Zoonoză dată de parazitismul cu protozoare din genul Leismania. În lume există aproximativ 12 milioane de oameni infectaţi şi peste 30 milioane de animale infectate. Anual sunt raportate peste 1,5-2 milioane de noi îmbolnăviri, doar 600.000 declarate oficial. Din pacate datorită schimbărilor climatice, încălzirea climatului, boala se extinde şi în zone în care până acum nu a existat. În România până acum câţiva ani această boală era studiată ca boală exotică, ţara noastră fiind indemnă
În 2008 au fost semnalate destul de multe cazuri de îmbolnavire atât la om cât şi la animale, numarul bolnavilor crescînd exponential mai ales în sezonul cald.
Leismania este transmisă prin înţepătura unor ţânţari din genul Phlebotomidae. Femelele de ţânţari în timpul hrăniri (înţepătura) inoculează larva parazitul intradermic, aceasta este înglobată de către celule de aparare ale organismului, nu este distrusă ci transportată în sânge unde trece prin mai multe stadii de dezvoltare intacelulară şi se se multiplică. 
Există două forme de leismanioză
Forma cutanată – Leishmanioza cutanată
Prima descriere medicală importantă a acestei forme a fost făcută de Alexander Russel în 1756. Leishmanioza cutanată este cunoscută în lume cu denumirea de “Aleppo boil” în traducere înseamnă boala care după cicatrizare lasă escare urâte şi foarte dureroase. Vestigii despre leziunile pielii şi deformările faciale au fost găsite în Ecuator şi Peru datînd din primul secol d.Hr perioada pre-Inca (Inca-cel mai mare imperiu din America precolumbiană 1200-1533d.Hr).
Datorită deformărilor faciale suferite asemănătoare leprei boala a fost numită “lepra albă” dau “boala din muntii Anzi”.
Forma viscerală – Leismanioza viscerală
În 1901, Leishmania a fost identificată în probe luate din splina unui pacient mort de “febră Dum-dum”. În acea perioadă, oraşul Dum-dum, situat nu departe de Calcutta, era cunoscut ca “oraş nesănătos” din cauza acestei febre. ”Febra Dum-dum” boală ca si malaria, se manifestă prin slăbiciune, alternanţa perioadelor febrile cu cele nefebrile, anemie severă, atrofie musculară, splenomegalie severă. Această boală semană foarte mult cu “febra neagră” sau “kala-azar”. Iniţial aceste organisme au fost considerate ca fiind tripanosome. În 1930 Captain Donovan a facut diferenţa demonstrînd că nu sunt tripanosome ci noi organisme. Au fost denumite iniţial “corpii Leishman-Donovani” ulterior Leismenia donovani. Leismanioza viscerală a fost descrisă înainte de 1903, în 1922 Archibaldi descria un episod de kala-azar din 1870. În India au fost descrise episoade de Leishmanioza cutanată înainte de 1885. Maiorul John Sinton a fost primul care a intuit modul de transmitere a bolii. El a observat că în aceleaşi locuri unde există o populaţie bogată de phlebotomi există şi cazuri de kala-azar. În 1924 Sinton publică studii prin care demonstrează ca phlebotomii sunt vectorii Leishmaniei donovani. În 1942 Swaminath demonstrează practic transmiterea prin phlebotomi a Leishmaniei.
Clinic
La om au fost descriese trei forme
1. Leishmanioza cutanată- caracterizată prin apariţia de plăgi, ulceraţii, necroze, gangrene uscate la nivelul pielii, în regiunile cu piele fină, în special la nivelul cu feţei.
2.Leishmanioza muco-cutanată- caracterizată prin leziuni ulcerative hipertrofice pe mucoasa nazală, sinusală, bucală. În timp leziunile se exind până la necroza septului nasal cu “amputarea nasului”.
3.Leishmanioza viscerală- formă cronică, mortală fară tratament, afectează ficatul, splina, măduva osoasă, linfocentrii. Ca simptome apare febra, pierderea apetitului până la anorexie, oboseală, marirea splinei, ficatului şi limfocentrilor.
La câine
Leishmanioza canină este o boală cronică, progresivă, insidioasă. Poate evolua fără semne clinice sau cu un tablou clinic polimorf. Semnele clinice pot sa apară după 1-2 ani de la infestare şi constau în: alopecie, limfadenopatie localizată sau generalizată, leziuni oculare sau perioculare, epistaxis, emaciere, creştere anormală a unghiilor, diaree, splenomegalie. Poate să apară sau nu febra.
Un procentaj mic de câini (10%) infectaţi nu dezvoltă boala fiind rezistenţi. Nu se cunoaşte încă motivul rezistenţei, dar se presupune că este legată de un răspuns imunitar puternic al limfocitelor T1.
Diagnosticul clinic în general este tardiv. Există chituri enzimatice de diagnostic cu o precizie de peste 97%.
Odată diagnosticată boala tratamentul trebuie instituit cât mai rapid.
Profilaxie- administrarea periodică a substanţelor antiparazitare externe şi replelente, mai ales în sezonul cald. Evitarea pe cât posibil a zonelor unde există ţânţari (delta, malurile laculilor, râurilor…)
Detalii si consultatii gratuite: www.trivetorex.ro
