CARPATII – OCTOMBRIE 1934
BIETUL IEPURE !
De Ionel Pop
Credeţi, că încep să-l jeluesc, că are o sumedenie de duşmani, că-l ucide iarna grea, că-l mănâncă câinii hoinari, că nu-l protejează îndestulător legea? De data asta nu reiau aceste văicăreli devenite aproape clişee ci sub acest titlu — clişeu şi el, — cuprind pe lângă un pic de dragoste un alt fel de compătimire. Compătimirea, că bietul de el e categorisit atât de jos în ierarchia sălbătăciunilor noastre. Noi visăm şi scriem despre „regele Carpaţilor" cerbul cu coarne ramurile ca o creangă de stejar, noi ne oprim cu dorurile şi laudele noastre asupra ursuzului „Bade Nicolae" cu capul cat doniţa. Capre negre care „sar în piatră", ţapi roşii şireţi, cocoşi de munte tainici, lupi in haite urlătoare: iată ce găsim adese şi în gândurile noastre vânătoreşti şi in slova cărţilor de vânătoare. Cine vorbeşte insă cu drag şi jind de amărâtul de iepure? Cu toate că nu este vânat, care să de o atât de uzurărească vamă plăcerii noastre, şi adunând în un mănunchi — de s'ar putea — şi clipele scurte de zvâcnire a inimei, şi cele ale fugarei plăceri, pe care ţi le-a dat el, ar precumpăni marile şi rarele emoţii ce ţi le-a hărăzit vânatul mare. Hai să-i dăm o pagină-două. Gânduri deslânate, aşa cum vin, cotrobăind prin coşul amintirilor. Când am apropiat cel dintâi cerb, mugind colo în o tăetură de brad, încunjurat de haremul lui, par'că-par'că nu eram atât de emoţionat ca atunci, cândmi-am apropiat primul iepure. O, vă rog să nu vă scandalizaţi, că vorbesc de „iepure la apropiat". Eram doar copilandru pe atunci şi aievea a fost o vânătoare „cu dibu". Şi încă un dublu dib. Că cei ai casei mă limitau încă la flobertul 9 mm. şi puşca cu două ţevi a pândarului dela moşie — câtă vreme ţinea vacanţa şi noi eram la ţară — era încuiată dinaintea mea în careva din bătrânele dulapuri misterioase, în care îşi ţinea „comorile" bunica mea. Acum vă puteţi închipui ce minuni de isteţimi a trebuit să pun eu în aplicare, până să ajung să am in mână această armă, când veni în o după masă la mine, Pătruţ, şi îmi şopti la ureche, să nu ne audă nimenea: „Domnişorule, ştiu un iepure. Doarme in culcuş în râpa cu acăţi". Şi dibui era greu: bunica era pretulindenea.
Când o credeai în vie şi prin pomet, te pomeneai, că o găseşti citind gazeta în casa umbroasă. Când o auzeai prin curte indreptând după treburi argaţii, în clipa urmă-toare o vedeai căutând ceva prin casă, sau aşezând pe vreun dulap pere mari, cari mai aşteptau să se coacă, pitulind prin sertare alune, care tot pe noi aveau să ne bucure la urma urmei. Acum fură tu, băiete, cheile dela dulapuri, furişează-te din cameră în cameră, încearcă din broască în broască cheile pe care nu le cunoşti, până vei găsi undeva, răzimat sau culcat între haine „Lankasterui".
Dar pune grabă în lucru! Doar iepurele poate pleca din clipă în clipă, se poate trezi acum după masă, pot da peste el purceii lui Pătruţ (că Pătruţ era sluguliţa, care „umbla cu purceii"). Câte primejdii pe capul meu în acest dib!
Ei spuneţi oricare din Domnia Voastră, dacă nu aveam eu drept să fiu mândru, când m'am văzut, cu puşca ruptă, pitulată cum puteam, sub haină, păşind fuga-fuguliţa pe după şură, pe după prisaca de albine, înspre „râpa de acăţi". Pătruţ mă aştepta zgulit după gardul de nuiele care împrejmuia curtea cu acareturile gospodăriei. Cu jumă-tatea gândului la mine şi la iepure, cu ceialaltă jumătate la porcii lui şi la sfânta de bătae ce o mancă, dacă vor fi intrat, aşa nepăziţi, în grădina cu zarzavaturi. Aşez ţevile la locul lor. Scot din buzunar cartuşul pe care l-am fost şterpelit tocmai la începutul vacanţei, pe când bunica nu apucase să ne previe gândurile şi sa închidă pe undeva şi „umplături'le".
Cartuşul era cu hârtia tocită, cât îl purtasem în buzunar şi cât îl învârtiam în mâni, ţesând în jurul lui vise de vânătoare. II bag în tava stângă: auzisem, că aia duce mai adunat, omoară mai bine. Iată-s gata şi pornesc cu Pătruţ după mine, prin porumbişte spre râpă. Dela două sute de paşi ne zgulim la pământ, dela o sută ne târâm pe burţi, să nu ne simtă. Acum mergea Pătruţ înainte, ca să mă căhlăuzească. Porumbiştea dădea până în valea mâncată de ape şi crescută cu pădurice de sal-câmi. La margine se opreşte Pătruţ şi mă îmboldeşte arătând din ochi. Mă zgâesc eu de să-mi iasă vederea din cap; în umbra păduricii nu văd nimic. Pătruţ arată cu dege-tul undeva, în malul celalalt, apoi îşi aşază gura în urechea mea: „Domnişorule dragă, iată colo sub rădăcina aia". Caut eu pe rând rădăcinile sub care scobise apa cuptoraşe. Nu văd nimic. „Ii tot acolo, domnişorule — şopti sugrumat de emoţie Patruţ al meu. — Nu-l vezi? Par că e un ghem de lână". Mă opresc cu ochii la o rădăcină. Ceva este acolo. Dar mi se pare, că e un bulgăr, prea e surcafeniu şi prea nu are formă de iepure. „Dă domnişorule, că ăla-i iepure. Eu îl cunosc". Ridic ciocanul stâng, mă uit dealungul şinei, potrivesc musca în bulgăre, strâng patul cât mă ţine puterea şi zmâcesc din trăgaci. Poc! se sloboade puşca, de mă învălue în fum şi-mi dă o palmă de să ameţesc. Dar eu cu ochii prin fum tot înspre rădăcina de unde văd cum se zvârli în aer bulgărul şi se prăvăli până în fundul râpei. „L'ai lovit, domnişor!" şi Pătruţ se prostovoli şi el deabuzna la vale, şi îl văd cum se aruncă cu burta la pământ. „Ii sub mine, domnişor! Şi-i mare şi gras". Când am ajuns şi eu, tot de-a berbeleacul, Pătruţ ridica de picioare un iepure cât un cârlan, — sau doar mie mi se părea atât de extraordinar? — şi râdea din toată faţa, ca o lună plină. Ne aşezăm lângă pradă, o admirăm şi o mângăem cu manile. Pătruţ rodea cu zor boabele de bomboane năclăite prin buzunarele mele: răsplata credinţei lui. Dar deodată mi se întunecă bucuria. „Mă Pătruţ, acum ce facem cu iepurele?"
„Şi cu puşca" — întregi el înţelepţeşte, ştiind rânduiala casei. Sfat mare între noi. Ce să mai întind povestea? Am „dibuit" puşca înapoi la locul ei, am luat flobertul meu de 9 mm. şi m'am întors lângă Pătruţ, care păzea nemişcat lângă iepure. Seara, când s'a întors la curte Pătruţ cu purceii lui adunaţi cu trudă de printre pepenii şi harbuzii păziţi ca ochii din cap, mi-am făcut şi eu apariţia, cu flobertul peste spate, cu iepurele târâş după mine.
Eram cuprins de o mare mândrie, peste care se revarsă din belşug şi mândria bunichii', care avea un nepot isteţ, lucru mare. Puşcă iepurele cu un fleac de flobert de 9 mm Iar a treia zi, când apăru pe masă .spinarea rumenă încuită în ţinte de slănină, insulă în mijlocul sosului de smântână împrejmuită şi el de salbă de gogoşi cât merele — mă simţeam om mare, care satură din agoniseala lui o casă întreagă.
In dulapul în care îmi ţin armele, am înşiruite la vedere vre-o opt-zece cartuşe împuşcate. Una cu care doborâsem primul urs, cealaltă pricinuise moartea celui dintâi mistreţ, altele îmi aminteau cerbul din Trăznita, ţapul din Valea Breabănului...
Adesea mă pierd vrăjit de amintirile pe cari mi le chiamă din depărtări şirul acesta de cartuşe. Şi din ele nici unul nu mi-e mai drag decât cel „de 16", cu hârtia verde, toată tocită, şi de vreme, dar şi de haina mea de acum atâţia ani. De acum câţi ani?
Ehei, tare de mulţi! Dar mulţi dintre cititorii mei vor bănui, că bucuria acestei amintiri e cam stricată prin împrejurarea, că am puşcat iepurele în culcuş. Aşadar nu în un fel „corect vânătoresc". Greşesc. Nu-mi fac nici un reproş. Eram doar un coldan de băiat şi apoi era primul meu iepure... Trecând însă peste aceste consideraţii subiective, e oare nevânătoresc să puşti iepurele în culcuş? De ce ar fi nevânătoresc? Veţi zice, că îl trimiţi pe cealaltă lume în somn, când nu are nici o şansă să scape. Eu nu sunt de părerea aceasta. Adecă de ce ar fi „vânătoresc" să omori un iepure, care e mort deja pe jumătate de frică? De ce să nu-i cruţi chinurile groazei de moarte? Şi alt vânat nu-l puşti fără să te observe el? De pildă cocoşul de munte. Şi el e în un fel de lipsă de conştiinţă când îl cobori din vârful bradului. Dar cerbul, pe când îl apropii, şi mai ales pe cel ce îl dobori din un observator. Şi apoi să nu creadă nimenea, că e un lucru atât de uşor să impuşii iepurele în zăcătoare. Adecă: e uşor să tragic în el, dar e cam anevoios să-l vezi înainte de a sări. Cu liniile conturelor lui moi, rotunde, cu culoarea atât de protectoară, stai să calci pe el, fără să-l observi. Iţi trebue o bună practică până ajungi să înveţi să vezi iepurele în culcuş. E un fel de măestrie. Trebue să te fixezi în căutarea unei figuri caracteristice. Unii caută în terenul deschis un bulgăr, care are forma semnului infinitului ( os ), şi de fapt cam are iepurele în culcuş forma asta. Eu mă îndrept după altceva. Nu caut iepurele ci caut capul de iepure. Capul iepurelui., cu forma lui cunoscută, cu ochii holbaţi şi cu urechile negre în vârf, culcate răschirate pe spate: e o imagine, care îţi atrage atenţiunea. Dacă te obişnu-eşti bine să cauţi capete de iepure, şi de sigur dacă ai încă ochi buni şi terenul nu e prea acoperit, poţi să găseşti din vedere aproape toţi iepurii, care nu sar la o distanţă peste 50 de paşi.
Imi aduc aminte cum am învăţat eu pe cineva să „vadă iepurii". Mă tot năcăjea V să-l iau cu mine, să-i arăt iepuri în culcuş. El, orice ar face, nu-i poate observa. Hai să te duc! Era prin Decemvrie; pământul fără zăpadă îngheţat piatră.
Trecem prin o porumbişte culeasă; rămăseseră nu mai cotoare după tuleii tăiaţi. Ii explic eu teoria cu capul iepurelui şi în curând îi şoptesc „II vezi?" „Unde?" „Uită colo, la 30 de paşi, drept înainte. I se vede bine capul, stă spre noi cu el". „Nu văd nimic". După o caznă de câteva minute, întind arma şi îmi feresc capul, ca să caute dealungul ei prietenul V. „Acela o fi? Mă, ai dreptate, acum îi disting şi eu urechile..." Şi dădu să tragă. „Stai băiete! Eu l-am văzut, eu îl trag". A început să mi se milogească. Ci-că el nu a mai puşcat iepure în culcuş, că vrea să mai facă câţiva paşi să-l vadă mai bine, şi d'alde de-aste. Mă las convins cu mare greutate. V. începe să-l apropie, aşa cum îl învăţasem: mergând cam costiş, cu ochii tot la el, fără să se oprească. Iepurele ţine bine, nici nu se mişcă. La vre-o douăzeci de paşi mi se opreşte ortacul, pune arma la ochi, trage şi.... capul iepurelui sare ca un glob şi se rostogoleşte câţiva paşi. Merge grăbit la culcuş, şi rămâne înmărmurit. „Mă eu am mai găsit iepure fără cap, mâncat de vulpe. Dar cap fără iepure...?" Mă bufni râsul prea mult înăbuşit. „Adecă tu mi-ai făcut porcăria asta?" se răsti către mine, înţelegând, că aşezasem de dimineaţa scăfârlia de iepure, ca să-l păcălesc. Păcălitura mi-a plătit-o el înapoi, dar a învăţat aievea să vadă iepurii după cap. Dar de atunci când vedea vre-unul, şi eram şi eu prin apropiere, trăgea totdeauna cu coada ochiului înspre mine, să vadă dacă nu poate suprinde vre-un zimbet trădător...
Eu mărturisesc, nu am mai împuşcat alţi iepuri din culcuş. Nu pentrucă mi-ar repugna ca un lucru nevânătoresc, ci fiindcă îmi prea place să-l răstorn peste cap din fugă mare. Dar am o mare plăcere să-i caut, de pildă pe arătură nouă, sau în mirişti.
E un fel de probă la care mă supun, când ies la hotar singur. Să văd din iepurii pe care îi stârnesc pe câţi i-am văzut în culcuş. Şi e destul de interesantă vânătoarea în felul acesta. Eşti pururea cu ochii în căutare. Dacă îl observi, treci înainte, flancân-du-l, de parcă nici nu l-ai observa. In momentul, când îţi vine bine, te opreşti. In aceeaş clipă zbugheşte, face un zig-zag şi o ia la sănătoasa. Dar tu îl ai deja
în cătare şi îl pui în creştet... Bucurii mici, mărunţele şi totuşi, ce rău va fi când nu le vom avea nici pe aceste!
Mai acu-s trei ani eram poftit la o vânătoare de iepuri în jurul Aradului. Cercuri la hotar, goane în pădurile bine amenajate, cu drumuri largi pentru linia vânătorilor. Vânat enorm de mult. Vânători vre-o 30. Adecă vânătoare mare şi frumoasă, cum se face pe la Arad. Tragem de dimineaţa sorţii şi mă găsesc vecin cu un domn pe care nu-l cunoscusem înainte. Bătrânior, mărunţel, cu o pălăriuţă şi cu un palton de loden, bătute de multe vânturi. Din recomandările de rigoare aud, că e I.Ţ. un bogat pro-prietar, mare călăreţ şi vânător, trăgător excelent, întâi un cerc; admir arta bătrâniorului meu, deşi mi se pare, că are o curioasă ţinută a capului, rigidă si nenaturală. Trecem în pădure. O goană, a doua. Observ că vecinul meu tot la o jumătate de ceas, între goane, dispare în pădure pe câteva momente. La început găsii o explicare... naturală. Pe urmă gândindu-mă la ceva şmecherie vânătorească, îl întrebai pe amfitrionul nostru, ce o fi căutând atât de des bătrânul în scutul pădurii. Răspunsul mi-a strâns inima, par'că mi-ar fi prins-o o mână cu ghiare:
„E ultima lui vânătoare. Are cancer la gât. Mai are de trăit câteva zile. O ştie şi m'a rugat să-i mai dau prilejul unei vânătoare bune. S'a ridicat din pat, ca să vină. Când îl copleşeşte prea de tot durerea, se ascunde şi îşi face în grabă o injecţie, care i-o mai adoarme pe o bucată de vreme..."
Restul zilei mi-a fost acoperit de aripa morţii care fâlfăia deasupra noastră. Treceau iepurii printre noi. Eu trăgeam numai în al treilea, în al patrălea. Şi trăgeam înadins alăturea... Bătrânul îi culegea unul după altul, cu repezi aruncături de focuri. După fiecare prindeam o strălucire de bucurie în ochii cerniţi de suferinţă... Şi în vreme ce gonaşii adunau din jurul lui, la sfârşit de goană, puşderia de iepuri, bătrânul mărunţel dispărea pentru câteva clipe în pădure...
Sub seară, la numărătoare, el atinsese o cifră mult înaintea noastră a tuturor. Şi ne strânse mâna cald, când îl felicităm. Dar ochii îi erau şi mai adumbriţi de durere. Dădu, cu un gest pe care nu am să-l uit nicicând, servitorului să-i aşeze arma în toc, se sui în docar, trase gulerul peste urechi, îşi smulse cu greu privirea dela noi şi porni în trapul înteţit al cailor. Spre patul lângă care îl aştepta stăpâna lumii.
Dar cu trei zile înainte de a porni pe drumul lung, mai avuse o zi întretăiată de fulgerări de bucurie... Şi aceste supreme lumini, nu i le picurase în suflet nici averea lui mare, nici trecătoare măriri lumeşti, nici vânătoare la nu ştiu ce sălbătăciune rară şi nobilă. Ci bietul nostru iepure.
Să nu spuneţi însă că iepurele nu poate lumina — după cum s'ar vedea din cele două întâmplări de mai sus —. doar dimineaţa şi apusul vieţii noastre vânătoreşti.
Decât el e cenuşotca noastră. An de an ne umple zilele, fără să ridice vre-una din ele cu deosebire. Farmecul vânătoarei de iepuri — şi are un farmec şi ea — ţi-l dă felul cum il vânezi. Nu aş vrea să supăr pe bunii mei prieteni de pe la Arad, care miau prilejuit plăcerea repetită să vânez în terenurile lor abundente în vânat mic. Şi mă gândesc cu jind la ziua, când îmi vor mai da acest prilej. Dar vânătoarea iepurelui In cerc, unde se aglomerează bieţii vrând-nevrând cu zecile şi uneori cu sutele, e mai mult, sau doar exclusiv un exerciţiu de tir. Şi nu e prea departe de această îndeletnicire nici vânătoarea lui cu bâtăiaşi, în pădure. Rolul tău, al vânătorului se reduce la respectarea poruncilor conducătorului vânătoarei şi la tragerea asupra vânatului, care vine în bătaia armei tale. Tu altceva nu dai dela tine. Nici pricepere, nici isteţime, nici chiar trudă prea mare. Dacă cauţi farmecul în tabloul bogat de seara, şi în mulţimea puşcăturilor pe care le faci în o zi, de sigur poţi fi satisfăcut şi la o asemenea vânătoare. Decât în acest caz ai tot dreptul pe de altă parte să priveşti cu oarecare dispreţ pe bietul urechiat, unul din cele câteva sute, care zac pe coastă înşiruiţi. Nu am să fac din iepure un trofeu. Mă face să zimbesc şi azi amintirea unei fotografii pe care o văzusem cu mulţi ani înainte: coşeogeamitea vânător, cu toate disicurile: armă, bocanci ţintuiţi, şerpar de cartuşe peste burtă, pălărie cu enorm zmoc de capră neagră, paloş la brâu, de umăr un corn de vânătoare cât un bombardou... iar la picioarele lui un iepure scofâlcit. Nu merge iepurele ca trofeu! Nici chiar în Franţa, unde cetim în revistele lor, că se puşcă câte un iepure „superb". Dar dacă renunţi la dorul hecatombelor, sau nu ai un teren, care să ţi le permită, poţi găsi bucurii cu adevărat vânătoreşti la vânătoarea de iepuri.
lată o zi aurită de toamnă. Oamenii au cules viile, bugeagul dintre şirincile plantate e încâlcit şi uscat. Bruma de dimineaţă a adunat iepurimea in cuibare din faţa soarelui şi plec să-mi caut şi eu unul-doi prin hotarul viilor plecate înspre miazăzi. Nu am câine cu mine; nici copoiu, nici prepelicar. Plec aşa de capul meu. Coasta viilor „oamenilor" e tăiată şi în lung şi în lat de răzoare înţelinate, de postaţii în paragină, pline de buişag înalt.
Aici trebue să zacă acum. Postăţile de vie, cu pământul lor prăsit, cu parii care te zăhăesc nu-mi spun nimic. La poala viilor încarc arma, o despiedec şi o iau subsuoara dreaptă, să fie la înde mână. Trec gardul de tufe dese şi o iau pe un răzor înainte. Pe deasupra răzorului, se văd şi în sus şi in jos. Aştept la fiecare pas să sară ca aruncat de un resort, să-şi facă săriturile fulgerate, ca apoi să o ia aţă înainte. Fiecare clipă mi-l poateaduce, şi de aceia fiecare clipă e plină de vibrarea aşteptării nemijlocite. Colo, in mijlocul răzorului un zmoc de iarbă şi mai înaltă, uscată-galbenă. Sub coviltirul ei trebue să se fi aciuit unul. Ajung până în dreptul ei, fluer, tuşesc, nu sare nimic, plec înainte. Dela capătul răzorului o iau în sus pe o postată de loc nelucrat. Mai dau glas din vreme în vreme, încet, ca pe şoptite: „Hai, hai", „Scoală mă". „Aho! somnorosule", mă mai opresc o clipă, ca să-l fac să ţâşnească. Când plec mai departe cu ochii şi cu atenţia îndreptate spre pieptul de deal din faţa mea, fşşti! la spatele meu. Mă zmucesc înapoi, îl zăresc o clipă prin iarba mare săgetând, arunc arma la ochi, dar el apucase după răzor, şi viclean cum e o ţine tot pe sub el, până hăt departe, unde nu-l mai pot ajunge. In un târziu il văd, afară pe hotar, cum se întinde locului, cum se opreşte, se aşază pom-pomuţ şi îşi face planul, încătrău să o ia.
Mai fac câţiva paşi şi îmi zbucneşte altul de sub picioare. O ia bine, prin mohor la deal, tupilându-se cât poate, cu urechile ciulite pe spate. Par'că şerpueşte şi nu fuge. Când s'a depărtat ceva prinde curaj, îşi aruncă urechile în sus şi se întinde.
II caut după urechi în clipa când se iniaptă să sară pe răzorul de deasupra şi ii văd albul pântecelui chiar când descăţ. Şi aşa merge până către amiazi, când mă aşez sub un nuc stingher, scot din straiţă bucata de pâine şi ce mi-o fi mai pregătit cei de acasă, scot din buzunar o piersică ce am găsit-o aici, uitată de stăpâni şi mă ospă-tez, minunându-mă de profunzimea de culori neverosimil de vii, cu care vopseşte toamna lumea. Par'că ar imbrăca-o înadins atât de frumos, ca să o mângăe pe cea ce simte cum se întinde ca mâine albul iernii. Până pe seară am stârnit câţiva iepuri. Unii m'au păcălit, pe alţii i-am păcălit eu. Pe unii i-am pus în cap, pe alţii i-am greşit. Dar fiecare altfel m'a păcălit, pe fiecare altfel l-am găsit, fiecare altfel mi-a prilejuit sau mi-a zădărnicit împuşcătura. Iar seara, când mă întorc cu un iepure-doi în raniţă, am simţământul unei zile îmbelşugate, a unei zile de vânătoare ca legea.
Sau porneşte, prietene, iarna pe zăpadă proaspetă, să cauţi iepuri. Nu aşa, că o iei razna pe ici în colo: de sare: sare, de nu sare: nu sare. Ci opreşte-te la prima urmă de iepure de care dai şi pune-ţi în gând să-l găseşti. Iată, pe acesta unul, de a cărui urmă proaspetă ai dat. E deacum de dimineaţă, când a contenit ninsoarea, o poţi ţine uşor. Ia-te pe urmă, cu gândul să o descâlceşti din altele. să-i desnozi firul, să învingi şiretlicurile şi minciunile pe care le samănă pe unde merge, ca pe urmă să-i dai de culcuş. Să nu crezi, că e lucru uşor şi mai ales să nu crezi, că e un lucru, care să nu te pasioneze. Iţi pui la încercare şi răbdarea, şi isteţimea gândului, şi adese şi rezistenţa trupească. Şi la urmă, când dai de minciunile lui largi şi şti, că eşti in preajma culcuşului şi apoi îl dai peste cap din fugă mare, să crezi că ai mângăerea, pe care o simţi după o mare ispravă vânătorească. Deşi la picioarele tale se zbate izbind din labe şi holbând ochii doar un biet de iepure.
Gheorghe din vârful Borzonului îmi scrie, că ciutele se adună in cete, taurii au ieşit din tainiţele in care şi-au trăit vara belşugată, şi ici-colo bucină câte unul. Mâine-poimâne începe din plin dumnezeescul concert. In colţul camerei mi-am pregătii toate acareturile pentru zilele de munte, unde plec să caut Cerbul Carpaţilor. Şi totuşi, în gândul meu şi in inima mea vânătorească este un locşor, în care s'a sălăşluit pentru totdeauna cel mai dispreţuit vânat, proletarul vânatului nostru: bietul iepure.
Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |