Publicitate
 
Subiecte noi pe forum
 
   
 
Sezonul de vânătoare
 
 

-Mamifere: Bizamul, Capra neagra(exemplar de selectie si exemplar de trofeu pana pe 15 dec), Capriorul femela, Cerbul comun (Mascul de selectie, femela si vitel), Cerbul lopatar (Femela, vitel si mascul de selectie pana pe 15 dec), Cainele enot, Dihorul comun, Hermelina, Iepurele de camp, Iepurele de vizuina, Jderul, Mistretul, Muflonul(pana pe 15 dec), Nevastuica, Sacalul, Viezurele, Vulpea.

-Pasari: Becatina comuna, Cioara griva, Cioara de semanatura, Cocosar, Cormoranul mare, Cotofana, Fazanul, Ferestrasul mare, Ferestrasul motat, Gaita, Gainusa de balta, Gasca de vara, Garlita mare, Graurul, Gugustiucul, Lisita, Porumbelul gulerat, Porumbelul de scorbura, Potarnichea, Prepelita, Rata mare, Rata mica, Rata fluieratoare, Rata cu cap castaniu, Rata motata, Rata sunatoare, Rata lingurar, Rata sulitar, Rata caraitoare, Rata cu cap negru, Sitarul de padure, Sitarul de mal, Stancuta, Sturzul de vasc, Sturzul cantator, Sturzul viilor, Turturica.

 
 
Publicitate
 
  easylight.ro
 
Un loc nesfintit de om
7771 vizualizări
Incurcaturile incep de la inceput, de data asta. Si cand te gandesti ca am muncit ca sa desfac carabina in bucati si s-o potrivesc in tocul de arma lisa pe care am dat aproape 100$. “Scrie pe el Beretta” – m-a lamurit vanzatorul – “de aia-i asa de scump.” Altceva n-am gasit in care sa pot impacheta arma, s-o pun apoi intr-una dintre genti si s-o predau la avion. Acuma, la predarea bagajelor, agenta de zbor nu mi le primeste: “Arma trebuie sa fie in cutie solida de metal sau de plastic, cu incuietori.” Pana la urma se dau telefoane si mi se aduce o cutie din acelea prevazute in regulamente (Alti 80$ pentru cutie si alti 80$ pentru ca am acuma un bagaj in plus, incep sa simt ca vanatoarea “globala” costa).
Dupa cateva ore de zbor admir de sus dealurile pustii din zona de nord-est a statului Montana, sud-est Alberta si sud-vest Saskatchewan. Zona “Raului de Lapte” (Milk River) este renumita pentru trofeele de caprior-catar, iar raul se cheama asa datorita colorii laptoase a apei generata de particulele de sediment cleios purtate de ape. In fine, aterizez la Calgary, declar arma, primesc permisul necesar, imi scot bagajele (toate trei) si sunt afara pe “peron” unde ma asteapta Ofelia cu masina si cu vecina.
Cum se ajunge din Florida la vanatoare in Alberta, adica la un fleac de 3500 km? Simplu: intai cercetezi pe Internet ce posibilitati de a vana un “mule deer” (cerb-catar, caprior-catar) ar cam fi prin nord-vestul continentului Nord American. Afli ca in BC, Manitoba si Saskatchewan nu ai voie decat cu ghid daca nu esti locuitor al provinciei respective. Apoi afli ca in statele americane din nord-vest nu ai cunostinte din Romania. In sfarsit afli ca in Alberta, mai precis la Calgary, traieste un vanator roman, Doru, care: “stie tot ce te intereseaza despre vanatoare” – precum zice mesajul de pe Internet, care de asemenea imi da si numarul de telefon al lui Doru. Dar asta a fost cu aproape un an in urma, in luna mai facem o vizita de familie la Calgary si vizitam Parcul Banff, iar acuma, la 1 noiembrie, urmeaza sa mergem la vanatoare.
Impachetare, povesti, se face tarziu, eu sunt daramat, m-am sculat la patru dimineata ca sa prind avionul. Dupa numai vreo doua ore de somn ma scoala din nou gazdele cu noaptea-n cap. Avem de calatorit sase ceasuri ca sa ajungem in zona de vanatoare, la Manyberries. Drum lung, zi grea, nu-mi place defel, nu pot sa dorm in masina…
> Ajungem inainte de a se face ziua. La motel ne dezmortim ciolanele si bem cafea. Ofelia nu se simte bine si ramane acolo. Eu cu Doru plecam la vanatoare. Bate vantul puternic si incepe sa ninga orizontal. Imediat ce iesim din zona populata vedem doi capriori in faruri. Asta imi da sperante. Doru are acasa pe perete un trofeu mare cu 15 ramuri impuscat in zona asta in urma cu doi ani. Vreau si eu! Rulam cu camioneta pe drumuri de pietris si scrutam dealuride din jur. Din loc in loc trecem pe langa cate o viroaga adanca in fundul careia curge un parau si pe laturi creste vegetatie. Tufaris. Copaci in toata regula aproape ca nu sunt de loc. Rulam in sus, rulam in jos… mai oprim sa ne uitam cu binoclurile. Nu vedem decat vreo alte doua – trei camionete in departare, alti vanatori care cauta ca si noi. Din cand in cand ne intalnim cu altii, acuma vom cauta noi pe unde au fost ei si ei pe unde am fost noi. Intr-un loc vedem trei femele alergand peste deal. Prea departe ca sa putem trage. Dispar dupa muchie, ocolim si le cautam dincolo dar nu le mai gasim. Terenul este foarte intortocheat, animalele pot sa dispara usor din vedere. Dupa toate peripetiile cu inscrierile pentru trageri la sorti, explicatii la magazin, cautari prin regulamente, am capatat autorizatii pentru trei tapi si o capra (Doru n-a mai vrut sa cumpere autorizatie pentru inca o capra, desi pentru rezidentii din provincie pretul este 25$. Pentru mine ca si non-rezident pretul pentru tap a fost 130$).
Umblam in toate directiile ore in sir. Doru se apropie cu masina de prapastii, intra o frica-n mine, mama, mama! Imping cu talpile in podea incercand sa franez. Degeaba, franele sunt pe partea soferului. Intr-un loc numai ce intoarcem la un capat de drum, ma uit in stanga “Uite-l!” Tapul ne vede si el, face stanga-mprejur si dispare dupa deal. Incercam sa ocolim si sa-l gasim in viroaga de dincolo. Coboram. Ne bate crivatul in ochi fulgii de zapada care pisca pe piele. Nu putem vedea. Ocolim cu masina. Nu-l mai gasim. Nu-i nimic si-asa era mic, vreo doua ramuri pe-o parte. Jos in viroaga Doru vede trei animale. Repede, repede! Se uita prin luneta: “Unu-i tap mare.” Eu ma dau jos din camioneta si ma pregatesc sa trag. Nu mai apuc. Rasuna trei focuri. Animalele s-au dus.
Rulam in continuare. Intalnim alti vanatori cu camionete. Ei merg sa caute unde am fost noi si noi mergem sa cautam unde au fost ei. Si tot asa. Gasim doi norocosi care au impuscat un tap nu prea mare. Apoi mergem in alte parti sa cercetam terenul. Dealurile sunt de doua feluri: unele mai line fara vegetatie, alte mai abrupte, cu vartoape, cu rupturi, loc de ascunzis pentru animale. Hotaram ca acestea din urma sunt ce ne trebuie noua. Umblam asa ziua intreaga. Ne ratacim pe dealuri, dam de garduri de sarma, trecem pe langa turme de vaci, ocolim, ajungem din nou la drumuri cunoscute. Nu mai gasim nimic. Sunt foarte dezamagit. “Dorule, nu doar ca nu ma duc eu acasa cu trofeu, dar se pare ca nici tu nu faci anul asta carnati!” Chiar asa de putine animale nu mi-am inchipuit sa fie.
In sfarsit, catre seara vedem in departare un tap maricel. Insa ne-a vazut si el demult si sare in copci mari catre niste dealuri inalte. O camioneta cu alti vanatori incearca sa-i taie calea. Noi gasim un drum mai potrivit, o luam dupa el, oprim la capatul drumului langa niste sonde de petrol, coboram si studiem cu binoclurile
Se face seara, lumina se imputineaza dar in acelasi timp si viscolul s-a mai potolit. Hai sa facem o miscare pe jos. Incercam sa ocolim prin doua parti. Dupa un timp il pierd pe Doru din vedere, urc si cobor cateva dealuri. Nu gasesc nimic demn de mentionat. La intoarcere vad de sus de pe deal masina oprita langa sonda si pe Doru umbland. Cand ajung aproape nu mai gasesc nici masina nici pe Doru, asa incat ma intorc din nou pe un deal ca sa studiez terenul de la inaltime. Tocmai bine ca sa prind in binoclu ceva miscare in valea unui parau, la vre-un km departare. Apar sase capre, apoi dispar in vale… apar din nou si dispar. Aha! Deci acolo erau insa se tin ascunse de vederea vanatorilor. Cobor in parau si incerc sa ma apropii, trec cateva cotituri si nu mai vad nici un animal. Apoi dau in locuri cu urme multe, si cand ma ivesc dupa o cotitura a viroagei am si iesit in vederea animalelor. Ma vad si se retrag, se opresc in departare. Sa tot fie 300 m. Sau poate 250? La asemenea distante n-am tras niciodata, insa pentru ca stiam ca e necesar am “reglat” carabina inainte de a veni. Am reglat-o… aproximativ. Adica m-am dus in padure pe un drum departat unde nu circula nimeni si pentru ca am uitat acasa “standul de reglaj” (o scandura groasa si grea cu suporti in care fixez arma ca sa nu se miste cand umblu la suruburile lunetei) am tras cateva focuri la 150 m… Bun! Cutia de chibrituri. Hai sa zicem nu tocmai cutia de chibrituri, mai degraba pachetul de tigari! Dupa aceea am mutat masina la 300 m si am mai tras cateva focuri rezemate. Ei, la distanta asta loviturile mergeau cam 20-30 cm dreapta sus si… cam imprastiat. Dar, mi-am zis eu, daca stiu cum bate stiu cum sa ochesc. Merge.
Acuma, la fata locului si in fata vanatului, unde D-zeu sa rezem arma ca nu-i nici o rezematoare? Ba, uite un bolovan! Ma trantesc pe burta si incerc sa ma tarasc catre pietroi ca sa nu ma vada turma. Caprele salta capetele in sus nervoase. Ajung la bolovan, proptesc arma, aleg prin luneta o capra mai mica (sa nu aibe carnea tare) ochesc 30 cm stanga jos si bubui. Am lovit rau, in abdomen. Numar prin luneta 10 animale care fug, sare si tapul din viroaga, pana acuma a stat culcat. Nu-i decat un furcar… O capra ramane in urma turmei. Reincarc si o iau la trap prin viroaga. Intr-un loc gasesc un corn lepadat. Acelasi tap, anul trecut. Constat ca am in maini si in genunchi cateva sute de tepi de cactus. Sunt de doua feluri; mai subtiri si mai grosi. Ma dor genunchii dar n-am vreme sa scot spinii (de fapt nici nu merge decat cu penseta, aviz amatorilor). Dupa aceea gasesc capra ranita in viroaga, o impusc in cap si ma duc la drum sa astept pe Doru. Ii povestesc ca erau 11 animale in viroaga si ca noi si inca trei camionete cu vanatori ne-am invartit in zona toata ziua si nu le-am vazut nicicare. “Asta nu-i vanatoare. Maine ma duc pe jos.” Doru a vazut o turma de vreo 20 de antilope pronghorn (Antilocapra americana).
Cina la motel, doua beri si la culcare. Ofelia vrea acasa, aici nu sunt conditii, sufla vantul prin pereti! Eu n-am treaba cu vantul prin pereti. Am venit la vanatoare si-as sta trei saptamani. Ne sculam pe intuneric. Bem o cafea si plecam la vreo 15 km unde se afla un fel de localitate cu 20 de case si o statie de benzina (ca doar ieri am suflat tot rezervorul ocolind peste dealuri). E o dimineata cristalina, cam minus 10˚C, se crapa de ziua si noi asteptam in masina sa-si manance dejunul mosneagul care stapaneste statia de benzina. Canta cocosii si mugesc vacile, incepe o noua zi.
In fine, mosul isi mananca lapticul si se indura sa ne umple rezervorul. Oprim la motel sa luam pe Ofelia, apoi plecam catre locul ales de mine ieri. Langa gardul de sarma si langa poarta aleasa ca punct de reper s-au adunat o suta de vaci negre. Mugesc toate deodata. Probabil ca fermierul vine sa le dea mancare dimineata. E cazul sa ma fac nevazut pana nu vine. Ce-i drept terenurile din jur sunt terenuri de stat, avere nationala, insa sunt inchiriate pentru pasunat si legea zice ca trebuie sa ceri voie proprietarilor ca sa vanezi acolo. Am sunat din Florida trei zile la rand si am vorbit cu cativa, insa cu cel de aici (conform hartii) n-am vorbit. Dar nici nu are pe gard semne cu accesul interzis cum au altii. Totusi, ca sa fiu sigur ca nu-mi stric ziua in zadar, alungat de stapan cum am patit in Ontario, sar gardul, ocolesc vacile flamande si mugitoare, grabesc peste primul deal si cand trec dincolo sunt singur pe lume. Mai trec doua dealuri si nu mai aud vacile. Acuma sunt cu adevarat la vanatoare. Se face o zi splendida, fara vant si fara nori si eu ma tot duc peste cele dealuri. Trec un deal si cand ajung dincolo ce crezi? Se mai face un deal. Si cand trec si peste asta, apare un alt deal si tot asa. Dupa aceea cobor intr-o vale mai larga si ma gandesc incotro s-o apuc ca sa dau peste locuri cu hartoape si cu animale… Catre vest sunt dealuri mai framantate, departe. Catre est sunt si acolo dealuri framantate, departe. Aici in jur nu-i nimic. Pustiu. Iarba vestejita. Ce sa caute tapii in asa teren ca n-au nici ce manca si nici unde se ascunde… Tocmai ma gandeam sa ma intorc cand mi-am aruncat ochii catre stanga si am inghetat. La vreo doi km si ceva se miscau incet pe deal puzderie de animale. Sa fie oi? Ma uit cu binoclul… erau antilope. Incerc sa le numar, trec de 70, trec de 80, sa tot fie in jur de suta. Le admir prin binoclu flancurile albe, petele negre de pe gat si cap, coarnele infurcite. Desigur ca m-au vazut si ele si se indeparteaza fara graba. Asa-i organizarea aici in locurile deschise; animalele traiesc aglomerate ca sa vada mai usor dusmanii…
Hopa! Ia stai putin! Printre siluetele albicioase ale antilopelor parca am trecut peste ceva brun, inchis la culoare. Imi odihnesc putin ochii, sterg abureala de pe lentile si incerc din nou… Aha! Un tap de toata frumusetea a ramas in loc dupa plecarea turmei. Il vad clar la marginea unei viroage. Gatul gros, coarnele masive… arata plictisit, sau ostenit, asa cum sta cu capul aplecat, probabil ca a lucrat schimbul trei sau a fost de garda “schimbul sovietic.” Imi fac planul de atac. Trebuie sa ocolesc larg, sa pun intre mine si tap doua dealuri departate ca sa nu ma vada cand il apropii. Hai la drum! Dupa un timp verific si nu-l mai vad. Probabil s-a ascuns in viroaga si s-a culcat acolo. O sa scot luneta de pe pusca si o sa-l iau la sarite, ca pe iepuri… Dupa mai mult de o ora ajung in zona cu viroaga… Inca un deal sa mai ocolesc, uite acela de acolo si o sa ma ivesc usurel dincoace ca sa salt tapul din viroaga cu buruieni. Asa cum este terenul de pustiu, numai in zonele joase (probabil mai umede) cresc asa un fel de postate cu afine (sau coacaze), in America le zice blueberries (Vaccinium myrtillus). Stiam ca aceste plante sunt hrana importanta pentru ursi si pentru cerbii Wapiti. Acuma aflu ca sunt importante si pentru capriorii-catari din Alberta. Si daca tot am ajuns aici, capriorul-catar (sau cerbul-catar, daca preferati) este desigur acel mule deer al vestului nord american (Odocoileus hemionus) care traieste in zone deschise (nu mi-am imaginat niciodata ca sunt chair asa de deschise!), sare la fuga odata cu toate patru picioarele (zici ca-i pe arcuri) si are urechi mari (de unde-i vine si numele). Intre dealurile acestor locuri suprafetele de Vaccinium acopera cam 100 m pe 30 m si inaltimea tufelor imi ajunge la genunchi. Ce-i drept aceste plante au inca frunzele pe tulpini si sunt destul de dese, dar ca sa-ti inchipui ca se poate face nevazut in asa ceva un animal de peste 100 kg… Cum?!
Dau cotul pe dupa deal si raman incremenit. Noroc ca l-am vazut la timp si m-am tupilat dupa acoperamant. Tapul meu nu era in viroaga, era in partea opusa, culcat pur si simplu in loc deschis, pe coasta. Studiez cu binoclul. Coarne mari dar nu grozave. Patru ramuri pe fiecare corn plus ramurile de peste ochi care la mule nu sunt mai lungi de 10-15 cm (aceasta este practic conformatia tipica a coarnelor la aceasta specie, ce-i in plus intra la exceptional). Distanta mi se pare enorma, desi poate nu-i mai mult de 400 m. Sa trag la asa o departare mi se pare absurd. Nu am pe ce sprijini arma… poate daca ma trag cumva langa gardul de sarma, uite acolo langa stalp. Ma tarasc pe burta, ajung langa stalpul gardului, apoi renunt si ma tarasc inapoi la adapost. Situatia este deosebit de dezavantajoasa pentru mine. Vorba vanatorilor americani: “Tapii astia nu ajung asa de mari pentru ca sunt prosti.” In stanga e teren deschis cale de kilometri. Tapul sta aproape de varful dealului si supravegheaza coastele. Daca ma duc dincolo si incerc sa-l apropii am vantul in spate si ma aude venind ori imi ia mirosul. Tocmai de aceea s-a si asezat in acest loc. Oricum, alta solutie nu am, este poate singura mea sansa, am sa incerc o apropiere. Din nou ocolesc dealurile aproape trei sferturi de ceas si… cand ajung peste dealul cu pricina, ia tapul de unde nu-i. Pur si simplu parca nici n-ar fi fost.
De-acuma a trecut de pranz, mult timp nu mai am. Am promis sa ies la drum la ora trei si sa incercam inca o data cautarea cu masina. Imi fac planul sa ma mai duc vreo trei dealuri si apoi sa fac un ocol catre vest si sa ma intorc la drum…
De sus de pe deal periez cu binoclul o intindere de coacaze. Nu se vede nimic. Arunc binoclul in spate, salt cureaua pustii pe umarul care a inceput sa-mi intepeneasca, mai mut si curelele sacului de spate si trec in pas intins la vale cam la 100 m de verdeata. Dintr-o data apare din tufe un cap cu urechi de magar si coarne de tap. Salt pusca la umar, caut prin luneta, vad un fund de caprior saltand, il pierd, iarasi il prind in luneta. Cum sa ochesc? La stanga jos de unde? Bang! Tapul salta pe patru picioare. Incarc, bang! Incarc si inca un bang! Ma uit cum se pierde dupa deal. Dupa care incep sa rad de unul singur si plec sa vad daca nu cumva gasesc ceva urme de sange desi sunt sigur ca nu l-am atins. Urc si cobor inca doua dealuri. Nimic. De acasa am plecat cu zece cartuse. La ce Dumnezeu iti trebuie mai multe la vanat mare?! Aseara am tras doua, acuma trei, mai am cinci. Mai am cinci! O-ho-ho! Mai mult decat imi trebuie. Oricum, s-a mai dus un tap si eu tot cu mana goala. Cum ma gandesc eu asa, cobor o alta vale, urc alta coasta, dau cotul dupa deal si iarasi inlemnesc. Pe dealul de dincolo turma intreaga. Ma trag putin dupa adapost si studiez cu binoclul: trei capre, apoi un tap mic, apoi alte doua capre si la urma de tot o namila de tap cu niste coarne ce mi se par uriase. Mi se taie rasuflarea. Toata procesiunea se afla in miscare. Tapul cel mare umbla cu gatul intins si miroase ultima capra pe la coada. Nu m-au vazut si dupa cum se pare vor cobora intre cele doua dealuri. Ma trag inapoi si ocolesc sa le ies inainte. Aproape reusesc cand din spatele dealului apar primele animale, ma vad si o iau la saltat, nu sunt decat la vreo 150 m si eu nu am inspiratia sa scot luneta de pe pusca, incerc din nou sa prind tapul cel mare in luneta, trag doua focuri si ma uit cu gura cascata cum se pierde toata turma dupa deal. E timpul sa reincarcam. Mai am trei cartuse, unul pe teava si doua in incarcator, sunt inarmat pana-n dinti si foarte periculos! O iau din nou pe coasta in sus ca sa urmaresc vanatul. In valea de dincolo nu-i nici un tap ranit leganandu-se pe picioare nesigure. Si dincolo de inca un deal, si dupa inca unul, acelasi nimic. Dupa dealul numarul trei se face o vale larga prin care curge un parau. Tocmai dincolo de vale, sus, aproape de creasta depistez miscare. Cum de la ultimele mele focuri a trecut cam o ora si eu am umblat cam doi km nici nu ma mira sa aflu ca de fapt am in vedere acelasi tap mare, cinci capre si furcarul. Tapul mare s-a culcat sus, aproape de varful dealului. Incerc o apropiere prin dreapta, ajung la vreo 400 m. Mai mult nu se poate. Mai fac cativa pasi, ridic binoclul… jos in vale, intr-o postata de coacaze stau culcate doua animale; o capra si un alt tap cu zece ramuri. M-au vazut, se uita la mine atent dar nu se scoala. Ma retrag incet dupa deal. Daca salta cei din vale, vor fugi si cei din deal. O sa incerc o apropiere prin stanga, unde insa trebuie sa ocolesc cam doi - trei km ca sa nu fiu vazut. Sus la deal si jos la vale, sus la deal si jos la vale, unde mi-oi fi pierdut eu norocul?
Alt camp cu tufe de coacaz. Il cercetez atent cu binoclul. Hai mai, las-o balta, nici chiar asa, ar fi culmea sa sara si aici un tap. Nu se poate, doar nici la iepuri… Trec la vreo 150 m… sare tapul. Bajbai cu luneta dupa el. Bang! Doua cartuse… Bang! Un cartus. Tapul salta pe toate picioarele ce le are si se pierde dupa deal. Iar eu stau si ma uit ca prostul. Mai am un cartus pe teava. Sunt inarmat si foarte periculos. Ma umfla rasul. Nici nu mai trebuie sa impusc nimic. Asa ceva n-am patit in viata mea, daca pui deasupra si cate animale am vazut astazi, ajunge cu indestulare. Fara indoiala dupa focurile de arma si tapul din deal a luat-o din loc. Ora trei a trecut de mult, ar fi cazul sa ma intorc si sa ies la drum… Dar, incercarea moarte n-are, poate mai stau acolo, sus in varful dealului. Ma ivesc dupa coasta si studiez cu binoclul. Minunea minunilor! Sa tot fie doi km, acolo erau.
Dupa inca vreo trei sferturi de ceas de ocolire ma itesc cu grija peste coama unui deal. Dupa calculele mele aici ar trebui sa fie. Inca un pas… mai un pas… Nimic. Gol. S-au dus. Oare? Ma uit catre dreapta, uite acolo, peste vale, de dupa stanca aia i-am spionat. Oare sa fi fost dupa dealul ce vine? Hai sa mai incerc o data. Jos in vale, sus in deal, incet, cu grija. Inca un pas… arma pregatita… inca un… In fata mea salta doua capre! Inca doua! Furcarul. Tapul cel mare! La o suta de metri! Il am in luneta, il pierd. Se misca. Ma uit pe langa sa-l aflu unde-i si tocmai atunci se intampla minunea. Tapul se opreste si se intoarce sa se uite la mine. Un sfert de secunda, crucea-i pe coaste. Bang! Stiu ca il am. E al meu! Pusca e fara folos, nu mai am cartuse. Ma uit prin binoclu la locul lovit de glont, poate doua degete mai in spate decat trebuia, tapul salta in urma turmei, incetineste, se impleticeste si se pravale. Cornul drept impunge catre cer…
Astfel am impuscat primul meu mule deer… N-are cine sa ma bata la dos cu joarda de botez. Ma uit in jur sa gasesc o joarda si sa ma botez singur insa nu gasesc…
Si gata. Asta-i tot, asa am impuscat trofeul mult visat. Mult mai tarziu mi-am amintit cum in carti scrie sa astepti un pic dupa ce sar, de obicei se opresc sa se uite in urma. Oricum, din cei trei la care am tras, plus primul disparut, cred ca acesta era cel mai mare. De carat am carat in spate toata ziua scripetii de ridicat in pomi, problema era ca nu se vedea nici un pom in toata zarea. L-am prelucrat pe loc, in intoarceri succesive de pe o parte pe alta. Am scos frumos pielea de pe cap si gat pentru impaiat, am taiat coarnele, apoi am taiat felii de carne cam cat puteam sa car in spate. Se facea seara si frig, peste dealuri au inceput sa se intinda umbre cenusii. Am saltat tarhatul in spate si am pornit catre drum desfasurand ata alba de pe un mosor maricel ca sa putem gasi locul in ziua urmatoare si sa scoatem si restul de carne afara. Scria pe mosor ca am 3500 m de ata. Am tot mers sus la deal si jos la vale pana cand s-a terminat ata de pe mosor.
De unde s-a terminat ata am inceput sa recunosc locurile. Mai aveam inca pe-atata de mers pana la drum. Intre timp s-a facut noapte deplina. Greutatea atarna pe umeri si eu mergeam fara oprire visand la momentul cand voi lepada incarcatura si voi lipai pe nerasuflate o conserva de bere. Am ajuns in sfarsit la gard si la drum. Acolo nu era nimeni.
Dupa ce am asteptat pana m-a patruns frigul am ascuns toate sculele in buruienile de langa drum, inclusiv pusca, si am pornit catre sat si catre motel. Nu aveam de mers decat vreo 30 km, pana dimineata as fi ajuns fara indoiala. De fapt m-am gandit sa ajung pana la prima ferma unde se vedeau departe niste lumini si acolo sa cer voie sa dau un telefon la motel. Dupa aproape o ora au venit ortacii dupa mine cu masina. Erau suparati nevoie mare, de ingrijorare au anunta autoritatile ca s-a pierdut un vanator pe dealuri. Ce-i drept eu nu le-am spus ca daca gasesc vanat si mai cu seama daca impusc, nu voi mai reusi sa ies la drum la ora trei. Nici ei nu si-au inchipuit si nu stiau saracii cu cine au de-a face. Despre mine cei care ma cunosteau, acasa, pe vremurile cand umblam dupa vulpi, obisnuiau sa glumeasca: “Merge numai inainte pana cand se intuneca, dupa ce nu mai vede nimic se intoarce si porneste catre casa.” In sfarsit, cu suparare sau fara, a trecut si asta. Ne-am intors sa-mi incarc posesiunile lasate in tufe, apoi am incarcat dintr-o viroaga inca unul din cei doi tapi impuscati de Doru si am plecat acasa. Zice-se ca politistii si vanatorii adunati la motel au fost cu totii mirati. Cine face asa ceva?! Aici stai langa drum si langa masina, ca daca te duci peste dealuri te poti pierde. Ma rog… fiecare cu stilul si cu placerea lui.
Ziua urmatoare cand m-am desteptat si m-am uitat pe geam am vazut orasul Calgary invesmantat in prima zapada. Apoi am petrecut o zi intreaga transand animalele. Doru si Ofelia s-au ales cu carnati pentru tot anul iar eu m-am ales cu trei capete de caprior-catar de pus pe perete impaiate
Apoi am luat din nou calea cerurilor ca sa ma intorc acasa, in Florida, si sa incep planurile si visarile pentru vanatoarea de anul viitor. Poate undeva in Africa. Poate in Noua Zeelanda. Sau pe planeta Marte… Oricum, sud-estul provinciei canadiene Alberta este un loc grozav pentru vanatori. Obisnuit in ultimul timp cu actiuni intensive de gospodarire ca sa produc vanat, in sud-estul american, incepusem sa-mi inchipui ca numai “omul sfinteste locul.” Bine ca am avut ocazia sa vad ca mai sunt pe Pamant locuri unde nu omul sfinteste locurile. Au fost sfintite de mult de altcineva si inca se mai afla in aceasta stare.
 
© 2002-2019. Drepturile de proprietate asupra tuturor informaţiilor (texte, imagini, clipuri) de pe acest site aparţin Vinatorul.ro,
exceptând cazurile în care se specifică altfel. Reproducerea acestor informaţii fără permisiunea reprezentanţilor Vinătorul.ro constituie infracţiune.
Design by Brand Factory.