Prin mănuşile de lână tricotate, copilul simţea fierul rece al armei. Undeva în depărtare, toaca gheonoaiei întrerupea liniştea nefirească a pădurii. In faţa lor era un mic paravan din nuiele, astfel încât vânătorul să fie ferit în stand. Privea pe deasupra nuielelor şi încerca să intuiască din care parte va veni mistreţul cel mare şi cam pe unde ar fi cel mai bine să îi dea focul. Două culoare prin pădurea deasă din faţă i-au atras atenţia. Primul, cel din dreapta, era şi cel mai avantajos, era de fapt o cărare mai lată printre mărăcini, cărare făcută probabil de zeci de ani de către sălbăticiunile din acea pădure de deal. Dacă ar fi venit pe acolo, l-ar fi văzut din timp şi ar fi avut bune şanse să-l doboare. Cel de-al doilea culoar venea în diagonală din stânga şi părea că se pierde în faţa lui la cinşpe-douăzeci de metri în desiş. S-a uitat din nou la vecinii din stânga şi din dreapta. Stăteau neclintiţi pe scăunele şi, ca şi el, aveau în faţă câte un paravan de răchită. Undeva, la mare distanţă, s-a auzit foc de armă.
-Gata, a început goana, i-a şoptit nea Vasile în ureche. Din gura lui, un miros acru de măsea stricată l-a învăluit. A întors capul dezgustat. Oricum, asta nu conta. Important era că stătea în stand cu puşca în mâini, la prima vânătoare de mistreţ din viaţa lui. Era tare mândru la cei treisprezece ani neîmpliniţi că era şi el în rândul vânătorilor.
Inainte de a veni către standuri, starostele vânătorii, un bărbat înalt cu pălărie verde, a vorbit cu tatăl lui cateva minute şi au stabilit ca nea Vasile de la ocol să stea cu el în stand, să-i dea puşca lui şi să-l supravegheze. Isi dădea seama că aşa ceva ar fi fost imposibil dacă taică-su n-ar fi fost un şef aşa de mare la judeţ, dar asta nu-l deranja şi nu-i ştirbea din mândria pe care o simţea. Ba chiar mai mult, în sinea lui spera ca ăsta sa fie motivul să fi primit unul din standurile bune.
A mai fost el la mistreţi şi anul trecut şi acum doi ani, dar nu ca acum, cu puşca în mână, ci lângă tatăl lui care, nefiind pasionat de vânătoare, a acceptat doar de gura lui invitaţia şefului de ocol. Atunci n-au avut noroc, mistreţii n-au ieşit la ei, dar au ieşit căprioare, doi iepuri şi chiar şi o vulpe. Bineînţeles că tatăl lui n-a tras, zicând că au venit după mistreţi, nu după alte alea, dar copilul ştia bine că oricum n-ar fi tras în nimic, că doar l-a văzut că nici măcar n-a încărcat puşca.
Acum însă era treabă serioasă. Pe ţeava din dreapta avea poşte iar pe cea din stânga avea un “brenic”. Ştia cum se trage cu puşca şi cum să ocheasca, l-a învăţat în vacanţă nea Vlaşin la Poiana Mărului. Atunci chiar a împuşcat o gaiţă!
Gheonoaia cu toaca ei, prin cine ştie ce copac bătrân şi putred, l-a smuls din gândurile astea şi l-a readus aici, în pădure, unde cu puşca în mâinile firave, aştepta porcul cel mare. In depărtare au început să se audă glasuri de gonaci, apoi a început să freamăte pădurea.
Doamne ce privelişte! Atâtea sălbăticiuni n-a văzut în viaţa lui! Două vulpi au ieşit pe lângă vânătorul din stânga. Undeva mai departe, tot în stânga, a văzut pe linie cum au trecut în salturi vreo zece căprioare. Pe poteca din dreapta, un iepure a venit până în faţa lor la nici trei metri, s-a oprit o clipă, apoi cu un mers săltat s-a întors înapoi. Poate că i-a simţit.
Un foc de undeva din dreapta l-a făcut să tresare, apoi încă unul.
Din faţă, printre strigătele gonacilor ceva vreascuri rupte parcă se auzeau. Ca să audă mai bine şi-a aruncat căciula din cap, apoi a prins în dinţi mănuşa de lână şi şi-a tras-o jos de pe mână. Cu degetele îngheţate a pipăit din nou siguranţa şi apoi trăgaciul. Din spate, nea Vasile i-a dat un ghiont.
-Mistreţii! i-a şoptit printre dinţi şi din nou a simţit mirosul neplăcut.
Acum se auzeau tot mai tare. Părea că vin pe cărarea din dreapta. Foşnet de frunze, crengi rupte, tot mai aproape. O emoţie de necuprins l-a inundat dintr-odată. I-a văzut. Veneau pe potecă chiar spre el. Mulţi, unul după altul. Trebuia să aştepte să se apropie destul. Chiar în timpul ăsta, din stânga, aude foarte clar alt zgomot de crenguţă ruptă. Işi smulge privirea de pe ciurda de mistreţi şi dă să se uite pentru o clipă într-acolo. E el! Mistreţul cel mare! Mistreţul lui! Era de două ori mai mare decât oricare altul din ciurda ce se apropia din dreapta. Cu o mişcare uşoară scoate puşca peste răchita din faţă şi o pune în umăr. Secunda următoare parcă durează o veşnicie. Mistreţii din dreapta vin pe cărare chiar spre ei iar porcul cel mare din stânga vrea să se alăture grupului şi o ia oblic prin faţă. Il aşteaptă să iasă de după mărăcini ca să-i sloboade focul. N-apucă să facă asta. Nea’ Vasile îl înghionteşte din nou şi îi smulge puşca din mâini bolborosind ceva. Apoi trage repezit două focuri spre mistreţii cei mulţi care trec linia pe langă ei în şapte opt metri. Nici unul nu pică. Cu coada ochiului zăreşte în faţă o namilă de porc care se întoarce, şi în fugă uşoară se duce direct spre gonacii care se aud din ce în ce mai aproape. Se uită împietrit dar n-apucă să zică nimic că nea Vasile îl ia la întrebări, că de ce n-a tras, că i-a fost frică, că aşa-i trebuie dacă vine cu copii la vânătoare. El încearcă să-i spună de porcul cel mare, dar pădurarul i-o retează scurt, ce porc, care porc, nu mai era nici un porc şi iarăşi de la capăt, că cine naiba a mai văzut copii la vanătoare de mistreţ, că asta-i treabă pentru bărbaţi, şi tot aşa.

In jurul unui foc mare, vânătorii stau care în picioare în grupuri, care pe butucii groşi aşezaţi pe post de scăunele. Se mănâncă frigărui, se bea vin fiert, se discută. Copilului nu-i trebuie decât să plece acasă. Se uită cu ciudă spre nea Vasile. E mai încolo într-un grup de câţiva vânători. Are ochii tulburi de băutură. Il aude cum povesteşte că au ieşit mistreţii dar copilu’ şefului de la judeţ l-a încurcat şi n-a putut să puşte nici unul.
Nu îndrăzneşte să se bage în vorbă cu oamenii mari, să le zică de mistreţul cel mare, dar nedreptatea îl face să-i dea lacrimile.
Tata îl vede, vine la el şi îi zice:
-Lasă Marius, că mai mergem şi la anul!