Visam de mult la un mistret cazut in focul carabinei. Inca de cand rasfoiam catalogul plin de arme si munitii. Imi doream o bucata din negrul taciune al noroiului amestecat cu verdele muschiului padurii si maroniul-brun al scoartei copacilor pravalit la picioarele mele.
Imi doream mai mult decat orice sa vad daca imi pot stapani tremurul mainilor in momentul in care stapanul desisurilor va aparea prins pentru cateva momente in crucea lunetei. Si mai presus de toate vroiam un singur glont bine plasat care sa-l doboare din prima si sa ma faca sa ma reculeg smerit, cu palaria in mana langa mistretul cazut.
Intai am ales arma. Un Blaser bolt-action in calibru magnum. Frumoasa, foarte frumoasa, o mica minune a armureriei germane…dar o ucigasa desavarsita. S-a infratit perfect cu montura si luneta. Uneori seara, inainte de culcare deschideam seiful, frunzaream rapid armele cu alice si treceam la EA…micuta mea ucigasa. O luam, epolam de cateva ori sau priveam prin luneta. Si visam, visam la cat mai mult. Si imi dadeam nopti multe tulburate de vise pline de maretie cinegetica. Cand mi-a mangaiat prima data umarul, cu reculul gloantelor expansive, am ramas uimit…era ceva total nou, senzatia de putere controlata era magnifica..nici urma de rascoala a miilor de jouli eliberati la gura tevii. Sperantele cresteau..exponential…
Am inceput sa caut sa transpun in realitate sperantele mele…si sa caut un mistret vrednic de micuta mea nemtoaica.
Am inceput cu panda. Sfarsit de vara, paza la culturi sau in padure in mici poiene in care se puneau cativa saci cu stiuleti de porumb pe post de trufandale.La prima panda am gustat din plin farmecul noptii care te inconjoara treptat si te cufunda in linistea calda a obseravtorului din lemn atarnat deasupra poienii. Am tresarit prima data la tipatul strident al unei pasari deranjate din somn..apoi am inceput sa strang atat de tare patul armei…la primul fosnet trepidant al covorului de frunze din padure. Am asteptat prim de infrigurare aparitia stapanului desisurilor dar in poiana au aparut….doi bursuci!!!
Galagiosi, spectaculosi, flamanzi! Au infulecat in graba cateva din trufandalele menite mistretului si s-au estompat in noapte.
Mistretii au avut insa alte lucruri mai importante de facut si n-au aparut desi i-am asteptat pana ce bezna a fost totala.
La a doua panda am avut onoare sa primim vizita acelorasi bursuci galagiosi si flamanzi care pareau a-mi face in ciuda cu zarva si lacomia lor.Au plecat insa multumiti si nederanjati in treburile lor dupa ce s-au saturat.
La a treia iesire am avut ocazia sa vad primul mistret. Mare, aproape sur, cu coama zbarlita, un solitar magnific ce parea sa paseasca poteca ce mergea catre observator. Urmele de noroi din blana pareau acolo de cand lumea si culoarea lor parea sa-l faca sa se contopesca intre tonurile toamnei ce incepea sa ne inconjoare.
Insa cum am incercat sa-i tulbur contemplarea luand carabina de pe umar, a decolat din block-starturi si s-a mistuit in nemiscarea padurii. Degeaba l-am cautat apoi ore intregi rascolind tufisurile sau l-am asteptat zadarnic in observator. Diana luase decizia sa-mi jertfeasca sperantele pe altarul implinirii vinatoresti inca o data.
Am rabdat in tacere, sperand la zile mai bune.
Apoi am inecrcat goana. Parea plictisitor…Si chiar a fost. Am stat trei sau patru ore in cateva pozitii desemnate inainte de organizator si am admirat doar modul in care linistea padurii era tulburata de tipetele cristaline ale celor cativa copii-gonasi. Unul dintre vecinii mei a impuscat un godac iar altul o vulpe. Tot ce am putut sa privesc prin luneta a fost fuga dezordonata a vreo zece iepuri deranjati din treburile lor cotidiene si salturile pline de eleganta a doua naluci ale padurii, o caprioara urmata de un ied de anul trecut.
Linistea mea interioara a fost spulberata insa de urmele imprimate in zapada, pe locul unde organizatorul ma asezase initial, a trei mistreti, apreciati de batranul caruia ii cedasem locul drept..MARI…MARI…MARI….
El i-a lasat sa treaca…mi-a spus ca nu stie de ce….dar n-a putut sa traga…Am fost atat de tare sub emotia regretelor incat la goana urmatoare am reusit doar sa ii zambesc unei vulpii manate la mai putin de zece metrii de goana haitasilor.
Au trecut si lunile de iarna mai grea si a venit luna februarie. Sperantele mele incepusera sa paleasca odata cu iminenta inchidere a sezonului.Carabina statea nemiscata in raftul ei in inma seifului metalic. Gloantele luceau in suportul lor din material plastic.O ultima invitatie venita de la un prieten din Constanta insa a rascolit focul aproape stins al viselor mele. Si a sunat exact cum visam. Un mistret la dibuit in padure in vecinatatea unor puncte de hranire. Cu cat ajungeam mai repede cu atat mai bine. Masina a inghitit rapid kilometrii pana la marginea padurii. Aveam impresia ca tata conduce prea incet si-l zoream nerabdator. Febra vanatorii pusese stapanire pe sufletul meu. Mi-a luat doar zece minute sa trec in hainele de vanatoare si sa pregatesc carabina. Am tras un foc intr-o tinta de carton ca sa ma asigur ca nu modificasem aliniamentul lunetei si dupa ce i-am incredintat tatalui meu camera foto am intrat pe potecile padurii, indelung formate si rascolite de urmele mistretilor.
Ma puteam stapanii cu greu, aveam un usor tremur in glas, si mainile strangeau parca din ce in ce mai mult patul armei. N-am putut sa ma bucur de linistea padurii sau de aroma de pamant si lemn ud emanata in aer. Mainile au devenit insa sigure in apropiere de primul punct de hranire unde am zarit de departe un mistret ramand linistit. Am reusit sa ne apropiem pana la o suta de metrii, am luat incet carabina de pe umar si am incercat sa epolez…dar vantul ne-a tradat si mistretul a disparut imediat la adapostul copacilor. Am asteptat inca cinci minute dar in luminis a aparut doar o scroafa impreuna cu purceii de anul trecut care la schimbarea vantului a disparut rapid pe urmele vierului.Nelinistea a inceput sa isi trimita ghimpii catre inima si dintr-o data increderea in posibilitatea unei vinatori reusite a disparut.
Am plecat mai departe spre al doilea punct de hranire. Cand am ajuns n-am gasit nici macar urme proaspete daramite mistreti. Paznicul insa a inceput sa umble putin la partea psihologica si mi-a povestit de un vier mare care vine sa manance acolo. Il vazuse rar, doar de cateva ori si in rest doar ii admirase urmele. Ne-am camuflat intr-o mica plantatie de salcami la 40-50 de metrii de hranitoare si am inceput sa asteptam in liniste. Intr-un tarziu am inceput sa deslusesc printre zgomotele produse de freamatul padurii, galagia inconfundabila a ciurdei de mistreti care venea sa manance. Si au inceput sa curga… intai scroafa conducatoare, scroafele inferioare ierarhic si ultimii purceii, mai mari, mai mici…Au navalit asupra hranitorii si au inceput sa se bata pentru mancarea pusa acolo intr-o agitatie de nedescris. Pulsul incepuse sa-mi atinga cote nebanuite, nu vazusem atatia mistreti in viata mea. In ciurda insa nici un vier mai mare care sa merite atentie. Insa la un moment dat freamatul godacilor a amutit si dintre copacii din stanga lor si-a facut aparitia un cap imens din care puteai observa lucirea magnifica a doua iatagane imense ce ii inconjurau ratul. Era el, stapanul desisurilor si Diana se gandise in sfarsit si la mine. A venit incet, tragand mereu aer pe nari, plin de prudenta…noi n-am scos nici macar un cuvant, am devenit nemiscati ca si copacii care ne inconjurau.
Vierul a ocolit ciurda prin partea dreapta, a grohait scurt de doua ori si i-a dat la o parte. A inceput sa se hraneasca singur in cel mai bun loc iar ciurda si-a reluat vanzoleala la cativa metrii distanta de el. Am profitat de zgomot ca sa imping siguranta carabinei si am inceput sa o ridic incet, incet catre umar. Vierul s-a hranit in continuare, fara a da nici un semn ca si-a dat seama de prezenta noastra. Ma schimbasem total, mainile i-mi pareau cele mai sigure din lume, nu imi mai puteam simti bataile nebunesti ale inimii, iar respiratia parea sa fi incetat.
Blaserul mi-a magaiat usor umarul, am privit usor prin luneta si l-am vazut in toata maretia lui, coama zbarlita plina de noroi si rasina, ratul lung si musculos, albeata incredibila a coltilor…paznicul il observa la randul lui prin binoclu…linistea era deplina…iar mainile pareau sa fi impietrit strangand sigur patul armei. Vantul insa ne-a tradat si de data asta si si-a schimbat directia avertizand mistretii de prezenta noastra. Vierul si-a schimbat pozitia, s-a intors cu capul catre noi pentru o fractiune de secunda si apoi a vrut sa fuga catre padure. Insa si-a schimbat pozitia fata de mine si mi-a oferit flancul stang. Nemtoaica a glasuit scurt, mi-a impins delicat umarul iar micuta oliva s-a infipt in umarul stang al vierului. Stapanul desisului a cazut in foc, s-a zbatut cateva secunde si a ramas nemiscat…N-am putut sa vad fuga dezordonata a ciurdei speriata de focul carabinei…eram concentrat doar asupra vierului.
Am sarit din ascunzatoare, imun la tepii micilor salcami care s-au infipt in haine sau in piele, am bagat repede un alt glont pe teava dar, cand am ajuns langa el deja ramasese nemiscat. Nu pot descrie senzatia pe care am simtit-o foarte bine dar pot spune ca a fost unica, m-am simtit golit de ganduri si de orice temeri sau probleme din viata cotidiana…am uitat de tot si de toate. Eram doar eu si el, vierul capital cazut sub focul carabinei mele.
Mi-am pus carabina pe umar, mi-am scos palaria, si cu parul fluturand in bataia vantului m-a cuprins o liniste fantastica, dar si o usoara parere de rau pentru magnificul animal ce zacea la picioarele mele. Am descarcat carabina si l-am contemplat in liniste si solitudine. I-am admirat indelung forma de torpila a corpului, maretia muschilor ascunsi sub blana deasa si coama ridicata razboinic pe spate. Coltii…mari, lungi si foarte grosi…un adevarat razboinic…am avut un moment de slabiciune si am vrut sa ma asez langa el…VISAM…..M-a trezit din reverie doar paznicul de vinatoare cu ramurica de stejar inmuiata in sangele vinatului si spusele lui…Domnu doctor….asta e medalie de aur!!!!!.felicitari!!!…
Am primit-o ca pe o cununa de lauri si am prins-o langa penitele sitarului si remingele verzui din aripa ratoiului de rata mica ce imi impodobesc snurul palariei.
Eram implinit!! Si eu si nemtoaica care i-mi ingreuna placut umarul…Botezul si fotografiile nenumarate facute imediat, raman undeva in ceata. Priveam in zare apoi inchideam usor ochii si revedeam doar momentul in care mistretul se prabusise in foc…iar si iar…Iar bucuria ca am putut sa impart acest moment deosebit cu tatal meu, vinator si el, a fost cea mai mare pe care am simtit-o pana acum in viata mea. Am plecat catre cabana cu sufletul golit de toate si ochii plini de lumina. Ne-am simtit mai apropiati decat am putut fi vreodata. Petrecerea de dupa, la care am fost inconjurat de oameni deosebiti care m-au admirat sincer pentru trofeul meu a fost incheierea perfecta.
