Exista in rindul vinatorilor o casta inchisa - greu accesibila - in a carei componenta nu vei putea intra decit dupa probe grele si lungi. Este vorba de "sitarari" sau mai pe romaneste de grupul acelor vinatori pentru care o iesire la sitari reprezinta sublimarea ideii de vinat si vinatoare. Pentru cei care fac parte din astfel de grupe selecte, farmecul vinatorii la aceasta specie de pasari, nu mai trebuie reliefat, dar rindurile de fata se adreseaza mai ales celor care nu cunosc fenomenul si nici implicatiile sale - pline chiar de un pic de misticism. Este simplu de constatat ca intre sitar si anumiti vinatori - caci nu toti au aceasta pasiune mistuitoare - s-a creat o trainica, misterioasa si puternica afinitate.
Privit asa cum este, sitarul este departe de a de a parea o pasare atragatoare, ci mai degraba un pic ridicola: un fel de vietate obeza, cu picioare prea scurte, cu niste imensi ochi ( care ii asigura o perfecta vedere la 360 grade ), inzestrat cu un cioc ridicol de lung raportat la corpul sau - totul este la sitar greoi si aparent dezechilibrat din punct de vedere fizic. Din alt punct de vedere, judecind dupa spectul sau fizic, il putem considera o pasare avind un comportament rectiliniu - previzibil si obtuz in comportament. Pare numai, fiindca, stirnit in padure dupa o scurta si aparent penibila ezitare ( in realitate, dupa cum veti vedea - foarte judicioasa si bine calculata ) ezitare la decolere, odata ajuns la verticala, sitarul se transforma, ajuns deasupra hatisurilor, intr-un acrobat suav, de o subtila si aproape diabolica imaginatie, pentru care voltele, cotirile bruste, alunecarile inopinate cu mai mare sau mai mica viteza, nu mai au nici un secret.
Migratiile sale de primavara si de toamna i-au stabilit o reputatie de pasare trainica, prezenta constant la intilnirea ci noi. In realitate migratiile sale depind foarte mult de conditiile meteoclimetarice - el ocolind "traseele" care nu corespund normelor impuse de temperatura si hrana. In Europa sitarul cuibareste de preferinta in nordul continentului, coborind de acolo toamna spre Mediterana si pina in afriac de Nord, de unde urca primavara spre zonele de cuibarire.
In Romania - in mod normal pasajul de primavara" incepe cam pe la inceputul lui martie si tine pina pe la sfirsitul lui aprilie - durata lui depinzind de conditiile de hrana favorabile si de ploile caldute de primavara care il fac "sa cada" adica sa poposeasca prin tinuturile nostre. Primavara sitarii vor fi cautati in micile paduri de stejar sau in lastarisurile din regiunile colinare si chiar in paduri mai mari cu subarboret. Toamna prefera zavoaiele si luncile de pe malul riurilor si plopisurile din lunca si Delta Dunarii.
Vinatoarea sitarului este una dintre cele mai pasionante, variate si subtile indeletniciri cinegetice, practicindu-se "la picior ", la goana sau la pinda. Fiecare din aceste metode are adeptii ei, dar parerea noastra este ca vinatoarea la picior cu caine pontator este inimitabila. In aceasta "formula " vinatorul impreuna cu cainele sau tes terenul in zigzag, cainele nedespartindu-se mai mult de 15-20 metri de vinator si fiind gata sa intre oricind, cu entuziasm, in desis la cea mai mica indicatie a stapinului sau. Cainele trebuie sa stie sa tina aretul, sa fie un excelent aportor si mai presus de toate sa stie a manevra sitarul pentru a-l sili sa se ridice. Sitarul se inalta in general, greoi, facind un puternic si caracteristic zgomot de filfiit al aripilor, provocat de ciocnirea extremitatilor acestora, in efortul pe care il face pentru a se ridica la verticala. Oricit de greoaie este ridicarea ea nu se face brusc si rectiliniu, ci intr-un joc de spirale, in general dupa cite un arbore. Odata ajuns sus, la coama arborilor, zborul sau devine poezie, plin de neprevazut, facind din epolarea corecta a unui sitar o proba de indeminare si si maiestrie a vinatorului.
Totul ar fi simplu - daca nu s-ar inregistra in cimpul de vinatoare - o infinitate de variatiuni pe aceeasi tema - pe care sitarul le face atit la decolare cit mai ales la verticala zborului. Sigur ca la vinatoarea la picior - omul este mult ajutat de catre caine - reusind de multe ori sa epoleze corect sitarul, la primele zgomote facute de acesta la decolare. Exista cazuri, in care sitarul pleaca pe picioare pina cind intilneste un copac gros si deabia atunci decoleaza in spirala, facind ca arborele sa incaseze focul care ii era destinat.
Din fericire pentru vinatori, biotopul sitarului nu este inca deocamdata tratat cu produse chimice, astfel ca el continua sa dainuiasca si sa mai dainuiasca in luncile si padurile noastre atit toamna cit si primavara. Aceasta pasare minunata merita insa o "sansa etica" din partea vinatorilor - care tind sa exagereze in recoltarea unui numar de piese mult marit fata de necesarul normal ( recomadam 4-5 piese / zi vinatoare / vinator )
O problema pasionanta este cea a "disparitiei emanatiei mirosului la sitar". Aceasta problema se refera la o serie de fenomene intilnite de catre aproape toti cei care vineaza sitari - fenomene aparent inexplicabile - si care in esenta constau in incapacitatea cainilor de vinatoare de a aporta sau marca locul in care un sitar a cazut dupa foc. Aceeasi caini care marcheaza aretul perfect - stirnind sitarul - sunt incapabili sa faca aportul piesei impuscate - ca si cum brusc si-au pierdut capacitatile olfactive. Fenomenul, fara sa fie nici general si nici permanent, apare destul de frecvent. O ipoteze de lucru, pentru dezlegarea acestui "mister" este aceea ca sitarul are - prin mecanisme momentan necunoscute - sa blocheze emanatia mirosului corpului sau. O alta ipoteze este aceea ca sitarul emana "ceva" in plus in natura, miros suplimentar care al bloca calitatile olfactive ale cainelui pentru perioade scurte de timp, suficiente insa ca acesta sa treaca peste pasarea cazuta, fara sa o simta.
"Pasare tainica" cu un zbor subtil si, deci, cu atit mai captivant, sitarul mai adauga la aceste eminente referinte si una gastronomica cu totul deosebita fiindca, pregatit cu rabdare si competenta, el este unul din felurie de frunte ale mesei vinatoresti.
