

Barca se opreşte lângă un mic debarcader, aparţinând unei case. Păşim dincolo de poartă - printr-o grădină de legume - şi ajungem la o casă scundă, de culoarea nămolului ars. De ambele părţi ale casei sunt plantaţi trandafiri.
Când intrăm, toţi membrii familiei se înclină - femeile chiar mai adânc decât bărbaţii. Serghei păşeşte drept spre icoana familiei, care atârnă pe peretele din faţa intrării. Se apleacă, îşi face larg semnul crucii. Mâna îi atinge fruntea, apoi pleacă până în apropierea podelei, pe urmă de la umărul drept la cel stâng.
Repetă închinarea de trei ori şi pe urmă se plimbă pe la fiecare membru al familiei, începând cu cei bătrâni - îi sărută pe fiecare de trei ori pe obraji. În timpul întregii ceremonii de primire a fiului rătăcitor domneşte tăcerea. Cu toţii păreau a fi mult mai mult decât nişte simpli pescari.
"Cum am ajuns să trăim aici? Pe vremea Ţarului Alexandru, tatăl lui Petru cel Mare, preoţii de sub Patriarhul Nikon au decis să traducă din greacă Biblia. Bineînţeles, au găsit lucruri, exprimări pe care le-au considerat greşite şi le-au corectat. Mulţi dintre ruşi n-au înţeles însă de ce au trebuit corectate nişte lucruri care fuseseră bune timp de 500 de ani. Acesta a fost începutul divizării Bisericii."
"La început n-au fost diferenţe prea mari. Credinţa ortodoxă făcea crucea cu trei degete, ce reprezentau Sfânta Treime. Noi, lipovenii, credem că Sfânta Treime e reprezentată de degetul mare şi următoarele două degete şi ne facem cruce cu cele două degete mari, aşa cum vedem în icoane că a binecuvântat Iisus."
"Dar, pe urmă, Ţarul Alexandru a vrut să încalce toate obiceiurile vechi şi să europenizeze Rusia. A fost primul ţar care a vizitat Europa de Vest, a tăiat bărbile boierilor şi a introdus fumatul tabacului."
"A vrut să construiască o flotă pentru a-i învinge pe suedezi. Aşa că a mers în Anglia şi Olanda pentru a învăţa cum se construiesc vasele de luptă. A lucrat acolo un an, drept simplu muncitor, apoi s-a întors şi a vrut să schimbe totul. O mare parte a ruşilor nu l-au mai privit drept Ţar Batiuşca - Tătuca - ci drept Anticristul.

4250313_orig.jpg

"Petru şi-a tăiat barba şi a început să fumeze; în loc de hainele lungi, boiereşti, tivite cu blană de zibelină sau castor a decretat şi început să poarte noul caftan, schimbând astfel costumul naţional. Fiul său, Alexandru, a rămas în vechile tradiţii - boierii au văzut în dânsul salvarea şi speranţa - dar tatăl său l-a omorât."
Credincioşii vechi şi-au căutat refugiu în sălbăticii. O sectă din munţi, ce credea că Anticristul s-a ivit în persoana Ţarului, a declarat că venise Ziua Judecăţii. Secta a ars toate bisericile, în timp ce credincioşii erau înăuntru."
"Petru cel Mare a trimis poliţia ca să lupte împotriva oamenilor - mulţi dintre aceştia credeau în spusele sectanţilor. Credincioşii au fost obligaţi să se ascundă din ce în ce mai departe. Unii au ajuns în Siberia, alţii în Caucaz. Alţii au plecat din pădurile de tei, de unde numele de lipovean (lipa = tei, rus.) şi au ajuns aici, în Deltă, care, pe acea vreme, era teritoriu turcesc.
"Mlaştinile şi miile de insule erau pustii aşa că strămoşii noştri s-au aşezat aici şi-au numit aceste locuri Vilkov, de la rusescul vilka = furculiţă, după cele trei canale ale Deltei. Au săpat câteva canale şi, cu nămolul de la acestea, au creat fâşii de pământ mai ridicate pentru case. Au continuat să poarte bărbile lungi, ca boierii, şi au refuzat să fumeze, păstrându-şi vechile obiceiuri."

5037775_orig.jpg

După ce ritualul s-a încheiat, ne-am aşezat cu toţii la masă. Fiecare aveam o lingură din lemn, şlefuită cu grijă. Mai întâi am primit peşte fiert, iar mai apoi supă limpede de peşte cu puţini cartofi în ea. În loc de pâine am mâncat piroşte (pirozki), un aluat din făină neagră umplut cu varză.
Urmând exemplul bărboşilor, masa s-a desfăşurat în tăcere. Dar, la sfârşit, am avut parte de căpşuni mari şi proaspete servite cu smetana, smântână. Focul duduia în samovar şi la masă erau aduse căni cu ceai fierbinte, aburitor.
Mama lui Serghei s-a aplecat peste strachini şi a mai aruncat o lingură de smântână peste căpşuni. A izbucnit un hohot de râs general. Stânjenit, Serghei s-a întors spre mine pentru a-mi explica.
"Copiii iubesc smântâna. Aşa că atunci când un copil e mai răsfăţat, primeşte smântână mai multă, dar i se spune "smetanik". Aşa mi-au spus mie, acum."

5852402_orig.jpg

"Acum mi se spune povestea berzelor şi a raţei", mă informează Serghei. "Se spune că o raţă a ouat un ou în cuibul unei berze, pe casă. O adunare a berzelor a venit de îndată. S-a decis că ceva nu e în regulă şi mama barză şi raţa au fost omorâte iar cuibul distrus."
"Ştim că berzele sunt foarte stricte în ceea ce priveşte viaţa lor", îmi explică el. "Vin în fiecare an, la acelaşi cuib, aceeaşi pereche. Când le vedem ştim că iarna s-a terminat. Fiecare casă trebuie să aibă un cuib de barză pe acoperiş pentru că berzele aduc noroc."

7253862_orig.jpg

mai este...

[nicolai]

...continuare:

Dar cel mai mult se discută despre dezastrul care a lovit Vâlcovul în timpul iernii.
"Uneori Dunărea îngheaţă într-o singură noapte. Vasele rămân prinse în gheaţă până în primăvară. Iarna trecută toată Dunărea a îngheţat. Iar, odată cu venirea primăverii, apa s-a umplut cu sloiuri de gheaţă şi peste tot au fost inundaţii. A plouat şi-a plouat. Apa s-a umflat peste măsură, până când tot satul a ajuns sub ape."
În timpul acestui dezastru familia lui Serghei a pierdut unul din cei mai bătrâni membri. Acesta a murit de frig, în barcă, într-una din cumplitele nopţi de iarnă. Casa din nămol fusese distrusă de ape.
"Iernile noastre...brrr! Gardurile ce mai ţin zăpada, dar casele sunt acoperite cu totul. E de neimaginat."

8903873_orig.jpg

Serghei pufneşte în râs. "Când eram mic îmi spuneam că, dacă am să fiu cuminte, va ninge cu zahăr. Şi dacă ninge de Crăciun se spunea că Sfântul Nicolae îşi scutură barba peste case."
La masă eram aşezaţi 12. Când am terminat de mâncat, toţi şi-au făcut cruce de trei ori şi mama lui Serghei m-a luat în camera în care aveam să dorm.
Covoare în stil basarabean erau atârnate pe pereţi iar la piciorul patului se afla un lădoi din lemn, pictat cu flori colorate. O sumedenie de perne, în stil piramidă, erau aşezate la capul patului, pentru nopţile reci.

7617989_orig.jpg

După ce mi-a arătat camera, mama lui Serghei a ieşit, făcând o plecăciune. Am aflat mai apoi că lipovenii consideră un musafir drept "trimis al lui Dumnezeu".
Dimineaţa m-au trezit clopotele bisericii. Când am ieşit din cameră întreaga familie se adunase deja şi ne-am suit în bărci, vâslind prin aburul de deasupra apei.
Am zărit biserica, a cărei imagine se oglindea tremurătoare în apa Dunării. Dacă nu ar fi fost cupolele rotunde, ca nişte turbane, mi s-ar fi părut potrivită pentru orice oraş european.
Fete cu şorţuri albe, scrobite, bărbaţii proaspăt bărbieriţi şi femei cu părul prins grijuliu sub marame - erau cu toţii aici, ajunşi fie cu barca fie peste podurile de lemn.
Se auzeau clopotele. Unul dintre ele, clopotul mare, fusese turnat în 1877, mi s-a spus, în amintirea eliberării Deltei de sub cucerirea turcească.
Înăuntru un cor intona litanii ortodoxe. În timpul slujbei ţinută de preoţi îmbrăcaţi în sutane grele, brodate, unul dintre credincioşi se întinsese pe jos, în faţa altarului. Alţii, îngenuncheaţi, se prosternau cu capul până la podea.
Dar vocile nu se auzeau doar dinspre cor. Grupuri de tineri cântau de afară într-o armonie perfectă. Bărbaţii, în timp ce-şi legau bărcile, cântau cântece vechi, din secolele XVI şi XVII.

7485533_orig.jpg

Barca e legată în rând cu altele - singurul lucru care le deosebeşte e numărul pictat de pe ele, uşor de identificat de către oficialităţi. Păşim pe pământ, la ora asta împânzit cu puzderie de trecători.
Mi se spune că tinerii se căsătoresc la 21 de ani, majoritatea imediat după serviciul militar, iar fetele se mărită mult mai tinere, la 16 ani.
Fetelor li se permite să se plimbe dar nu să danseze, doar cu excepţia nunţilor. Din această cauză, la ceainăriile din sat, doar băieţii şi bărbaţii dansează - cazacioc - în timp ce fetele şi femeile privesc.
Ne aşezăm pe terasa unei asemenea ceainării - un ceai costă 5 lei. Cu fiecare cană sunt servite patru cuburi de zahăr şi o felie de lămâie. Se bea din farfurioară, pentru ca aburul să încălzească feţele.
Farfurioara e ţinută cu primele trei degete ale mâinii stângi. Între celelalte două degete şi palmă se ţine zahărul, cuburi. Niciodată nu se foloseşte zahăr tos. Se muşcă din zahăr după care se soarbe din ceai.
"Pe vremuri", îmi spune Serghei, "când zahărul era scump şi foarte rar, o bucată mare era legată de tavan. Fiecare sorbea din ceai, pe urmă lingea zahărul şi-l lăsa pe următorul să facă la fel."
Băutul ceaiului în cantităţi mari are efectul unei băi turceşti. Aşa că, parte a ritualului, un şervet se pune pe ceafă, cu colţurile atârnând în faţă, pentru ca amatorii de ceai să-şi poată şterge transpiraţia.
În timp ce discutăm despre ceai privesc un tânăr care dansează. Hainele îi sunt peticite, ca cele ale unui arlechin, şi cămaşa îi sare la fiecare mişcare. Serghei îmi spune că lipovenii şi ruşii ortodocşi din Vâlcov nici n-au alte haine.
"Mai există secte ruseşti în Galaţi, Iaşi sau Bucureşti, care poartă haine diferite. Sunt Scopiţii (Skoptsi) pe care-i poţi vedea prin Bucureşti pe druşcă, poartă căciuli din astrahan şi haine lungi din catifea. Au fost bogaţi pe vremuri, exilaţi din Rusia înainte de război."
"Vâlcov are cam 8000 de locuitori. Majoritatea sunt lipoveni, câţiva ruşi ortodocşi, Români, şi câteva familii evreieşti. Toată comunitatea trăieşte din pescuit. În 1877 ţăranii au transportat cu bărcile armata rusească pe partea turcească. După război ţăranilor li s-a dat să aleagă dreptul asupra pământului sau asupra apei. Au ales, desigur, apa şi li s-a permis să pescuiască în Deltă fără să plătească taxe.

4622247_orig.jpg

După război (primul război mondial) l-am rugat pe rege să reînoiască acest drept dar Guvernul a introdus o plată în cooperativă ce controlează pescuitul - fiecare pescar e plătit o sumă fixă pentru fiecare kilogram de peşte.
"Sunt multe tipuri de peşte dar în principal ne ocupăm cu caviarul - pentru asta e Vâlcovul faimos."
Am încercat prima dată sturionul într-o cafenea mică. Era afumat, tăiat în bucăţele mici şi servit cu ţuică. Are un gust asemănător cu somonul afumat.
Primăvara sturionii înoată în Deltă pentru a-şi depune icrele în apă dulce. Pescarii închid atunci gardurile construite de-a latul canalelor. Asta e doar o metodă de pescuit.

700434_orig.jpg

inca putin...

[nicolai]

...ultima parte:

Icrele de cea mai bună calitate sunt cele proaspete -svyezhaya ikra, sunt gri la culoare şi destul de lichide ca şi consistenţă. Acest gen de caviar nu se sărează şi, dacă e prea gras, se serveşte cu lămâie.
Icrele de calitate mai slabă - paynusnaya, sunt negre. sunt murate în saramură şi apoi presate în butoaie mici sau containere din tablă. În Rusia există icre de o calitate şi mai slabă, ketovaya ikra, recoltate din Siberia şi vândute cu 60 de kopeici pe livră rusească (aprox. 400 grame). Dar caviarul gri, proaspăt, se vinde cu 10 ruble pe livră rusească.
"Bogaţii", îmi spune Serghei, "servesc caviarul din castroane adânci, cu linguri de supă, făcute din argint. Sau e pus într-o bucată mare de gheaţă în care s-a scobit o gaură şi se serveşte cu felii subţiri de Parmesan şi, desigur, vodca."
Am găsit destul caviar în Bucureşti, aproape fiecare magazin avea un butoi deschis, la intrare. În restaurantele mai pretenţioase chelnerii îl pregăteau direct la masă, în funcţie de cerinţele clienţilor. Uneori bătut cu ulei de măsline, suc de lămâie şi ceapă mărunţită, la care se adăugau măsline negre, greceşti.
Pregătirile de pescuit încep cu o noapte înainte. Mama lui Serghei pregătise un sac de cartofi şi pâine neagră cât să ajungă pe o săptămână.

9289664_orig.jpg

Ne-am trezit la două dimineaţa. Am ieşit împreună cu bătrâna în faţa casei. Acolo se aflau deja Serghei şi încă doi din fraţii lui. Proviziile fuseseră deja puse în barcă şi, deşi era luna mai, barca era plină cu pături în care să ne învelim.
Treceam pe lângă zeci de bărci, în drum spre mare. Voci înfundate, vâslele lovind apa, câteva felinare licărind în distanţă - umbre mişcându-se în noapte.
Curentul ne-a cuprins repede şi barca a luat viteză. Dintr-o dată s-a auzit somaţia unei santinele. Am fost verificaţi şi, nefiind contrabandişti, am fost lăsaţi să trecem.
Odată cu sosirea dimineţii am simţit briza sărată a mării. Vasili a îndreptat barca spre un loc în care se afla un cerc plutitor din cutii de tablă.
În timp ce vâsleam, Vasili s-a aplecat şi a scos, unul câte unul, cârligele lungi din apă. "Sturionii înoată pe fundul apei în drumul lor spre apă dulce. Intră în cârlige şi rămân acolo din cauza greutăţii", mi-a spus.
După ce a scos din apă cel puţin 100 de cârlige goale, Vasili a tras şi unul în care se prinsese un sturion aproape cât el de mare. Numai un peşte dar, cum spun pescarii, "Pescuitul e ca o loterie. Uneori prindem peşti de două ori mai mari decât ăsta, care ne aduc şi 20.000 de lei odată. Apoi pot trece 2-3 săptămâni fără să prindem ceva."
Către ora 8 dimineaţa ne-am întors la mal, lângă colibele făcute din nuiele de salcie. Lipovenii stau în ele săptămâni în şir, întorcându-se în sate doar pentru provizii sau pentru slujbele religioase de duminică. Uneori întregi familii sunt aici. Nu trebuie să păzească năvoadele sau cârligele decât de furtună - pescarii rar fură unii de la alţii. Dar năvoadele trebuie reparate, cârligele unse cu ulei.

2766943_orig.jpg

Micul-dejun a constat din hering sărat şi pâine - asta în timp ce eram pe mare, dar lipovenii nu mănâncă decât de două ori pe zi. Prima masă se ia imediat după întoarcerea de pe mare.
Aşa că, atunci când ne-am întors, am fost întâmpinaţi de o masă mare. Vasili a adus un ceaun cu bucăţi de peşte - cap, ficat, de toate. Nu existau furculiţe. După ce şi-au făcut cruce de trei ori, bărbaţii pescuiau bucăţile de peşte cu degetele şi le tăvăleau prin sos înainte de a le înghiţi.
Când s-a golit, ceaunul a fost umplut cu supă de sturion din care fiecare se înfrupta cu binecunoscuta lingură de lemn, linsă bine - aşa cum cer bunele maniere - înainte de a lua o nouă înghiţitură.
Serghei tăia felii dintr-o pâine imensă pe care le punea pe masă, în faţa pescarilor tăcuţi şi flămânzi.
Acesta era ritualul supei ukha, rivală a supelor bouillabaisse şi brodetto. Apoi nu se mai mânca nimic până la 8 seara.
În timp ce pescarii reparau năvoade, am început să explorez tărâmul minunat din jurul meu.
La fiecare pas, zeci de broaşte săreau în apă. Am dat de un stârc ce mă privea curios, legănându-se într-un picior. Privind în jur, mi-am dat seama cât de înşelătoare pot fi mlaştinile - nu vedeam decât trestie şi nisip, totul părea la fel. Mi-au venit în minte zecile de poveşti despre comori ascunse în aceste locuri, refugii ale tâlharilor din Deltă.
Ne-am întors în sat şi m-am îmbarcat pe "România Mare". În urechi îmi sunau cântecele pescarilor lipoveni, ca nişte imnuri de bucurie, dar şi de durere. Viaţa ca o legendă a acestor oameni care trăiesc în Delta Dunării albastre.

valnov15_1280x806.jpg

Si asta-i tot. Sper sa va placa.
Imi cer scuze ca l-am bucatit. Asa m-am priceput sa-l postez. Dar daca deranjeaza, rog un moderator sa le adune gramada intr-un singur post.
Doamne ajuta, vodca si caviar.

[laurul]

Excelenta lectura.
La mai multe!

[the_mav]

Dupa parerea mea, cred ca este - de departe - cea mai frumoasa lectura de pe acest forum de o buna perioada de timp.

@nicolai: cred ca (inca) nu iti dai seama cat de puternica poate fi aceasta lectura si cata valoare aduce comunitatii online.
Nu te opri, continua cu astfel de memorii si povesti. Ar fi pacat ca vremurile ce nu se vor mai intoarce vreodata sa nu fie macar pastrate in vreun colt online.

[nicolai]

Credeam ca doar eu mi-s blocat in copilarie , de-mi plac povestile .
Ma bucur ca sunt si altii care gusta genul.
Cand o fi vreme o sa mai incerc sa mai pun cate ceva...
Doamne ajuta si sara buna.

[Ghinda]

Baga mare!

[radubichis]

Credeam ca doar eu mi-s blocat in copilarie , de-mi plac povestile .
Ma bucur ca sunt si altii care gusta genul.
Cand o fi vreme o sa mai incerc sa mai pun cate ceva...
Doamne ajuta si sara buna.

Frumoasa lectura . Multumim si cel putin eu, te rog sa continui cu altele daca mai ai.
Abea intors din Delta plina de salupe ,motoare ,motorase ,barci barcute si chiar iahturi ,incep sa realizez transformarile acestui mirific colt de tara

[nicolai]

Nenea Radu,
te rog frumos ca nici dumneata si nici altcineva sa nu "ma roage" pt povesti.
Ma simt aiurea. Nu le scriu eu.
N-am talent de povestitor, nici de scriitor, nici de vanator, deci aici sunt doar un intrus-vad ca deocamdata tolerat.
Am ajuns aici, oarecum din interes, adus de google, amusinand dupa informatii despre optice.
Mai degraba ma aseman unui bursuc-sap pe net dupa ce-mi trebuie si de acolo, cam oportunistic, fac copy-paste.

Am facut precizarile de mai sus, ca sa fiti mai ingaduitori la judecata cand veti afla ca inca n-am trecut pe la "prezentare".

Si acum sa mai incercam o poveste:

In lumea pescarilor din Sfantu Gheorghe(p1)
sursa Mariana Iancu

Capture1.JPG

Istoria localităţii Sfântu Gheorghe

La începuturi, vatra satului Sfântu Gheorghe a fost pe grindul Buhaz, vizavi de locul unde este acum localitatea. Majoritatea oamenilor sunt haholi, o ramură a cazacilor zaporojeni, oameni harnici, aspri şi mândri. Ei respectă calendarul pe stil vechi, când sărbătorile sunt decalate cu 13 zile faţă de cele ale celorlalţi ortodocşi. Denumirea iniţială a localităţii a fost Sacra Peuca (Insula Sacră), fiind prima insulă formată de aluviunile Dunării. Localitatea a fost atestată documentar din anul 1318, pe harta navigatorului Pietro Vesconte. Alături de Pangallia, Constanza şi Solina, apare şi denumirea San Georgio. Se presupune că aceste nume reprezentau traducerea în italiană a denumirilor indigene de către genovezi.
În lucrarea de excepţie a căpitanului M.D. Ionescu numită „Dobrogia în pragul veacului al XX-lea“, se face o scurtă descriere a tărâmului: „Sf. Gheorghe, în turceşte Kadîrlez, e un sat fondat în secolul al XVIII-lea de pescari ruşi, care au făcut şi biserică. A împrumutat numele de la cel al braţului, care aşa se numea din Evul Mediu, probabil de la genovezi“. Mai departe se spune că satul este o comună rurală şi ocupă o suprafaţă de 52.000 de hectare, din care 72 de hectare formează vatra satului. Are o populaţie de 829 de suflete, majoritatea ruşi. „Case sunt 144 şi 10 prăvălii. Şcoală şi biserică sunt în sat.“
Căpitanul spune că „tot satul e o pescărie al cărei stăpân este italianul Iani Milan. Katîrlezul are forma unui dreptunghi cu strade drepte, largi şi plantate pe margine cu arini. Casele sunt toate deopotrivă de înalte, simple şi curate. Peste tot domnesc ordinea şi înfrăţirea. De remarcat este luxul femeilor în acest sat. La marginea ţării s-ar crede că ai de-a face cu sălbatici, dar nu este aşa. Prin Sulina, femeile îşi comandă îmbrăcămintea în străinătate“, mai scrie M.D. Ionescu.

Biserică ridicată din resturile unei nave

Biserica din sat are o poveste interesantă. Primul lăcaş de cult din lemn a fost ridicat în anul 1820, fiind din lemn. Din păcate, biserica a ars împreună cu şcoala din apropiere. M.D. Ionescu scrie că biserica a fost făcută de ruşi şi reparată din temelie în 1880: „Cu câtă satisfacţie şi cu câtă cinste, spun locuitorii, că cel mai mare sprijin la clădirea bisericei l-a dat M. S. Regele“.
Biserica a fost sfinţită la 24 mai 1881, însă a avut aceeaşi soartă şi a ars în întregime în 1896. Legenda spune că actuala biserică a fost ridicată în 1893 cu cărămida donată de un comerciant grec, după ce corabia lui s-a împotmolit pe Insula Sacalin. Clopotele au fost instalate pe cheltuiala patronului pescăriilor din Sfântu Gheorghe, italianul Iani Milan. Pe vremea lui, oamenii o duceau foarte greu, acesta comportându-se cu pescarii ca un tiran. În cele din urmă, el a fost omorât de un localnic.

Tragedia familiei Skadovsky-Falz Fein

Pe malurile localităţii Sfântu Gheorghe s-a petrecut, în 1920, o mare tragedie. Aici a eşuat iahtul Ostara, pe care se aflau membrii familiei de nobili ruşi de origine germană Skadovsky-Falz Fein şi echipajul. Niciunul nu a mai ajuns viu pe uscat. O parte dintre ei au fost găsiţi împuşcaţi. După două luni, alte două cadavre au fost găsite pe Peninsula Sacalin.

Capture2.JPG

Moartea nobililor care fugeau spre libertate de cancerul bolşevic rămâne un mister. Adevărul este greu de aflat, întrucât arhivele Primăriei Sfântu Gheorghe au fost distruse, iar mărturiile sunt contradictorii. Un mister rămâne şi numărul victimelor, care variază de la 7 la 11 membri. O primă variantă spune că grănicerii români au deschis focul către nava naufragiată, considerând că sunt atacaţi de soldaţii bolşevici.
O a doua variantă ne-a oferit-o Vanea Ivanov, de 85 de ani, din Sfântu Gheorghe. „Ei s-au apropiat de malul nostru, dar au crezut că furtuna i-a dus din nou în Rusia şi s-au împuşcat între ei, de teamă să nu cadă pe mâna bolşevicilor“, spune bătrânul. Cum la bordul ambarcaţiunii se aflau şi mai multe femei şi, de teamă că vor fi violate, nobilul Skadovsky şi-a ucis familia şi apoi s-a sinucis. Despre comoara de pe iaht? „Cineva spunea că erau foarte mulţi bani, că era o comoară, dar cine ştie“, se întreabă bătrânul. Cert este, spun bătrânii satului, că mulţi localnici s-au îmbogăţit dintr-o dată după tragedia navei Ostara. În cimitirul din localitate există o placă ridicată în memoria victimelor de pe Ostara.

Perioada comunista

Când spui deltă, spui peşte, când spui Sfântu Gheorghe, spui morun. Satul de pescari unde s-au aşezat urmaşii ucrainenilor care au colonizat acest teritoriu virgin a rămas în legendă pentru sturionii care se pescuiau aici în anii ’70–’80.

Capture3.JPG

Toate poveştile copiilor din comuna Sfântu Gheorghe, judeţul Tulcea, începeau cu monştrii marini pescuiţi de taţii lor, bărbaţi blânzi cu bărbi mari şi albe, cu veri toride, când veneau domnii de la Bucureşti în sat pentru a se înfrupta cu gusturile mării şi ale Deltei Dunării.
Eduard Acsente, 44 de ani, născut în locul unde cel mai vechi braţ al Dunării îmbrăţişează Marea Neagră, la Sfântu Gheorghe, rescrie imaginea satului său în perioada copilăriei. „Toţi bărbaţii erau pescari. Aici nu se prindea orice fel de peşte, ci unul de lux, cu o carne extrem de gustoasă, morunul“.

145 de kilograme de caviar

Cu unelte speciale, pescarii reuşeau să facă unele capturi impresionante. „Îmi amintesc că echipa tatălui meu a prins un morun de 675 de kilograme, din pântecele căruia a scos 145 de kilograme de caviar. Aveam vreo 12 ani atunci, dar şi acum revăd monstrul“, îşi aminteşte el.
Pescuitul la morun nu se aseamănă cu prinderea altor peşti. Sturionii se prind numai pe furtună, cu unelte speciale. „Ei călătoresc pe fundul Dunării, cu viteze foarte mari, de 70 de kilometri pe oră. Pentru a-i păcăli, pescarii montau de stâlpi de lemn din salcâm înfipţi pe fundul apei, carmace, adică un şir de cârlige de 30-35 de centimetri. În trecerea lui, morunul se agăţa cu coada de aceste scule. Peştii se prindeau la adâncimi care variau între 2 şi 50 de metri.
Carmacele erau făcute dintr-un aliaj special, uneltele fiind importate din Suedia şi mai apoi din SUA.

Capture4.JPG

Capture5.JPG

urmeaza p2

[nicolai]

continuare:

Zilnic se prindeau zece tone de păstrugă, nisetru şi morun, peşte cu cea mai bună carne. „Un pescar câştiga 15.000 de lei pe lună, plus alţi 5.000 de lei «F.S.N.», adică fără ştirea nevestei“, râde Eduard Acsente.

Capture6.JPG

Capture7.JPG

„Când nu aveam ce mânca, mâncam caviar“

Capture8.JPG

Pescarii din Sfântu Gheorghe intrau în iarnă cu rezerve uriaşe de peşte. „La noi în casă aveam patru butoaie mari în care ţineam 250 de kilograme de scrumbie sărată. Făceam troc cu alte produse: porumb sau cartofi. Iarna, Dunărea îngheţa şi mâncam doar ce prindeam vara. În iarna lui 1969, Dunărea a fost îngheţată timp de 99 de zile“, spune el.
Palaşca Varemic, un localnic din Sfântu Gheorghe, îşi aminteşte cu drag de vremea copilăriei: „Înainte, se prindea peşte gras, morunul avea slană ca porcul. Şi când aducea tata grăsimea aia acasă, mama o tăia ca jumările la porc. Bucăţele pătrate, cuburi, cuburi. O prăjea şi după aceea untura era scoasă, o punea în bidoane, iar bucăţile care rămâneau erau puse separat. Când începeam să-i spunem: «Mama, ne e foame!», ne dădea un castron de jumări de peşte. Ne duceam în grădină, mâncam jumările cu roşioarele alea mici şi ne băteam cu roşiile mari. În cel mai rău caz, când nu aveam ce mânca, mâncam caviar“, râde Palaşca Varemic.

Furtuni pe mare

Nu puţini au fost oamenii din deltă care au murit în timpul furtunii, când au plecat cu bărcile la pescuit de morun. „În vinerea mare de dinainte de Paşte, acum vreo 20 de ani, când legile lui Dumnezeu şi ale naturii spun că nu este voie să ieşi la pescuit, doi bărbaţi au plecat cu barca. Ca din senin s-a iscat o furtună, iar ei nu au mai fost găsiţi niciodată“, povesteşte Eduard Acsente.
O altă legendă de-a locului, cunoscută de Acsente, îi are eroi pe trei pescari care au plecat la pescuit în a treia zi a Crăciunului: „Marea era liniştită în acea zi şi niciunul dintre ei, oameni încercaţi şi trăiţi mai mult în barcă, nu s-au gândit că li se poate întâmpla ceva rău… Dar Marea Neagră este tare capricioasă, ca nicio altă mare, iar în acea zi, a vrut să-i pedepsească pe temerarii ce încălcaseră legea creştinească. Dintr-o dată, vremea s-a schimbat şi în larg i-a cuprins o furtună iscată parcă din senin, dar nu orice fel de furtună, ci una groaznică, cu valuri cât casa, aşa cum parcă niciunul dintre ei nu mai cunoscuse vreodată. Au încercat să se apropie de ţărm, acolo unde farul de la Sfântu Gheorghe pâlpâia. Curentul era însă prea puternic şi ţărmul luminat se îndepărta parcă mai abitir în timp ce încercau să se apropie de el. Trei zile s-au luptat cu furtuna din larg şi au reuşit să scape, uimitor, cu viaţă…

Capture9.JPG

Când marea s-a liniştit, s-au trezit teferi, dar obosiţi şi uzi în aceeaşi barcă ponosită… Erau în mijlocul apelor, nu se vedea niciun ţărm, nu ştiau unde se aflau… Au reuşit să prindă vreo doi peşti mici şi i-au mâncat cruzi, ca să le mai potolească foamea chinuitoare. Au căutat cu disperare în zare vreun vas. Degeaba. Pe când stăteau amorţiţi şi se gândeau că acela le este sfârşitul, într-o amiază, s-au trezit că în jurul bărcii s-au adunat puzderie de delfini. Delfinii cei jucăuşi au început să împingă barca cu putere, spre o direcţie necunoscută oamenilor. Nu le venea să creadă că ajunseseră la Mamaia, unde pescarii au aflat că stătuseră trei săptămâni pe mare…“.

Mai sunt doar 55 de pescari în sat

În perioada comunistă, la Sfântu Gheorghe erau deschise două cherhanale: una care deservea Gura Dunării şi cea de-a doua era cunoscută ca fiind cherhanaua de la Ciotic. Pescarii erau grupaţi în brigăzi, la Sfântu Gheorghe fiind nu mai puţin de 14-15 brigăzi, în fiecare fiind înscrişi 10-12 pescari. În prezent, mai sunt autorizaţi doar 55 de pescari, iar satul mai numără 640 de suflete. În urmă cu trei-patru decenii, aici trăiau 3.000 de oameni. În prezent, pescuitul sturionilor este interzis, măsură luată de mai multe state europene pentru refacerea speciei. Profitul din pescuitul de sturion, din Marea Neagră, în anii ’90, era de un milion de euro pe an.

Satul poreclelor

În satul copilăriei lui Eduard Acsente, toţi localnicii aveau poreclă, care se lega de diverse evenimente din viaţa omului, de caracterul lui sau de fapte ale înaintaşilor. „Unuia i se zicea «Carcea», care se traduce în «rădăcină de copac». Era un om care niciodată nu te lăsa în pace, stătea tot timpul agăţat de tine, aşa cum se prinde o rădăcină în pământ“.

Capture10.JPG

„Florin Piersic şi Angela Similea veneau pentru caviar şi plajă“

Un ţinut virgin ca Sfântu Gheorghe înainte de 1989, unde morunul era pe orice masă, nu avea cum să fie ocolit de turişti. Pescarii ucraineni din Sfântu Gheorghe erau vizitaţi permanent de turişti în căutare de sturioni şi caviar. Toţi localnicii aveau telefoane fixe la vremea aceea. Oamenii de-abia dacă făceau faţă avalanşei de turişti care căutau liniştea plajei şi icrele de sturion. De la prim-secretari la artişti, de la studenţi la muncitori, toţi porneau vara spre acest colţ de rai. „La noi în sat au venit Sabin Bălaşa, Florin Piersic, Angela Similea, şi alte mari personalităţi ale ţării. Veneau pentru caviar şi pentru liniştea plajelor noastre“, spune Eduard Acsente.
Cu toate acestea, condiţiile de trai erau minime. Curent electric aveau doar patru ore pe zi, iar apa curgea doar două ore. Dar nu se plângea nimeni. Cine nu prindea să se spele, de cele mai multe ori afară, în grădină, o lăsa pentru a doua zi, sau se mulţumea cu o bălăceală în apa mării, noaptea, la lumina lunii. Localnicii aveau bani de nu ştiau ce să facă cu ei. „În casele noastre, mobila era doar de nuc şi cireş. Locuinţele avea balcoane mari, pline cu flori“, îşi aminteşte Eduard Acsente.
Şi în ţinutul îndepărtat al Deltei, în perioada comunistă, oamenii primeau pâinea tot pe cartelă. Însă, pentru fiecare turist pe care îl aveau în gazdă, primeau în plus câte o jumătate de pâine. Acum, sunt mai mulţi turişti, dar, spune Acsente, majoritatea nu ştiu să iubească delta: „După Revoluţie, totul s-a stricat. Turiştii vin, murdăresc şi pleacă. Am fost invadaţi de neaveniţi, de oameni care nu au nicio treabă cu Delta Dunării“.

Doamne ajuta si lectura placuta.