Radacinile cainilor se pierd in negura timpului, de-a lungul milioanelor de ani ai istoriei. Teorii ale stramosiilor cainilor sunt multe, de asemeneasi multe speculatii, insa cele mai credibile si pertinente au fost enuntate de catre CHARLES DARWIN (1809-1882) si KONRAD LORENZ(1903-1989). CHARLES DARWIN fondatorul teoriei evolutioniste, sugereaza ca la originea cainiilor au stat lupul, sacalul si coiotul, la randu-i KONRAD LORENZ, parintele etologiei (stiinta ce se ocupa de studiul comportamentului animalelor) considera ca radacinile cainilor actuali sunt de origine lupoida si sacaloida, dar el considera sacalul auriu, din toata familia sacaliillor, ca fiind cel care a influientat determinant actualele suse sacaloide. Sigur insa nu putem stii exact, insa la ora actuala se pot vedea strinse asemanari, in cea ce priveste comportamentul, anatomia, fiziologia si fiziopatologia acestor specii si ce este extrem de interesant si constitue inca un argument in favoarea acestor teorii, compatibilitatea acestor specii in ceea ce priveste imperecherea intre ele.
Alt amanunt interesant este structura sociala si comunicarea comuna a acestor specii, cainii de astazi avind exact acelasi comportament social si acelasi fel de comunicare precum lupii si sacalii. KONRAD LORENZ, in functie de diverse criterii morfologice ai anatomo-fizilologice imparte actualele rase de caini in rase lupoide si rase sacaloide, fiind astfel primul care stabileste criterii de diferentiere vis-à-vis de origini. Tot dupa LORENZ, asemanarile cele mai izbitoare sunt intre lup si caine in ceea ce priveste structura sociala si anatomica, el considerand ca susele lupoide sunt primele care au fost domesticate in divese perioade, sustinut mai apoi de biologul englez CHRIS THORNE. Dupa CHRIS THORNE, domesticirea suselor lupoide a fost posibila mai rapid datorita structurii sociale existenta intr-o haita, astfel comunicarea, viata sociala si automat disponibilitatiile suselor provenite din lup fiind superioare celor provenite din sacal vis-a vis de integrarea si comunicarea interspecifica si extraspecifica. De exemplu, lupul din Orientul-Mijlociu (Canis lupus arabs ) este considerat ca fiind la originea cainiilor europeni, lupul chinezesc(Canis lupus chanco) la originea cainilor din zona Chinei, iar lupul Indian (Canis lupus pallipes) genitorul probabil al cainiilor din Noua-Guinee si cainiilor paria din zona Indiei si Pakistanului.

Inca un pic de istorie

Relatia om-caine a inceput acum cateva milioane bune de ani. Probabil filmul acestei lungi prietenii a fost de genul; in jurul taberei oamenilor haita adulmeca flaminda dupa resturile provenite dupa un ospat al acestora la sfirsitul unei zile de vanatoare incununate de success. La un anume moment, omul satul si deja obisnuit cu prezenta haitei in jurul taberei, dar si constientizind avantajul de ai avea aproape, intinde o ciosvirta de carne unui lup. Acesta trecand peste teama ancestrala o accepta, o ia din mana si de aici pana la domesticirea efectiva deja nu mai e deloc mult. Oamenii acelor vremuri, a caror sansa de supravietuire era vanatoarea, au inteles ajutorul pe care haita, o puteau da, mai ales ca si unul si celalat erau interesati de aceleasi prazi. Astfel urmarirea vanatului, hartuirea, vanarea impreuna cu haita deveneau mult mai usoare, dar si paza, protectia oferita de aceasta in fata mariilor pradatori de atunci au determinat omul sa adinceasca aceasta relatie, mai ales cu trecerea umanitatii de la nomadism (cand supravietuirea era conditionata de vanatoare si culegere) la sedentarism(cand supravietuirea deja devenea legata pe linga vanatoare si de cultivare si crestere ) cand alte calitati ale cainelui au iesit in evidenta.
Legat de toate acestea exista doua vestigii arheologice care atesta vechimea relatiei om-caine. Ambele vestigii sunt cam din aceeasi perioada, aproximativ 10. 000-12. 000 i.c., din perioada paleoliticului, una a fost descoperita in IRAQ in localitatea PELEGAWRA sic ea de-a doua in ISRAEL. Prima a fost gasita intr-o pestera si este reprezentata de un habitat uman in care au fost gasite si resturile unui caine, a doua, este un schelet uman alaturi de care este si un schelet de caine, dar mana omului se odihneste pe oasele capului cainelui. Aceste descoperiri, prin vechimea lor, atesta de asemenea ca primul animal domesticat este cainele. Alte dovezi arheologice care atesta legatura omului cu cainele au fost descoperite in IDAHO (10. 400 i.c. ), in ANGLIA (9500 i.c), in ANATOLIA(9000 i.c. ), RUSIA(9000 i.c. ), AUSTRALIA (8000 i.c. ), CHINA(6500 i.c.), deja dupa anul 6500 i.c. vestigii arheologice incep sa apara cate putin cam peste tot in lume.
In antichitate, situatia cainelui incepe usor usor sa se schimbe datorita valentelor multiple pe care acesta le are. Apar caini de paza, caini de vanatoare, caini de cireada, caini ciobanesti, caini de lupta/atac de diferite marimi. Cainele de vanatoare incepe sa isi faca un loc din ce in ce mai vizibil, vanatoarea fiind apanajul claselor sociale dominante, sefiilor de stat, patricenilor etc. Intre cainii de vanatoare, conform izvoarelor istorice, apar cainii de aret, cainii de haita gonitori si hartuitori, levrierii, deci apare o prima specializare a acestora in functie de vanatul dorit. Astfel prima mentionare istorica a existentei cainilor de aret dateaza din 490 i.c., si apare intr-o fresca care comemoreaza victoria atenienilor la Maraton.
A doua importanta atestare o avem de la XENOFON, secolul IV i.c.. In lucrarea sa CYNEGETICA, in capitolul III-lea, el descrie anumiti caini care proveneau din cainii gonitori, dar care in apropierea iepurelui sau a pasariilor se opreau parca ca trazniti si nu se miscau decat cand vanatorii se apropiau sau daca vanatul se misca. Aristotel (384-322 i.c. ) totodata descrie niste caini cu parul nu prea lung, care cautau vanatul cu ajutorul nasului si se opreau in apropierea lui.
Pliniu cel Batrin, enciclopedist roman din sec.I d.c. povesteste despre cainii gonitori ai galilor care erau folositi de obicei sa gasesca si sa tina pe loc vanatul mare si din care unii cand simteau vanatul se apropiau incet, miscandu-se usor, uneori culcandu-se sau stand imobili in apropierea acestuia. Tot el povesteste ca dupa cucerirea Galiei romanii care s-au intors la Roma au luat cu ei caini din cei care se opreau in apropierea prazii si mai departe i-au imperecheat numai intre ei. In aceasta lumana romanii apar, parere unanima, ca primii mari crescatori de caini care faceau o anume selectie si care urmareau in mod clar anumite calitati ale acestora.
In ruinele orasului POMPEI s-au descoperit numeroase basoreliefuri, sculpturi si mozaicuri cu astfel de caini, care erau numiti CANIS SAGAX(indicator) sau CANIS AVICULARIS(pasarar). Totodata exista mozaicuri unde este infatisata metoda de vanatoare cu plasa, cainii in aret oferind sufficient timp apropieri si aruncari plasei peste locul indicat de caine. Cultul cainelui de vanatoare in Roma antica, de asemenea este evidentiat in diversele izvoare ale timpului printe care celebrele cuvinte spuse de IULIUS CEZAR la intoarcerea sa dupa campania din GALIA: “Femeile romane, nu mai au ele cum aveau mai demult copii sa ii poarte in brate si sa ii hraneasca?Acum eu nu vad linga ele decat caini si maimute!” Un alt paragraph celebru se gaseste in lucrarea lui CICERO -Natura zeilor:” Si despre caini: loialitatea lor asa de constanta in functia lor de gardian, devotamentul lor si afectivitatea vis-à-vis de stapini si animozitatea lor spre straini, la fel de bine ca si prodigioasa lor finete a nasului pentru a urmari o urma de vanat si pasiunea arzatoare pe care o au la vanatoare, ce semnifica toate acestea? Nimic altceva, decat ca au fost creati sa serveasca umanitatea! “
In Evul Mediu, la inceputurile crestinismului dar si dupa aceea, datorita pasiunii nutrite de catre nobilime pentru vanatoare locul cainelui deja devine din ce in ce mai bine definit si clar. Carol cel Mare imparatul francilor, reuneste cainii de vanatoare din tot imperiul in haite cu scop clar, vanatoarea de lupi ce invadasera regatul. Seniorii acelor vremuri extrem de pasionati de vanatoarea la goana si crescand caini pt. acest scop, putin cate putin incep sa prinda si gustul companiei intime a cainilor, purtindu-i cu ei peste tot, inclusiv in biserici. Carol cel Mare interzice acest fapt. Rezultatul, seniorii refuza in masa sa mai intre la slujbe in biserici, obligind preotii sa lase usile bisericilor deschise pe timpul ceremoniilor, ei stand afara impreuna cu cainii lor, iar dupa slujba preotii trebuind sa iasa pentru a binecuvinta atat seniorii cat si cainii acestora……. se pare ca acest fapt a stat la originea binecuvintarii cainiilor ce se practica si acum dupa Slujba Sfintului Hubertus.
Vanatoarea ce era preferata la inceputurile Evului Mediu era cea cu caini gonitori, in haita, vanatul mare fiind tinta predilecta a nobilimii acelor timpuri. Cu timpul cainii gonitori au inceput sa fie selectati iar echipajele au inceput sa aiba destinatii precise, astfel, existand echipaje pentru cervidee si separate pentru mistret si urs. Din cainii gonitori au aparut caini la care secventa opririi inaintea atacului era prelungita, asa numitii caini de aret, iar in momentul aparitiei vanatorii cu plase acesti caini au capatat o noua utilizare data de aceste calitati. Vanatoarea cu plase se desfasura dupa un tipic foarte simplu: cainele sau cainii urmareau, cautau vanatul, de obicei potirnichi si iepuri, il gaseau si se opreau, uneori erau dresati sa se culce, iar peste caine era aruncata de vanatori fie calare fie pedestrii o plasa in care erau prinse cu tot cu caine eventualele potirnichi, prepelite sau iepuri atat de jinduiti la ospetele nobilimii de atunci. Un fapt interesant este ca, prin exercatiu cainii de atunci, conform izvoarelor istorice, invatau sa nu mai vineze numai pentru ei strict, ci si pentru stapini ceea ce nu se intimpla cu cainii de haita sau restul cainilor de vanatoare care vanau datorita pasiunii atavice si in mod obisnuit doar pentru ei. Acesti caini care se opreau in fata vanatului si se si culcau, in timp, au capatat o mare raspindire si cautare, mai ales in momentul in care a aparut vanatoarea cu pasari de prada, soimaritul. Cainii care isi foloseau nasul cel mai bine si care erau linistiti in prezenta pasarii de prada, dar care se si culcau in clipa in care aveau vanatul in fata, erau cei mai apreciati si in Europa Occidentala, in Franta mai ales, unde soimaritul capatase valente de arta erau denumiti “chien d’oysel” si aveau uneori valori incredibile. Un astfel de caine era pretuit cat 4-5 perechi de boi, cativa cai, insa au fost cazuri in care a fost platita o mosie cu sate pentru a avea un “chien d’oysel”. Catind-ul pe M. J. de Coninck care in lucrarea sa “Istoria cainelui de aret” la randu-i il cateaza pe un anume Dagobert, maestru de vanatoare din secolul alVII-lea, impartirea cainilor de vanatoare in Olanda acelor vremuri se facea cam asa: -“Biberhunt care vaneaza sub pamint dar si mistretul “ -“Veltres care vaneaza iepurele la vedere iar dupa putem slobozi levrierii dar si gonitorii dupa el” - “Hapich-hund, care vaneza pasarile si pe care noi il mai numim Canis Acceptoricus sau caine spaniol, care se culca si noi slobozim soimii” Se considera ca leaganul cainelui de aret este vestul Europei, fiind zona unde acesta era extrem de apreciat si folosit, dovezi in plus, fiind date de cavalerii-preoti ai primei Cruciade in jurul anilor 1096-1099 care pasionati soimari purtau cainii cu ei oriunde se duceau si care ii denumeau caini spanioli.
O alta zona importanta unde acesti caini erau la mare rang, este peste RIN in principatele si ducatele Germaniei de atunci. In jurul anului 1230 imparatul Frederich al-iI-lea Barbarossa, proaspat intors din cruciada, scrie “De artae vaenandi cum avibus”, primul manual practic de vanatoare cu pasari de prada, unde ofera un capitol intreg cainelui care vaneaza cu pasarea de prada. Intorsi in Franta Geoffrey Chaucer (1343-1400) si Francois Villon(1431-1463) printer altele pomenesc in scrierile si poemele lor de cainii care se opreau si se culcau. In Franta, in secolul XIV, Gaston III de Foix supranumit “Phoebus” descrie pentru prima data in cartea sa “Livre de chasse”(Cartea vanatorii) cum arata si cum vaneaza un caine de aret si pe care il numeste caine spaniol sau braque, de la francezul “braquait”, a se opri in culcat sau jumatate culcat inaintea vanatului. Tot Gaston Phoebus, prolific scriitor in ale vanatori, departajeaza cainii de aret cu parul scurt de cainii cu par lung, cei cu par lung denumindu-i de obicei „chien”d’oysel” si povestand ca acestia sunt cei mai buni la vanatoarea cu plasa. In Anglia, doctorul CAJUS in jurul anului 1500 incearca sa clasifice rasele existente pe insule la acel moment. El povesteste de cainii spanioli sositi in Anglia via Franta cu par scurt si par lung, numindu-i pe cei cu par lung „espagneul” iar pe cei cu par scurt „braques”. In continuare el explica ca cei cu par scurt areteaza de obicei in picioare iar ceilalti culcat sau semiculcat.
In Italia numeroase sculpturi, picturi, goblenuri infatiseaza caini care insoteau la vanatoare echipajele de soimari sau vanatori cu plase, celebrul sculptor Benvenuto Cellini realizind in mai multe randuri diverse statui cu astfel de caini. Caterina Sforza in 1481 ii face cadou ducesei de Ferrare o pereche de braci albi – orange pentru ai fi de ajutor la vanatoarea cu soimi. In poemul despre vanatoare Erasmus de Valvasone(1523-1593) descrie foarte elogios cainii de rasa brac:”Bracul din Bergam si din Lombardia, un caine brav, cu un nas puternic, colorat cu pete oranj pe fond alb asemeneaflacarilor “. Tot in Italia apare notiunea de „cane da rete”, caine de plasa, datorita utilizarii frecvente a acestor caini la vanatoarea cu plase. La mijlocul secolului al XVI-lea Braque d’arret este deja o notiune definite. Baronul Dunoyer de Noirmont in cartea sa “Istoria vanatorii in Franta din timpurile cele mai indepartate pana la Revolutie” il cateaza pe ducele Francois de Guise care la 1540 ii scrie o scrisoare Conetabilului de Montmorency cu urmatoarele: “Pentru ca masculul dumneavoastra de soim sa poata ataca potirnichea, eu va trimit un tinar Braque ca sa-l ajute. ”. In secolul al XVIII-lea bracii sunt introdusi si in Anglia, via Franta, Spania si Portugalia. Primii caini care au venit in ANGLIA au fost introdusi in urma campaniei Lordului PETERBOROUGH in Spania. Ofiterii englezi impresionati de acuratetea cu care lucrau acesti caini, la terminarea campaniei multi dintre ei s-au intors cu mai multe perechi. WILLIAM ARKWRIGHT, considera ca acei caini sunt cei care stau la originea actualului pointer. Tot W. Arkwright in lucrarea sa “The Pointer and his Predecessors” din anul 1906, descrie cum acesti caini “spanioli” incrucisati mai intai cu foxhound in jurul anului 1800 de catre pasionatul vanator si crescator Col. Thornton si mai tirziu cu greyhound, brac francez(stramosul direct al bracului d’Auvergne actual) si bulldog au creat actualul pointer un maetru al nasului, stiluli si elegantei. Un moment foarte interesant in istoria cainilor de aret este acela cand Ludovic al XII-lea primeste din Italia mai exact de la Papa un caine brac, femela, cu ocazia inscaunarii ca rege.
Aceasta catea, Ludovic, vanator pasionat dar si interesat crescator o imperecheaza cu un caine de Saint-Hubert cu roba alba, iar in urma acestei imperecheri apare o noua rasa numita Les Greffiers sau cum este cunoscuta si azi, “Cainii albi ai Regelui). Perioadele urmatoare sunt marcate de aparitia archebuzei, putin comoda ca si manevrabilitate. Exista din epoca Renasterii tratate de vanatoare care explica cum trebuie folosit cainele de aret la vanatoarea cu archebuza. Considerata insa ca fiind o vanatoare mult prea ucigatoare, vanatoarea cu caine de aret si archebuza incepind din 1578 este interzisa de catre nobilime in multe zone ale Frantei, Olandei chiar si Germaniei. Acest tip de vanatoare devine apanajul strict al regiilor si marii nobilimi, de Noirmont descriind o campanie de distrugere a cainiilor de aret pana in jurul anului 1789.
Aparitia pustii cu silex spre anul 1630, care inlocuieste archebuza portative, regenereaza un val, un curent de simpatie pentru utilizarea cainelui de aret. Se povesteste ca regele Ludovic al XIII-lea a fost primul vanator din regat care a reusit sa impuste la zbor la aretul cainelui sau favorit, iar despre Ludovic alXIV-lea se spune ca era extrem de pasionat de vanatoarea cu caini de aret, iar cateaua sa favorita “Folle”, brac de l’Ariege, il insotea chiar si in iatacul amantelor sale.
In 1753 in “ENCICLOPEDIA” scrisa de Diderot si d’Alembert apare definitia cainelui de aret:” Bracul sau cainele care se culca este de obicei cu fondul de culoare alb, patat cu brun sau negru; iar capul aproape tot timpul colorat simetric. Are ochiul potirnichei, urechi plate, lungi si largi, cazute iar botul este un pic mare si lung. Bracii sau cainii care se culca sunt de toate taliile bine taiati, vigurosi, harnici, de neobosit si cu parul scurt;au un nas excellent;vaneza iepurele fara a da voce si areteaza potirnichii foarte bine. ” De aici incolo deja se putea vorbi de diverse rase, se putea vorbi de crestere si selectie riguroasa, iar avintul cainelui de aret incepe sa se vada din ce in ce mai mult. Apar primele rase cu standard, deocamdata destul de vag si cu “manual de folosinta”, fiecare tara occidentala incercand sa isi creeze cel putin o rasa. In a doua treime a secolului XIX-lea chinologia incepe sa se organizeze astfel cainii de aret sunt clasificati in 3 mari categorii dupa origini:

- Bracii si Pointerii

- Epagneul-ii si Setterii

- Barbet-ii si Griffonii

moment care de altfel coincide si cu aparitia primelor arme cu foc central, un alt motor in evolutia raselor de aret. In 1873 in Anglia apar ‘The English Kennel Club”, iar in 1882 apare in Franta “Societe Centrale pour l’amelioration des races des chiens en France”, societati care contureaza primele standardele de exterior si de lucru clare. De asemeneain Germania apar Cluburi de rasa, avind ca scop selectia si cresterea precum si folosirea diverselor rase create acolo, dintre care de notat aparitia in 1870 al KLUB KURZHAAR. Evolutia raselor de caini de aret in acest nou context a fost accelerate. Asociatiile, cluburile de rasa create au inceput sa elaboreze noi standarde de lucru si automat de exterior in concordanta cu munca ceruta cainiilor. Apare in Germania cunoscuta expresie: ”Durch Leistungsfahigkeit zum Typus”(prin munca, lucru la tipicatate), preluata de intreaga chinologie mondiala.
Au inceput diverse “mici razboaie” intre partizanii unor anumite tipuri intr-o rasa, intr-un cuvint sfirsitul secolului XIX si inceputul secolului XX marcheaza o relansare fara precedent a evolutiei raselor de caini de aret. Apar de asemenea primele competitii in cadrul raselor, in Anglia apar primele Field-Trial destinate initial raselor britanice apoi prelute de catre continent si mai apoi de intreaga lume. Foarte important de mentionat este faptul ca in luna mai a anului 1911, cinci natiuni Germania, Franta, Belgia, Olanda si Austria pun bazele Federatiei chinologice Internationale. In timpul primului razboi mondial federatia isi inceteaza activitatea si dispare, fiind recreata in anul 1921 prin vointa Societatii Regale de vanatoare Saint-Hubert din Belgia si Societatii Centrale Canine din Franta, devenita organism cu caracter international in 1968. Din toata aceasta scurta istorie se poate remarca de fapt o evolutie a pasiunii numita vanatoare, cainele, eroul principal al acestei povestiri in decursul timpurilor a suferit o multitudine de schimbari, cainele de aret fiind preferat in fata altor rase datorita elegantei, calitatiilor exceptionale pe care le poseda si care transforma insasi calitatea actului cinegetic, aceasta capatand valente de arta, catindu-l pe d-l Claus Kiefer, arbitru international si presedinte al Asociatiei Cluburilor Mondiale de Kurzhaar: “ Este un privilegiu sa vanezi in spatele unui caine de aret si sa mai ales sa servesti un splendid aret. Te obliga sa nu gresesti, dar sa si reflectezi apoi la ceea ce inseamna vanatoarea! “