Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 29 Mar 2024, 08:02

REFERAT - ABC pentru incepatori si nu numai

Sectiune creata prin colaborarile colegilor nostri - o reala biblioteca pentru orice vanator

Moderator: Mircea-B

REFERAT - ABC pentru incepatori si nu numai

Mesajde valpangica pe 11 Oct 2007, 15:07

POSTAT DE VIOLIV
varianta originala aici - http://vinatorul.ro/forum/viewtopic.php?t=2656


Cum am promis incerc sa scriu cateva randuri despre ‘armele de foc’ pentru cei foarte incepatori.
Asa cum prevede legislatia la noi in vigoare, vanatoarea se poate practica numai cu ‘arme de foc’ din categoria ‘armelor lungi’.
Armele de foc sunt acele dispozitive care folosesc o reactie chimica (explozia unei substante sau a unui amestec de substante) pentru a obtine forta necesara propulsarii proiectilului/proiectilelor cu scopul de a atinge si a dobora tinta (vanatul).
In general, o arma de foc este alcatuita dintr-o teava, un sistem ce permite introducerea in aceasta a componentelor necesare - individual sau asamblate intr-un tot numit ‘cartus’, un mecanism de ‘dare a focului’, un sistem de sustinere (necesar pentru a face arma posibil de manevrat) si un sistem de ochire.
N-am sa insist pe partea istorica dar cateva considerente tot trebuie amintite.
Primele arme de foc erau practic niste tevi inchise la un capat, in care se introducea ‘praful de pusca’, proiectilul/le si care era prevazuta cu un sistem ce permitea aprinderea pulberii, obtinerea exploziei si propulsia proiectilului. Sistemul de aprindere a fost initial un fitil ce comunica cu baza tevii printr-un mic orificiu (ca la tunurile din filmele cu razboaie vechi) apoi fitilul a fost inlocuit de un sistem ce producea scantei (in general o piatra de cremene era lovita de o piesa de otel imitand functionarea ‘mecanismului’ antic de aprindere a focului cremene-amnar) scantei ce erau colectate de o portie de pulbere plasata in exteriorul tevii si care comunica flacara in interiorul tevii prin acelasi mic orificiu.
Propelentul folosit initial era ‘praful de pusca’, inventat de chinezi cu mult inainte de a fi cunoscut in lumea noastra. Desi se pare ca au existat tentative de a fi folosita energia inmagazinata in praful de pusca la constructia armelor, chinezii l-au considerat mult prea lipsit de etica pentru epoca si s-au limitat la a-l folosi la propulsia rachetelor ce lansau artificii. Compozitia acestuia, relativ simpla (praf de carbune-substanta ce arde, ‘floare’-praf de sulf-catalizatorul si salpetru-substanta ce furnizeaza oxigenul necesar arderii), a facut sa se raspandeasca rapid in Europa si, timp de cateva sute de ani, acesta a fost singurul propelent folosit. Limitele sale erau determinate de viteza de reactie relativ mica ceea ce ducea la obtinerea de presiuni si viteze de plecare a proiectilelor destul de mici ~ 500 bar respectiv 300 m/s in conditii optime dar si de limitarile metalurgiei epocii ce nu era suficient de avansata pentru a produce tevi rezistente la presiunile de lucru la o greutate acceptabila pentru o arma portabila.
Evolutiile ce au marcat evident istoria armelor au fost descoperirea ‘capsei’ (adica a substantelor chimice foarte instabile ce se descompuneau violent la socuri mecanice mici, producand o explozie – aceste substante ‘ardeau’ prea violent pentru a putea fi folosite ca propelent dar putea fi folosite ca initiator al reactiei propelentului) si descoperirea cartusului (ansamblul ce continea initial propelentul si proiectilul in acelasi suport, adaugandu-se apoi si capsa). Practic, evolutia munitiilor a determinat evolutia ulterioara a armelor (renuntarea la cremene cand s-a descoperit capsa, renuntarea la incarcarea pe la gura tevii atunci cand cartusul ‘modern’ s-a putut produce pe scara larga). Odata cu aparitia incarcarii cu cartuse a aparut necesitatea depozitarii in corpul armei a unui numar mai mare de cartuse, ulterior alimentarea automata cu cartuse, descoperirea propelentilor moderni, a proiectilelor moderne, etc.

Revenind la actualitate, armele asa zis moderne (desi dateaza macar ca principiu de peste 125 de ani) urmaresc aceeasi schema constructiva de baza.
O clasificare unitara a armelor nu exista ci exista numeroase categorisiri functie de diferite caracteristici.
Dupa dimensiune (ma refer numai la armele considerate portative) sunt lungi si scurte, cu criteriile de departajare (aproape generalizate) lungimea tevii=30 cm si lungimea totala=60 cm. Ce este sub este ‘scurt’, deasupra este ‘lung’.
Dupa modul de constructie al suprafetei interioare a tevii sunt arme cu tevi lise (cu fata interna a tevii neteda) si arme cu tevi ghintuite (cu fata interioara a tevii prevazuta cu santuri longitudinale spiralate in jurul peretelui interior al tevii – cu rolul de a imprima proiectilului o miscare de rotatie in jurul axului longitudinal cu scopul de a-i creste precizia).
Dupa numarul de tevi pot fi cu una sau mai multe tevi (frecvent 2-3, max. 6-7).
Dupa tipul mecanismului ce permite introducerea cartuselor in teava pot fi:
- Cu tevi mobile – teava/tevile se rotesc in jurul unui ax permitand astfel expunerea bazei lor unde va fi introdus cartusul, axul putand fi situat in oricare din cele trei planuri ale spatiului: basculante – ax orizontal perpendicular pe axa armei (tevile se misca in jos sau in sus fata de patul armei) sau ax vertical perpendicular pe axa armei (tevile se misca la stanga sau la dreapta) sau axul de rotatie situat in axul armei si atunci tevile se rotesc in ax fata de pat. Desi s-au construit in toate tipurile enumerate, s-a impus modelul numit cu ‘tevi basculante’ adica axa de rotatie orizontala si perpendiculara pe axul longitudinal al armei iar tevile se misca spre in jos fata de restul armei. Indiferent de sistem, mentinerea tevilor in pozitie de tragere se face cu ajutorul unui sistem de ‘zavoare’ numit ‘inchizator’.
Cu tevi fixe – in aceasta situatie teava este fixata in corpul armei si exista o ‘usita’ la baza ei pe unde se introduce cartusul. La primele modele, deseori adaptari simple ale armelor cu incarcare pe la gura tevii, era chiar o usita inchisa cu un zavor tip carlig, ulterior sistemele evoluand atat prin modificarea usitei cat si prin inlocuirea ei. In fabricatia curenta, desi in proportie foarte diferita, exista cam toate modelele, chiar daca unele nu sunt decat ‘replici’ ale unor arme antice. Cele mai frecvente sunt cele prevazute cu un ‘inchizator’=piesa mobila, manevrata cu mana, care inchide si ‘sigileaza’ baza tevii dupa introducerea cartusului. Inchizatorul este fixat in aceasta pozitie de ‘zavoare’. Cel mai comun tip este cel cu inchizator cilindric rotativ (bolt-action), ce face o miscare inapoi-inainte pentru e extrage cartusul tras si a introduce unul nou si o miscare de rotatie cu un numar variabil de grade pentru a-si angrena zavoarele plasate pe corp in lacase corespondente din teava sau prelungirea posterioara a tevii (numita, in acest caz, culata). Urmatorul ca frecventa este tot un inchizator ce se misca antero-posterior dar care nu se roteste si la care zavoarele ce-l fixeaza sunt piese independente ce se fixeaza atat in inchizator cat si in culata (cel mai frecvent intalnit la unele dintre armele semi-automate sau la armele cu levier de armare~lever-action). Restul modelelor sunt strict particulare, relativ rare si au interes doar pentru pasionati.
Cu unul sau cu mai multe focuri (depozitate intr-o ‘magazie’ la armele cu o singura teava).
Cu functionare manuala sau ‘asistata’, in regim semi-automat (o apasare pe tragaci=un foc apoi trebe relaxat tragaciul si apasat iar pentru trage din nou) sau automat (o apasare pe tragaci determina tragerea a mai multor cartuse pana la epuizarea magaziei sau la ridicarea degetului de pe tragaci).
Enumerarea categoriilor ar putea continua la nesfarsit dar cam atat este suficient pentru debut.

Descrierea componentelor sau un mic dictionar de termeni tehnici.
Teava.
De la portiunea terminala spre baza, tevii i se descriu: gura tevii=ultimii cm din portiunea terminala, prevazuta cu ‘coroana’ care este exact terminarea tevii; teava propriuzisa; camera cartusului=baza tevii prelucrata special pentru a putea contine cartusul. Ca masuratori, tevii i se descriu: lungimea (de la capatul anterior al camerei cartusului la coroana), diametrul orificiului (calibrul), lungimea si diametrul camerei cartusului, diametrul exterior, grosimea peretilor.
Corpul armei.
Este portiunea de care se angreneaza restul componentelor. In cazul armelor basculante se numeste bascula, in cazul armelor cu teava fixa se numeste culata. Aceasta parte contine mecanisme care asigura extragerea cartusului, depozitarea si alimentarea cu unul nou (unde e cazul), mecanismele de inzavorare si mecanismele de dare a focului precum si conexiunea cu piesele ce asigura manevrabilitatea armei (pat, uluc, etc), uneori si sisteme de ochire sau parti din acestea. In unele situatii poate lipsi, culata fiind prelucrata direct in baza tevii (vezi Blaser si nu numai) sau toate mecanismele descrise fiind impartite in doua sau mai multe piese (vezi sistemul Darne unde exista o piesa separata de legatura intre tevi si pat si o culata – poate impropriu numita aici culata – mobila).
Mecanismele de dare a focului.
Pot fi electrice (foarte rare) si mecanice.
Cele electrice folosesc curentul provenit de la o baterie pentru a ‘incalzi’ capsa si a determina aprinderea propelentului sau folosesc un electromagnet pentru a propulsa o piesa ce loveste capsa.
Cele mecanice folosesc energia potentiala inmagazinata de un arc ce, odata eliberat, propulseaza o piesa de lovire direct sau indirect spre capsa cartusului.
Constructiv, acestea se impart in doua mari categorii dupa tipul miscarii piesei de lovire: cele la care piesa de lovire executa o miscare de rotatie in jurul unui ax perpendicular pe axa piesei (asemanator cu un balansoar) si care se numesc mecanisme ‘cu cocos’ si cele la care piesa de lovire se misca pe o directie longitudinala dinspre inapoi spre inainte, fara niciun ax de rotatie si care se numesc ‘percutor lansat’ sau ‘percutor axial’.
Sistemul cu cocos poate avea cocosul plasat la exterior, vizibil si actionabil manual sau ascuns in interiorul mecanismului. Arcul ce actioneaza cocosul poate fi lamelar (drept sau in ‘U’) sau elicoidal, poate actiona direct pe bratul parghiei cocosului care se misca spre capsa sau indirect pe bratul opus al ‘balansoarului’ fiind conectat cu piesa de lovire direct sau prin intermediul unor parghii suplimentare (toate aceste varietati avand avantaje si dezavantaje, adepti si detractori in egala masura si fiind caracteristici tehnice ce ar trebui cunoscute la alegerea unei arme). Piesa de lovire poate lovi capsa direct (ca la revolverele clasice COLT) sau prin intermediul unei piese intermediare numite ‘cui percutor’.
In toate cazurile eliberarea arcului si, implicit, a piesei de lovire si/sau percutorului se face prin actionarea unei alte parghii, numita tragaci. Tragaciul, direct sau prin intermediul unor parghii suplimentare, blocheaza piesa de lovire in pozitie ‘armat’ adica arcul in pozitie comprimata. La marea majoritate a armelor, tragaciul este inconjurat de o banda de forma semicirculara care-l protejeaza de atingeri intamplatoare si care se numeste ‘garda’.
Pentru ca mecanismul de dare a focului sa nu se declanseze decat actionat de tragator exista una sau mai multe ‘sigurante’. Acestea sunt mecanisme care blocheaza miscarea tragaciului, a cocosului/percutorului sau a ambelor sau a inchizatorului si pot fi actionate manual sau automate. In general, o arma moderna, ce trebuie sa indeplineasca numeroase cerinte legislative, constructive privind securitatea executarii focului este dotata cu cel putin doua tipuri de sigurante: una automata (ce previne posibilitatea executarii focului cu arma incomplet inchisa sau a executarii focului automat) si una manuala, actionata de tragator inaintea executarii focului. In acest caz, ‘asigurat’ sau cu ‘siguranta/piedica actionata/pusa’ inseamna ca apasarea tragaciului nu determina plecarea focului si, dezasigurat sau cu siguranta/piedica dezactivata/scoasa semnifica pozitia in care poate fi efectuata tragerea. Armele noi americane sau facute pentru piata americana mai contin o siguranta cu cheie care blocheaza intreg mecanismul, pentru a impiedica accesul persoanelor neautorizate.
Sisteme de ochire.
Sunt piese (mecanice sau optice – ‘optice’ derivand din instrumente optice de privit, adica avand lentile in componenta) care au rolul de a oferi tragatorului macar parerea ca, folosindu-le, stie unde va ajunge proiectilul tras. Pe scurt, folosesc la ‘ochit’=alegerea unui punct in care se doreste a ajunge proiectilul si indreptarea armei cat mai exact spre acel punct.
Componentele ce faciliteaza manevrarea armei – patul si ulucul/pana.
Pentru a putea trage cu o arma ‘din mana’ aceasta trebuie dotata cu o serie de componente care sa faca ‘fierul’ mai adaptabil la conformatia omului. Patul este portiunea cea mai posterioara a armei, serveste pentru ‘fixarea’ armei in umar intr-o pozitie care sa permita ochirea si tragerea. Si patului i se descriu mai multe portiuni, din posterior spre anterior: talpa patului=partea finala ce se sprijina pe corpul tragatorului, corpul patului=partea centrala, crosa patului=partea anterioara, in imediata vecinatate a unirii cu partea metalica a armei. Exista si la paturi diferite modalitati constructive. Talpa poate fi rigida sau elastica. Corpul poate fi construit pentru a fi folosit de dreptaci, stangaci sau ambidextru, si i se descriu doua fete si doua muchii. Muchia superioara si fata ce priveste spre tragator sunt cele mai importante. Muchia superioara poate avea diferite forme (dreapta, inclinata, inclinata curb, inclinata in trepte, etc. fiecare cu denumirea ei, mai mult sau mai putin impusa). Fetei ce priveste spre tragator i se descrie in portiunea mijlocie si superioara o zona numita ‘obrazar’, zona pe care se spijina obrazul tragatorului si care poate fi construita fara o limita evidenta de demarcatie fata de restul patului sau cu diferite proeminente ce favorizeaza o priza mai buna. Portiunea cea mai ingusta, cea care este stransa de mana tragatorului=crosa, poate avea diferite forme: fara o delimitare neta de muchia inferioara a partii centrale (pat englezesc) sau bine delimitata de aceasta (crosa pistolet). In functie de cat de vertical este ‘pistoletul’ se descriu mai multe tipuri, in general cu nume de natiuni (american este cel mai abrupt, german sau francez sunt intermediare, etc.). Diferite combinatii intre constructia crosei, a patului si a talpii poarta si ele denumirii ‘proprii’, mai mult sau mai putin acceptate sau cunoscute (bavarez= pat cu crosa semi-inclinata, obrazar distinct, muchia superioara ce coboara intr-o curba accentuata (spinare de porc) si talpa jos situata fata de axa tevii; Monte-Carlo=aproximativ aceeasi configuratie dar cu muchia superioara ceva mai dreapta; american=crosa abrupta, muchie superioara dreapta, cu sau fara obrazar, talpa mai sus situata, aproape de axa tevii, etc. Repet, toate aceste denumiri sunt mai mult sau mai putin acceptate sau sunt cunoscute sub alte nume pe diverse meridiane). Important la constructia patului este materialul din care este facut (lemn, metal, plastic), dimensiunile si geometria unghiurilor si a curburilor, toate acestea facandu-l adaptabil unei anumite constitutii anatomice. Si denumirile armelor difera, cu ata mai mult la noi, unde traducerile au fost facute dupa ureche, unde exista regionalisme, preluari intamplatoare sau chiar nepotrivite sau notiuni care nu au un corespondent in limba romana! de exemplu, termenul de ‘carabina’ asa cum se foloseste in limba romana (ar defini o arma cu teava ghintuita fixa) este impropriu. Toate se numesc pusti iar carabina (asa cum o numesc americanii, cei de la care am preluat termenul) este o pusca cu teava ghintuita mai scurta (50-55 cm fata de 60-70 cm ai pustii), si exemplele ar putea continua.
Pana, ulucul, ‘piesa a treia (din lege)’ este piesa ce ‘imbraca’ prima portiune a tevii, in partea inferioara si are rolul de a oferi sprijin mainii opuse umarului ce sustine patul. Aceasta mana indreapta arma in directia dorita. La fel ca patul, are numeroase variante constructive, atat ca dimensiuni cat si ca forma, si aici unele cu denumiri proprii (coada de castor=pana ce se termina in portiunea anterioara cu o mica proeminenta ce are rolul de a impiedica alunecarea mainii spre inainte; rotunda, dreapta, etc). Poate fi o piesa independenta sau care face corp comun cu patul si se poate prelungi sub teava pe distante variabile, chiar pana la gura tevii.

Nu mai repet posibilitatile de combinare si aranjare a tevilor la armele cu mai multe tevi, deja exemplificate suficient. Amintesc doar ca, prin anii “70, firma H&H a construit la comanda o arma basculanta cu 7 (sapte) tevi in diferite calibre lise si ghintuite, aranjate in spirala in jurul unei tevi centrale!
Pentru a face un pic mai usor de inteles tot ce am spus mai sus voi exemplifica cu cateva modele de arme, des intalnite.
IJ-ul 58 (model foarte intalnit, fabricat pana in urma cu cativa ani si una dintre putinele arme disponibile pe piata noastra in anii “70-80) este o arma cu doua tevi basculante, juxtapuse, cu mecanism de inchidere triplu tip ‘Purdey 2’ (doua zavoare in forma de carlig montate sub tevi si unul pe prelungirea superioara a sinei=piesa ce uneste tevile de-a lungul lor, cu mecanism de dare a focului cu doua cocoase interne actionate de arcuri lamelare drepte plasate anterior si care calca pe partea opusa a ‘balansoarului’ piesei de lovire, dotata cu cuie percutoare independente, asigurata de o siguranta manuala dar care se angreneaza automat la deschiderea armei si care blocheaza cele doua tragace, tragacele elibereaza cocoasele prin intermediul unor parghii suplimentare, arma poate fi dotata cu extractor=mica piesa mobila la baza tevilor ce extrage pe circa 1,5 cm tubul cartusului sau ejector=extractor dotat cu un arc care arunca cartusul afara din teava la deschiderea armei, cel mai frecvent patul avea crosa tip pistolet alungit, fara obrazar, pana cu profil ‘coada de castor’.
IJ-ul 27 (model la fel de intalnit si astazi ca si in urma cu 20-30 ani) este o arma cu doua tevi suprapuse, basculante, cu inzavorare printr-un zavor situat la baza tevii inferioare, cu cocoase interne actionate de arcuri elicodale ce calca pe partea activa a piesei de lovire, cu cuie percutoare separate, cu doua tragace independente sau un singur tragaci ce actioneaza succesiv sau selectiv (selectia se face manual, comutarea la al doilea foc se face mecanic), siguranta automata impotriva percutiei cu arma incomplet inchisa (la modelele mai noi), siguranta manuala ce blocheaza tragacele, pat cu crosa pistolet.
Benelli – pusca cu o singura teava lisa, cu functionare semiautomata prin mecanism inertial, cu magazie de cartuse tubulara, longitudinala, situata sub teava, inchizator axial inzavorat prin nuturi plasate in cap si care se angreneaza printr-o miscare de rotatie, mecanism de dare a focului cu cocos intern ce actioneaza asupra percutorului plasat in corpul inchizatorului, siguranta automata impotriva percutiei cu inchizatorul imperfect inchis, siguranta automata impotriva focului automat, siguranta manuala ce blocheaza tragaciul, etc.
‘Carabina’ CZ – pusca cu o singura teava ghintuita, sistem ‘bolt-action’ varianta cu mecanism de functionare tip ‘MAUSER’, adica inchizator cilindric rotativ ce se inzavoraste cu patru zavoare (doua in capul inchizatorului, unul la baza inchizatorului in portiunea inferioara si al patrulea fiind reprezentat chiar de baza manerului de actionare), percutor lansat, arc percutor elicoidal coaxial cu percutorul, magazie verticala de cartuse situata sub culata, siguranta manuala la capatul posterior al inchizatorului ce blocheaza percutorul si/sau inchizatorul, etc.
Benelli ARGO – ‘carabina’ cu o singura teava, cu functionare semi-automata pe baza ‘imprumutului de gaz’, piston cu cursa scurta, magazie de cartuse verticala sub culata, inchizator axial inzavorat cu trei zavoare prin rotire, percutie tip cocos intern, cui percutor in inchizator, sigurante automate impotriva pecutiei cu inchizatorul incomplet inchis si impotriva focului automat, siguranta manuala ce blocheaza tragaciul, etc.
Winchester sau Marlin ‘lever-action’ (arme tip ‘western’) – pusti cu o singura teava ghintuita, cu inchizator axial inzavorat de o piesa suplimentara ce-l angreneaza cu culata, cocos extern si cui percutor, magazie de cartuse tubulara, longitudinala, plasata sub teava (sau verticala), siguranta manuala ce blocheaza cocosul (la modelele mai noi), etc. Acestea sunt doar cateva exemple, des intalnite si care va pot da idee, macar generala.

Paragraful urmator are darul de trezi curiozitatea celor carora le este dedicat acest articol, celor foarte novici dar are si rolul de a ne asigura un pic de ‘liniste’ (de multe ori, redeschiderea unor discutii pe teme deja purtate a iscat, pe buna dreptate, mici perdafuri). Pentru cei ce doresc sa invete despre vanatoare si arme: rabdarea este calitatea de baza. Poate ca multe subiecte au si discutii mai ‘sterile’ dar veti gasi, cu siguranta, cam tot ce va doriti in materie.
Detalii constructive privind tevile, mecanismele de inchidere, de dare a focului, de ochire, patul, etc. au fost discutate pe larg in numeroase topicuri anterioare.
La fel, despre calibre, atat la armele cu tevi lise cat si la cele cu tevi ghintuite, s-a discutat pe larg in numeroase topicuri.
Despre alegerea unei arme care sa se potriveasca particularitatilor anatomice ale unui tragator anume exista discutii lungi si edificatoare.
Despre alegerea unei arme in functie de caracteristicile tehnice, de starea ei (in cazul armelor s-h) ca si despre diferite teste si probe la care ar trebui supusa s-a discutat la fel de mult.
Despre munitiile folosite exista discutii pana la nivel de producator, gramaj, destinatie, etc. pentru majoritatea calibrelor uzuale ca si pentru unele foarte exotice.
Asta ca sa enumar doar cateva din subiectele care v-ar putea trezi interesul.
Bafta celor ce s-au gandit s-o apuce pe calea asta spinoasa!

P.S. Nu va ‘munciti’ prea mult gandurile si nervii! 75% din vanatorii din Ro nu stiu mai mult despre arme decat ca trebe incarcata, indreptata intr-o directie anume si apasat pe tragaci (unii nu stiu nici calibrul exact al armei!). Si totusi vaneaza! (apropo, am intalnit si ‘vanatori’ care nu aveau habar de lucruri elementare, minore despre viata animalelor pe care le cautau – nici macar ce mananca sau daca au cuib sau nu, nu mai vorbesc de obiceiuri, urme, habitat, etc.)

P.P.S. lucrez si la un 'mic dictionar' de termeni 'armurieristici' dar mai aveti un pic de rabdare


Calibrele armelor cu tevi lise (traducere adaptata – cu o contributie personala mica – dupa Tiro Pratico, 2001)

Un pic de istorie.
La inceputurile armelor de foc nu a existat o standardizare a dimensiunilor asta incluzand si diametrul interior al tevii. Fiecare producator facea tevi particulare, de diametru ce se comunica celui ce avea sa le foloseasca impreuna cu o matrita pentru turnarea proiectilelor unice folosite. Odata cu patrunderea armelor de foc in armata a aparut necesitatea standardizarii diametrelor tevii astfel incat armele si proiectilele sa se potriveasca la toti soldatii. Asa a aparut notiunea de “CALIBRU” ce defineste diametrul interior, util, al tevii.
In ceea ce priveste armele cu tevi lise, diversitatea a fost si mai mare. Relativ repede s-a observat necesitatea stabilizarii proiectilelor unice in zbor, au aparut ghinturile, astfel incat armele cu tevi lise au ramas destinate proiectilelor multiple si, in consecinta, pietei civile. Cata vreme incarcarea se facea pe la gura tevii, dozele de pulbere si alice necesare erau particulare fiecarei arme, ba chiar fiecarui tragator. Incet-incet, standardizarea a patruns si aici iar fabricarea cartuselor moderne a impus-o. Din toate sistemele de masura s-a ales (si n-am gasit o explicatie) un vechi sistem englezesc datand din vremea armelor numai cu tevi lise si care definea calibrul unei tevi ca fiind numarul de bile de plumb de diametrul tevii ce se pot obtine dintr-o livra de plumb (ca o curiozitate, livra veche exprimata in mult mai modernele grame avea o cu totul alta echivalenta decat cea de azi si chiar inch-ul a fost standardizat ca dimensiune destul de tarziu). La vremea respectiva, explicatia adoptarii unui asemenea sistem era destul de simpla: stiind direct cate bile de plumb de diametrul tevii respective se pot turna dintr-o livra se putea calcula usor cat plumb este necesar pentru un numar estimat de proiectile (inca se pastra metoda turnarii proiectilelor pe campul de lupta si era mai usor de calculat cam cat plumb ar trebui carat). De ce acest mod de notare s-a pastrat pana astazi, nu stiu! Se pare ca armurierii englezi, ceva mai avansati ca tehnica, concepte si nivel de productie decat colegii europeni (in epoca respectiva) au reusit sa-si impuna standardul si in randul rivalilor, mai ales ca definirea in mod direct a calibrelor ‘dadea cu zecimale’ si in sistem metric si in cel anglo-saxon si asa a fost mai usor de retinut. Totusi, in cadrul unui calibru dat, diametrul real al tevii poate sa varieze de la un producator la altul, uneori chiar in limite largi (vezi ex. cal 12 unde se fabrica si astazi tevi in 18,25 mm si 18,6 mm fata de media de 18,4 mm, medie care a crescut si ea in ultima suta de ani de la 18,3 la 18,4 mm – si toate folosesc acelasi cartus!!!)

Inainte de inventarea propelentilor organici moderni, tragatorii erau limitati in performantele balistice ale armelor lor de folosirea pulberii anorganice (neagra, cu fum), propelent ce este caracterizat de viteze de ardere mai mici, putere calorica mai mica, energie degajata mai mica, presiuni de exercitiu mai mici, toate determinand o putere de aruncare a proiectilului mai mica. La acelasi diametru al tevii, marirea dozei nu era o solutie pentru ca impunea tevi mai lungi (ca pulberea sa arda in intregime) cu perete mai gros, mai grele si mai greu manevrabile. Cresterea diametrului tevii era mai eficienta si astazi stim de ce – spatiul larg si scurt de depozitare al pulberii favorizeaza aprinderea rapida si arderea completa, cu randament mai bun. In acelasi timp, o teava mai groasa insemna o masa mai mare iar aceasta era limitata de caracterul portativ al armelor.

Cele mai mari calibre fabricate au fost 0,5; 1; 2. Asta insemnand ca doza de alice cu care se tragea era de 2 livre~1 kg, respectiv 1 livra si 0,5 livre. Aceste arme erau, de fapt, niste tunuri mai mici. Desi puteau fi transportate de 1-2 oameni, nu se putea trage cu ele decat de pe afet sau un suport asemanator. Totusi s-au folosit la vanatoarea de pasari, la balta.

Cel mai mare calibru portativ este calibrul 4 – ź livra (~125 g) de plumb incarcatura la un diametru al tevii in jur de 24-25 mm. Se mai gasesc si astazi arme in acest calibru, chiar si arme ‘moderne’! Cu un secol in urma se foloseau relativ frecvent la vanatoare in conditii grele (frig, umezeala) si la distante mari. Existau in comert cartuse fabricate in uzina, in USA fabricatia lor a incetat in 1905 si pana in 1920 s-au mai produs componente. Firma Eley-Kynoch din Anglia le fabrica si astazi, cu tub de arama sau carton, de ~110 mm lungime, 10 g de pulbere neagra si 85 g de alice sau proiectil unic sferic sau conic de pana la 120 g, incarcatura avand aproape 400 m/s viteza de plecare! Reculul, insa, e pe masura. Firma TOZ din Rusia a fabricat pana in 2006 o ‘pump-action’ in cal. 4 (desi, dupa unii era doar in cal. 6) construita din tevi de mitraliera de elicopter de 23 mm, uzate, realezate la 23,5 mm; camere de 80 mm, incarcatura de 80-90 g. Arma avea cam 4,5 kg cu teava de 700 mm. In prezent este interzisa pentru piata civila cam peste tot in lume. Armele au fost dezvoltate pentru armata si forte speciale iar proiectilul unic pentru ele trebuia sa strabata un bloc motor de masina la 50 m!
Sir Samuel Baker, vestit vanator de animale mari in Africa si India, a folosit cu predilectie arme in acest calibru pana prin 1950.

Calibrele 6 si 8 au fost urmatoarele calibre, mult folosite si ele pentru vanatoarea la pasari, la distante mari (Sa nu credeti ca distantele astea mari insemnau 100 m! Doar ~50 m! Un cartus modern trage mai departe si mai bine in cal 20 decat vechile 8.) Firmele americane au produs arme si cartuse pana prin 1925. Pentru calibrul 8, lungimea tubului varia intre 75 si 80 mm. Firma Eley-Kynoch le fabrica si azi, cu tuburi de 80 mm, ~ 60 g alice, pulbere fara fum.
In arme cu tevi ‘paradox’, cal. 8 a fost foarte folosit la vanatul mare african si nu numai. O incarcatura clasica consta intr-un proiectil unic de 80 g, cu viteza initiala de ~ 450 m/s si energie de ~ 8500 J!

Odata cu aparita pulberilor moderne, prestatiile necesare, obtinute din armele mai sus mentionate, au devenit posibile in arme de calibre mai mici astfel incat, aceste calibre au disparut aproape. Cele ce urmeaza sunt cele ce se folosesc astazi.

Calibrul 10
Este cel mai mare calibru produs ‘in serie’ astazi. Remington fabrica o semi-automata, mai exista si o pump-action in productie. Cartuse se fabrica constant dar doar peste ocean. In Europa, calibrele mai mari de 12 sunt interzise acum la vanatoare – nu si in Romania! Pana inainte de WWII aveau o mare raspandire, in special peste ocean iar in publicitatea epocii distanta eficace era anuntata in jur 90 m. In realitate, distanta lor eficace nu o depaseste cu mult pe cea a armelor in cal. 12. Dupa razboi, majoritatea armelor produse in USA erau facute cu tevi europene. Camerele armelor au pornit de la 65 mm si au ajuns pana la 89 mm iar incarcaturile de alice mergeau pana la ~ 60 g, pentru viteze initiale de maxim 450 m/s. Desi este o arma eficace pentru tirul la distante ce depasesc 50 m, continua dezvoltare a armelor in calibre mai mici a dus la disparitia lor din peisajul vanatoresc. Remington si Winchester mai produc cartuse in cal. 10, numai cu alice.

Calibrul 12
Este cel mai folosit calibru cam in toata lumea. Cam 50-55% din vanzarile de arme lise sunt in acest calibru iar procentul se mentine constant de multi ani. Evolutia proiectilelor unice ca si anumite restrictii teritoriale in ceea ce priveste folosirea armelor cu tevi ghintuite fac ca acest calibru sa creasca in importanta odata cu folosirea pe scara din ce in ce mai mare si la vanatul mare. Fata de oricare alt calibru, 12 reuseste sa imbine cel mai bine caracteristicile armei cu eficacitatea incarcaturilor astfel incat armele in acest calibru sunt ‘universale’ (desi nu ne place termenul!). Cartuse pentru acest calibru se gasesc in cea mai mare varietate, de la usoare (cu incarcaturi specifice cal. 20) pana la supr-magnumuri ce egaleaza si chiar depasesc cal. 10, trecand prin cele ‘long range’, ‘high speed’, dispersante, etc. Toate dimensiunile de alice se incarca, de la cele mai mici (~1 mm) pana la proiectile subcalibrate de 13-15 mm si o gama mereu extinsa de proiectile unice. Iar in practica, rezultatele obtinute cu munitii de la extremitatea gamei nu difera cu mult de cele obtinute cu calibrele ‘obisnuite’ cu astfel de incarcaturi, 20 sau 10. Daca, prin absurd, s-ar elimina toate calibrele in arme lise pastrand doar unul, acesta ar fi, cu siguranta cal. 12!

Calibrul 14
Armele in acest calibru s-au intalnit inainte de WWI, chiar si atunci rar. Prin 1920 mai exista o firma americana ce comercializa tuburi goale. Lungimea camerelor era de 60-65 mm iar incarcatura maxima rar atingea 32-33 g, obisnuit fiind sub 30 g, adica incarcatura obisnuita a cal. 16. Fata de acesta nu oferea niciun avantaj practic, nici in ceea ce priveste cartusul nici in ceea ce priveste dimensiunile armelor fata de cal. 12. Nicio firma nu mai produce astazi arme in acest calibru iar cartusele sunt ‘piese de colectie’.

Calibrul 16
A fost odata ca niciodata, un timp in care acest calibru luase un avant ce parea de neoprit. Parea ca va depasi ca frecventa cal. 12. Perioada aceasta n-a durat prea mult. Desi prin anii ’50 se estima ca armele in cal. 16 ar fi la paritate de numar cu cele in cal. 12, 25 de ani mai tarziu nu mai atingeau decat sub jumatate din numarul celor in cal. 12 iar numarul loc continua sa scada, astfel incat astazi putine firme mai ofera acest calibru in cataloage atat ca arme cat si ca munitii. Totusi, la cererea expresa a pietei, cativa din cei mai importanti producatori (Remington, Baikal) au reintrodus in cataloage arme in acest calibru. Cal. 16 era raspandit pentru ca oferea prestatii cam cu 5% mai discrete decat cal. 12 dar in arme mai usoare si mai manevrabile cu un recul ceva mai mic. Dezvoltarea aliajelor usoare si introducerea lor in constructia armelor a dus la anularea acestui avantaj. O alta cauza a ‘disparitiei’ este si dezvoltarea calibrului 20, acesta preluand mare parte din functia lui 16. S-a ajuns astfel ca armele in cal. 20 sa le depaseasca numeric pe cele in cal. 16, ca sa nu mai vorbim de oferta de munitii. Traditional, incarcatura unui 16 era de 28 g, incarcatura oferita astazi in multe varietati de 20, in arme mai usoare si manevrabile si chiar mai elegante (caracteristica ce i se atribuia lui 16 in comparatie cu 12). Pare ca singurul loc in care 16-le ar fi sub 12 ca eficacitate este vanatoarea de pasari acvatice desi parerile sunt foarte impartite. Eu am fost tragator de 16 ‘o viata’ si n-am simtit niciodata ca as avea rezultate mai slabe decat colegii cu 12. Am tras si cu 12, in multe variante si n-am simtit un avantaj major. Pare ca, pana la urma, este doar o chestiune de obisnuinta, eficacitatea teoretica a lui 16 fiind foarte aproape de a unui 12 ‘normal’. In prezent, incarcatura de alice in 16 a crescut, ajungand constant la 30-31 g iar clasicele 28 g aproape ca nu mai exista. Insa nici ‘specialitatile’ prezente in cal. 12 sau 20 nu exista. Lungimile camerelor sunt de 65 sau 70 mm.

Calibrul 20
Pare sa fie ‘vinovatul’ de scaderea importantei cal. 16. Aparitia variantei magnum, cu tub de 76 mm si incarcaturi ce au ajuns de la 20-24 g la 32-36 g si chiar 40 g (adica un 12 minimagnum) a ‘dat un branci’ serios calibrului 16. Se pare ca a existat si o arma vinovata cumva de aceste intamplari – Savage 24, arma mixta in cal. .22 lr si 20 ce a introdus camera de 76 mm si a facut apreciat acest calibru. Un alt motiv ar fi diminuarea continua a speciilor mai mari de vanat (in special pasari) si indreptarea atentiei vanatorilor spre piese de dimensiuni mai mici unde 12 e mult prea mult. 20/76 face tot ce putea face 16 ba chiar ceva in plus. Insa este depasit net la capitolul ‘proiectil unic’ unde masa mai mica a proiectilelor in cal. 20, chiar daca initial au o viteza un pic mai mare, le face sa piarda rapid din energie astfel incat, in tinta ajung sa descarce o cantitate de energie mult mai mica (chiar daca unii autori subliniaza penetrarea mai buna a proiectilelor in cal. 20). Exista chiar voci care intentioneaza sa interzica folosirea cartuselor cu proiectil unic in cal. 20 la vanat mare (caprior, lopatar, cerb, mistret). La ora actuala, dimensiunile camerelor cartuselor in armele ce-l folosesc ca si a tuburilor cartuselor prezente pe piata sunt 70 si 76 mm.

Calibrul 24
Desi ca numar vine firesc dupa 16 si 20, este un calibru de care nu prea s-a auzit. In anii ‘30-’40 existau multe firme producatoare care-l ofereau in cataloage (Harington&Richardson avea o arma cu o singura teava iar Stevens oferea si arme cu doua tevi). Toate calibrele mai mici de 16 au aparut inca inainte de 1900 ca o oferta ‘elitista’, pentru cei pasionati de tirul dificil, la distante mici, la tinte si mai mici. Lungimea normala a camerelor era de 65 mm si incarcaturile aveau cam 16 g. In Europa mai exista si astazi firme producatoare, atat de arme cat si de munitii.

Calibrul 28
A ‘supravietuit’ WWII si a ‘crescut’ repede dupa! Desi are aceeasi incarcatura ca si .410, o ofera la un tub mai scurt (aceeasi poveste ca 16 cu 20) asa ca se mai gasesc ‘fanatici’ ai acestui calibru mai ales ca armele construite in acest calibru sunt un pic mai elegante decat cele in 36 sau .410 carora li se reproseaza tevile prea subtiri, ca tevile de pipa! Remington producea chiar o semi-automata super usoara in acest calibru iar la Constanta exista un TOZ 34 in cal. 28! (pacat ca e pe bascula de 12 iar tevile au peretele ca de carabina pentru a echilibra arma, la fel de grea ca cea in 12). Arme mai produc si Browning si mai multi producatori europeni, unii specializati in arme de mici calibre. Folosirea este aproape exclusiv la mici pasari dar si relativ frecvent la talere aruncate din mana!

Calibrul 32
Iata un alt exemplu de calibru care nu a rezistat concurentei lui 28 si .410. In Europa era numit ‘arma de vanatoare de 14 mm’. Ultima referire intr-un catalog dateaza din 1937 – catalog Stevens – arma cu o singura teava. Astazi se fabrica doar la comanda iar munitii nu mai face nimeni. Lungimea tubului era de 70 mm iar incarcatura varia de la 14 la 18 g. era superior lui .410 cu tub de 70 mm dar net depasit de .410 magnum. Au existat cartuse chiar cu proiectil unic de 10 g. Astazi este obiect de colectie.


Calibrul 410 (12 mm sau 36)
In primul rand, este singurul calibru de arma lisa la care dimensiunea se exprima in miimi de inchi si nu in stilul clasic. Desi diametrul se suprapune peste calibrul 36 si mai este numit uneori 36 magnum, numele de .410 s-a impus.
Dupa 12, 20, si 16 este cel mai raspandit calibru, la ora actuala. Si poate ca raspandirea lui ar fi fost si mai mare daca n-ar fi fost atat de scumpe cartusele (avand in vedere ca economia la pulbere si alice este mica in pretul global al cartuselor – manopera costa tot atat ca la 12 – pretul lor nu difera prea mult fata de al cartuselor in cal. 20 sau 12 astfel incat nu se poate spune ca se face o economie). Cartusul original in cal. 36 era lung de 70 mm si era considerat un cartus pentru copii ce deprind tragerea. In 1934 (cu aproximatie) Winchester a realizat modelul 42, pump-action, in acest diametru dar cu camera de 76 mm ducand cal. .410 la eficienta unui 28. Incarcatura maxima de ~20 g este in masura sa doboare cea mai mare parte din micile zburatoare la distante de 12-15 m (unii se lauda si cu rezultate la 30 m!). Sa spunem ca ar fi treapta urmatoare de dificultate a unui tragator obisnuit cu 20-ul. Astazi exista arme in acest calibru in toate configuratiile posibile la aproape toti fabricantii mari. Incarcaturile sunt cu alice de diametre pana in 3 mm, chiar si 3,5 mm dar exista si proiectil unic de 85-90 grains (~6 g). Bine-nteles ca nu se merge la mistret ba chiar nici la caprior cu acest proiectil dar se poate folosi cu succes la antrenamente, la tirul tip ‘varmint’ la specii adaptate. Se poate dobora cu succes un iepure ce sta la distante de peste 50 m, mai ales tragand din arme dotate cu sisteme de ochire mai performante (vezi Savage 24, unde in combinatie cu .22 WM sau, mai noul .17MHR poate da satisfactii nebanuite la tir de precizie pana la animale de dimensiunea unei vulpi – exista chiar un tip de vanatoare la coioti unde se foloseste doar acest cartus!). In tarile unde legea permite este favoritul copiilor, se produce si se foloseste in toata lumea (mai putin la noi unde cartusele sunt chiar mai scumpe decat cele in 12 iar copii n-au voie cu arma in mana pana la 18 ani).
O evolutie relativ recenta este aparitia pe piata de peste ocean a unor arme basculante, atat scurte cat si lungi ce pot trage cu .410 dar si cu .45 Long Colt din aceeasi teava unica. Si se pare ca a prins repede la public fiind accesibile ca pret si foarte distractive, nu numai eficiente.

9 mm Flobert cu alice
Face parte dintr-o gama de cartuse cu percutie anulara dezvoltate de armurierul Flobert pe la inceputul secolului trecut si care cuprindea cartuse cu diametre de la 5 la 9 mm.
Cartusul Flobert este la fel de raspandit ca .410 acolo unde se poate exersa (nu numai cu autorizatie si in poligon). Energia lui este atat de mica incat armele in acest calibru se vand ‘la liber’ in mai toata Europa. Varianta cu tub mai lung, de ~ 30 mm poate gazdui si cateva alice iar cartusul poate dobora o vrabie de la 5-10 m, ba chiar un porumbel la aceeasi distanta. Desi a cazut un pic in uitare prin anii ’50-’70, astazi are o revenire in forta datorata tocmai libertatii cu care se pot achizitiona arme si cartuse in acest calibru. In Europa ‘civilizata’, in zonele rurale, exista multe astfel de arme si sunt folosite cu predilectie la combaterea daunatorilor din curte ca si la sedinte distractive de tir cu ocazia unei iesiri la iarba verde (legea impune doar pastrarea unei zone de siguranta in spatele tintelor!).

Pentru cei care doresc date mai exacte privind diametrele tevilor, atat in mm cat si in inchi, o scurta cautare Google va poate oferi mult mai multe informatii decat am pus eu aici. N-am avut intentia de a ‘termina’ subiectul ci m-am mentinut in acelasi 'A,B,C'.
Cu speranta ca v-am oferit o lectura instructiva, Vio.


P.S. dedicat invataceilor dar si celor foarte stiutori
Cautand termeni pentru dictionarul in lucru am descoperit o chestie, nu chiar asa de surprinzatoare daca stai bine sa te gandesti.
Juxtapuse inseamna de fapt una langa alta (chiar si in DEX) fara a preciza numarul si pozitia relativa a obiectelor astfel alaturate. In terminologia anglo-saxona, germana si italiana, termenul defineste oricare din armele cu mai mult de o teava sudate impreuna. Pentru ceea ce numim noi juxtapusa (doua tevi alaturate in planul orizontal) ca si pentru toate celelalte configuratii exista termeni mai mult sau mai putin specifici, mai mult sau mai putin cu inteles care sa trimita la configuratia armei. Numai in limba franceza termenul este folosit cu intelesul de la noi dar pentru ca are in dictionar o alta explicatie decat la noi si anume cea de a alatura in plan orizontal. In dictionarul roman termenul cel mai apropiat este ‘juxtalinear’ dar trimite cu gandul (fara a fi precizat in intelesul din dictionar) la alaturare de-a lungul. Probabil ca ‘juxtapus’ a fost preluat mot-a-mot din franceza fara a i se sti semnificatia corecta si i s-a atribuit o alta semnificatie, mai generala, cuvantul romanesc care defineste aceasta punere impreuna in acelasi plan orizontal sau aproape fiind ‘alaturate’, ‘suprapuse’ fiind rezervat planului vertical – preluat corect tot din franceza . In ceea ce priveste terminologia care descrie armele, l-am adoptat asa cum era in franceza dar este eronat fata de dictionar. Ne aflam astfel in fata unei dileme.
Hai sa cautam si noi un nume pentru una dintre cele mai folosite arme! Sau ramanem la cele existente deja si eronate (centrala, juxtapusa)?
valpangica
Site Admin
 
Mesaje: 1203
Membru din: 03 Ian 2004, 14:45
Locaţie: Bucuresti

Înapoi la Eseuri si referate

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 26 vizitatori

Publicitate