“Trebuie sa pusc tapu’ ala! Musai! De douasopt de ani sunt paznic de vânatoare aici in Poiana si niciodata n-am facut nimic! N-am dus acasa nici o ciosvârta de carne. N-am puscat pentru mine nimic, nici macar un iepure! Lu’ astia de la ocol, când li se scoala,“Hai Vlasine, ne mai trebe doi porci la plan”, “vezi ca saptamana viitoare îti trimit un austriac la urs”, “mai trimite si tu zece-cinspe blani de vulpe”, si uite-asa, numa’ de-astea.
Daaaa! Tapu’ al mare, al meu o sa fie! Îl pusc chiar de stiu ca din asta mi s-o trage. La noapte plec, mâine noapte ma întorc. Nu ma stie nici vântul nici pamântul. Tap negru ca ala nu mai apuc eu nici daca mai traiesc o suta de ani. Cre’ ca daca nu-i record mondial, macar 135 tot are. Daca nu-l pusc anu asta cât e înca în puteri desi e batrân, la iarna poate mi-l mânca râsu’ sau lupii.”.
Cam astea erau gândurile lui nea Vlasin, un paznic de vânatoare cum n-au fost multi. Iubitor de vânat, paznic destoinic, de o viata in slujba naturii, si iata ca acum, un trofeu de tap negru i-a tulburat mintile. Da, dar nu orice trofeu. Stia tapul asta de vreo patru-cinci ani. L-a pândit saptamâni întregi, fascinat de trofeul înalt si gros. Când alerga caprele prin râpe de porneau avalansele de pietre la vale, când sarea de pe un pisc pe altul pe creasta, când se lua la lupta cu tapii mai tineri, lui nea Vlasin îi statea inima: daca i se rupe un corn? Nenorocire mai mare nici ca se putea.
Pâna la doua, aproape ca n-a dormit deloc. Nu i-au dat pace gândurile. “ E braconaj? Nu e! O data in viata, oricine are voie.”
S-a ridicat binisor de lânga tanti Mila sa n-o trezeasca, “ca-i ostenita de atâta treaba”, si-a tras repede hainele pe el, si a iesit din camaruta mica, nu înainte da a mai aseza un butuc noduros pe jarul din soba, “ca asta tine pâna dimineata”. Cu gesturi nesigure s-a îndreptat spre fisetul cu arme. În loc sa aleaga una si sa plece, mâna mare si batatorita a început sa le mângâie cu drag. Fiecare avea povesti cât nu poate duce un vânator într-o viata. Într-un târziu, ridica din rastel drillingul. “Asa un tap, asa o arma! Nu merita sa fie rapus de orice fier.”
Când intra în grajd, Puiu îl întâmpina cu un fornait scurt, prietenos. Saua grea cu coburi ateriza pe spinarea calului negru. Când nea Vlasin s-a aplecat sa-i strânga chinga, calul si-a umflat pe data pieptul, astfel încât mai târziu chinga sa nu-l strânga prea tare. Trucul n-a tinut: nea Vlasin s-a opintit cu capul in coasta calului, si cu bratele puternice a strâns ferm chinga, exact atât cât trebuia. Câinii inchisi, ranita pe spinare, drillingul la cobura seii. Un vânator calare pe valea Bistrei. În puterea noptii, singurul lucru care se vedea cât de cât erau cele doua fuioare de abur ce ieseau periodic din narile calului. Nu se grabea. Stia ca n-avea de ce. Mai devreme de ora zece n-avea sa vada tapul.
Pe la cinci a ajuns la capatul drumului forestier si a luat-o pe cararea serpuita spre “cabana de cocos” de la Bloju. Calul cu calaret pasea cu siguranta pe radacinile ce traversau cararea. Nea Vlasin se surprinse ca din nou era uimit cum poate calul sa calce cu picioarele din spate cu atâta precizie într-un loc de care privirea deja a trecut. La sase era in fata cabanei. În numai juma’ de ora matura zapada proaspata de noiembrie din pridvor, aerisi, puse miez de nuca la capcanele cu sticla din magazie, aranja un pic lemnele rasturnate din stiva din spate si pleca fara sa se uite in urma. Mai avea sa vada cabana tocmai la primavara la rotitul cocosilor. La sapte, când iesi din padure la gol era deja lumina buna. Zapada ninsa saptamâna trecuta era neatinsa. Putine urme de salbaticiuni la golul alpin. La opt era la stâna lui Lae Chioru’. Acolo a facut ultima halta. L-a bagat pe Puiu în stâna pustie, a desfacut patura din legatura si a pus-o pe cal, a scos drillingul din toc si a plecat cu pasi hotarâti spre stâncile de sub Vârful Pietrii. Acolo, mai la vale de grohotisul dinspre Saua Iepii, unde n-au ajuns sa pasca oile si iarba e mare sub stratul subtire de zapada, acolo e locul unde toata toamna puternicul tap si-a tinut cioporul la adapost de haiticul de lupi ce s-a aciuiat nu departe, mai in vale. Zapada scârtâia sub bocancii grei ai padurarului. “Frig in munte. Grea apropiere o sa fie.”
Mai avea putin pâna în vârf când a iesit soarele. Avea noroc de vreme buna. Coborârea la tapsanul unde avea sa gaseasca tapul era floare la ureche. S-a asezat la soare dupa un pinten de stânca si a scos din ranita binoclul. Cu multa bagare de seama, iesi de dupa pinten si scruta tapsanul. În stânga la câteva sute de metri erau deja iesite la pascut patru capre. Pe coasta din dreapta, soarele topise mare parte din zapada timpurie asa ca trebuia sa priveasca cu multa atentie. “Da! E acolo! Ca de obicei a iesit pe tancul de piatra sa-si supravegheze haremul. El e! Tapul meu. Daca n-as sti bine ca-i viu, as zice ca-i împaiat, sta ca o statuie.”
A început apropiatul. Fara graba. Stia ca cel putin doua ore, regele n-avea sa se miste de pe stânca lui. Ocolul trebuia sa fie larg, ca sa ocoleasca prapastia dintre el si tap. Ultima portiune avea sa fie prin jnepenis. Când a ajuns la jnepenis sulfa greu. Noroc ca stia bine cararea, ca altfel înaintarea prin jnepenis ar fi fost imposibila. Tulpinile sucite sub forma unor fiinte fantastice îi înflacarau imaginatia: ici un cerb cu un singur corn, colo un diavol ce izvoraste direct din stânca, ici o lebada cu doua gâturi, colo o sina strâmba de cale ferata. Ultimii metri trebuia sa-i faca de-a dreptul, ca sa iasa deasupra tapului. Cu arma încarcata, atent sa nu faca zgomot, masurându-si cu grija fiecare pas, cu inima bubuindu-i cu putere în piept, nu observa cum de pe jnepeni, un bulgaras perfid de zapada s-a asezat pe gura tevilor. Apoi, ignorând legile fizicii, în loc sa cada de pe arma, sau macar sa cada în tevile lise mai largi, s-a subtiat si a intrat parca însurubându-se pe teava ghintuita.
“Gata! E in 80 de metri! O sa cada un pic mai la vale pe marginea tapsanului. Doamne ce coarne are!”
Ranita sta pe piatra reazem pentru arma ce sta sa traga. Crucea lunetei cauta flamânda pieptul puternicului animal. Linistea e atât de deplina, încât ai crede ca focul s-a auzit pâna în Retezat. Dupa ce cauta cu privirea sursa zgomotului, tapul pleca neatins dupa culme. Lui nea Vlasin nu-i venea sa creada. Apoi, o caldura îi inunda palma stânga. Privi intrigat într-acolo. Teava sparta a explodat ulucul si împreuna cu bucati de lemn si metal din acesta au sfâsiat palma padurarului. Degetul mare nu mai avea o forma definita: un amestec de piele, oscioare si sânge. Nici podul palmei nu statea prea bine. Un strop rosu a cazut pe zapada. Apoi înca unul, apoi mai multi. Cu mâna zdravana, nea Vlasin si-a tras de sub pulover un colt de camasa, a scos cutitul de la brâu si a taiat din ea o bucata zdravana. S-a ajutat cu dintii ca sa o lege strâns peste palma însângerata. “Mult e pâna la stâna, ca de-acolo ma duce Puiu.”
Cu ranita în spinare, cu o pusca sparta în cobura seii, un batrân se întorcea calare de pe munte. Daca l-ai fi privit cu atentie, ti-ai fi dat seama ca figura apriga a omului capatase o blândete aparte, iar în lumina apusului, o margica îi stralucea în coltul ochiului.