Ma gandesc de mult sa scriu aceasta intamplare fara rost. Aceasta intamplare a fiintei mele...
Cum sa-i zic? Cum am devenit vanator? Cum am puscat prima oara? Cum e....? Cum e....? A dracului vanatoare!
Am povestit prietenilor....Cum e...? Cum e...? Numa’ vanatorul stie....Numa inima lui bate....atunci cand slobozeste focul ala aducator de moarte si adrenalina, bucurie si implinire...E al meu...numai al meu....EU AM PUTUT....caci asa e vanatorul....el se bucura...inima lui singura stie...EU AM PUTUT! EU SINGURUL AM PUTEREA, EU AM STIUT CUM SA FAC! AICI SI ACUM EU SUNT STAPANUL, SI TOATE SALBATICIUNILE ACESTEA SUNT ALE MELE! SI PUTEREA MEA E ABSOLUTA!
Sa ma ierte dragii prieteni si cititori caci nu cu filosofii ieftine si trairi personale vreau sa le impaienjenesc mintea. Dar prea putine intamplari fericite de vanatoare mi-au fost date sa traiesc ca sa nu spun cum am puscat cavalerul. Cateva saptamani m-am gandit cum sa spun...sa nu fie cuvintele prea putine, sa nu fie simtamantul prea usor, sa zica VANATORII: PREA USOR, PREA USOR! Nu e...nu e...A dracului vanatoare!
Multora o sa li sa para facil, ieftin, prea umflat....asta e....am invatat sa ma vand ieftin cand pretul onoarei creste!
N-o mai lungesc!
Zic si semnez:
Ma trezesc intr-o zi, fara sa vreau si fara sa cer, ca intalnesc un om, un vanator zic, care ma invita sa vanez: „La cavalerul negru mergem, daca tu zici ca poti sa-i stai in fata!!!”
Hahahahahahah! Mare lucru....un animal e un animal.... Eu am pusca! Sfanta naivitate si acum ma arde!!! Nu am inteles! EL E CAVALERUL NEGRU! DACA NU MERITI NU-L VEZI!
Mergem, zic, naiv vanator ambetat de arma ce-o am!
Drumul e scurt caci emotia e mare! Ajung la locul planuit. O zona de deal impadurita cat vezi cu ochii.
E prima mea vanatoare la panda. Cat de greu poate fi? Ma echipez si plecam...E iarna blanda, fara zapada. Urcam usor la observator. Nu mi-e frica, sunt umbracat bine pentru panda si arma sta cuminte in dreapta...Al meu e!
Urc si tac...Companionii zambesc intelegator...Stau si visez: o sa vina, il aleg, trag si...gata....Hmmm!
Stau si visez....orele trec...una, doua, trei.....le pierd sirul...apare luna...ce bine!.....Ies ciutele! Ce frumoase sunt!!!!Si viteii langa ele! Pasc linistite! Gata, zic, trebuie sa vina si mistretii! Trece timpul incet....incet...Cat sa fi trecut de cand ma uit la ciute? Mi-e frica sa ma uit la ceas....Sa fie o ora? Se face tarziu...Gata plecam...In seara asta n-a fost sa fie!
Adorm cu vise grele: E IN FATA MEA....MARE...FALOS....DOMINA PEISAJUL.....E AL MEU....E CAVALERUL INVINS!!!!
Ma trezesc inainte sa sune ceasul . Nu sunt obosit, nu mi-e frica, tremur, desi in camera e cald al dracu’! MA DOMINA CAVALERUL! NU POT SCAPA DE EL!
Mergem la dibuit! Grele mi se par dealurile fara zapada de ieri! Unu...doua....trei....Ehe...ca sa ai arma nu insemna ca si vanezi!!!E greu singur fata in fata cu cavalerul!!!!Nu numai ca nu il vezi dar te mai si pacaleste....Vad o turma si inima mi se opreste dar e departe...departe!!!
Usor vine seara la vanatoare...Nici nu stiu cand am urcat iar in observator....Nici nu mai sper...Imi aduc aminte: ” Ca sa ai arma nu insemna sa fii si vanator!” Ce lectie peste timp primesc! Cat am ras de mistretii bunicului impuscati cu brenneke si „trei la fund”....Bunicule, mai taie,bre, ca n-or fi fost chiar 100...”. Trec orele usoooooooor....usooooooooooor....una, doua, trei....nici nu ma mai uit la ceas....Vine noaptea, se lasa frigul...Atipesc....Se inalta luna usor usor....”Mai stam un sfert de ora si plecam, mi se spune.” Asta a fost...N-am meritat, n-am vanat! Stau si ma gandesc:
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...”
Doinas avea dreptate!!!! E greu sa meriti mistretul....
Un deget dus la gura al companionului ma face sa inghet...Un deget spre dreapta...Nu vad nimic, nu aud nimic...Si ochii in cap mi-e frica sa-i misc....Nu vad, n-aud....
Si deodata...Zeita iti multumesc, Hubertus prea bun!!!!......in fata mea se poiana se umple de mistreti...cati sa fie? 25-30? Cel putin! Inima imi sparge pieptul....Trebuie sa fii calm...trebuie sa fii calm...nici nu mai stiu ale cui sunt cuvintele...ma invata cineva sau imi aduc aminte? Ridic arma, ochesc, trec secunde...mi se par ore...care e? Care e?...Cavalerul se despinde de turma, puternic, singur, nu ii e frica, el e stapanul poienii....Trag...Inchid ochii instinctiv!!! Ce ropot! Cata forta dezlantuita! Genunchii nu ma mai asculta....Arma e degeaba in mana mea....
Stau si ascult ca prin vis: „Bravo! Ai reusit!” Nu vad nimic...Usor...Usor coboram din observator....Simt pasii grei...Vad o umbra...Ne apropiem....DIANA ITI MULTUMESC! MERIT! JOS STA EL! CAVALERUL! CAT DE MARE E! L-AM INVINS!!! PURTATORUL DE ARMA A INVINS CAVALERUL NEGRU AL PADURII! Emotia ma copleste! Ce sa zic? Sunt cuvinte indeajuns de elevate sa implineasca bucuria ta ca i-ai luat viata ? N-am...stau si-mi curg lacrimile...cuvintele sunt prea putine...”TACI!” Doinas si cavalerul ma domina absolut!
Primesc botezul si nici nu-l simt! „Juri sa respecti vanatul? Jur! Juri sa nu braconezi niciodata? Jur!”.... Acasa aveam sa-mi dau seama de urme...Asa botez mai rar...Bataie in toata regula! Dar CAVALERUL merita!Trofeul, Coltii stau marturie...Un incepator cu medalie...Hmmmm...
MULTUMESC DIANA, MULTUMESC HUNBERTUS!
MULTUMESC VANATORULE CARE M-AI IMPINS CATRE MAESTRU! MULTUMESC MAESTRE!
VA SALUT SI VA RESPECT!