Publicitate
 
Subiecte noi pe forum
 
   
 
Sezonul de vânătoare
 
 

-Mamifere: Bizamul, Capra neagra(exemplar de selectie si exemplar de trofeu pana pe 15 dec), Capriorul femela, Cerbul comun (Mascul de selectie, femela si vitel), Cerbul lopatar (Femela, vitel si mascul de selectie pana pe 15 dec), Cainele enot, Dihorul comun, Hermelina, Iepurele de camp, Iepurele de vizuina, Jderul, Mistretul, Muflonul(pana pe 15 dec), Nevastuica, Sacalul, Viezurele, Vulpea.

-Pasari: Becatina comuna, Cioara griva, Cioara de semanatura, Cocosar, Cormoranul mare, Cotofana, Fazanul, Ferestrasul mare, Ferestrasul motat, Gaita, Gainusa de balta, Gasca de vara, Garlita mare, Graurul, Gugustiucul, Lisita, Porumbelul gulerat, Porumbelul de scorbura, Potarnichea, Prepelita, Rata mare, Rata mica, Rata fluieratoare, Rata cu cap castaniu, Rata motata, Rata sunatoare, Rata lingurar, Rata sulitar, Rata caraitoare, Rata cu cap negru, Sitarul de padure, Sitarul de mal, Stancuta, Sturzul de vasc, Sturzul cantator, Sturzul viilor, Turturica.

 
 
Publicitate
 
  easylight.ro
 
Lansare carte CAINI DE ARET
8104 vizualizări

A aparut cartea " CAINI DE ARET"

Cainii de aret - o carte de Mihai Burcescu

Scrisa de Dr. Med. Vet. Mihai Burcescu, cartea este cel mai complet ghid de dresaj al cainelui de aret editat in Romania.

Aproape 200 de pagini si fotografii explicative va vor ghida pas cu pas pentru a transforma cainele dumneavoastra in partenerul perfect de vanatoare.

Mai exista 200 exemplare disponibile la pretul de numai 60 Ron.

Informatii si comenzi la mdburcescu@hotmail.com sau Tel. 0722 25 76 76

DIN CUPRINS:

1.5 MARILE ŞCOLI DE DRESAJ

În dresajul actual al câinilor de aret există o mulţime de metode, principii, şi scoli. Însă toate acestea au apărut ca derivate ale celor două mari scoli, se pot numi clasice, cea germană şi cea engleză.

Spre o mai bună înţelegere a dresajului în sine şi a metodelor, precum şi atitudinii ce trebuie adoptate funcţie de rasă, voi prezenta mai departe ambele şcoli, cu accentul pus pe principalele obiective pe care acestea le urmăreau încă de la început.

Totodată, trebuie de asemenea, bine înţeles faptul că dresajul unui câine reprezintă o etapă intermediară în procesul de selecţie al rasei căreia aparţine acel câine.

1.5.1 Şcoala GERMANĂ

În Germania, noţiunea de ordine şi utilitate se îmbină perfect, însăşi poporul german asimilându-se cu acestea. Optica germană faţă de câinele de aret este definită de expresia JAGDGEBRAUCHSHUND, tradusă în limba română, din păcate nu foarte exact, prin câine de vânătoare de multiplă utilitate.

Această expresie tipic germană vis-à-vis de câinele de aret a apărut la sfârşitul secolului XIX-lea începutul secolului XX şi a fost mai exact definită de către cei 3 mari chinofili germani care au fost: baronul Sigismund Freiherr von Zedlitz und Neukirch (1838-1903), Carl Rehfus (1855-1926) şi austriacul Ludwig Merey von Kapos Mere (1872-1938), cunoscuţi sub pseudonimele Hegewald, Oberländer şi Hegendorf.

Opinia generală a fost de la început unitară în ceea ce priveşte utilitatea şi scopurile urmărite la vânătoare şi de altfel selecţia a urmărit aceleaşi obiective.

Câinele trebuie să lucreze la câmp într-o chetă ordonată, metodică, medie ca întindere, să acopere cât mai bine terenul şi să se adapteze în funcţie de particularităţile lui. Vânatul trebuie să fie semnalat prin filaj şi apoi un aret ferm şi sigur.

În acelaşi timp, câinele de aret trebuie, în teren îmbrăcat, (tufişuri, pârloage, vegetaţie înaltă, pădure, etc.) să scotocească (stobern) şi dacă se poate să ponteze vânatul, dacă nu, să facă tot ce îi este în putinţă să ridice sau să stârnească vânatul, dar să şi „dea gură” pe urma acestuia când se ridică sau fuge. În acelaşi timp, câinele trebuie să dea dovadă de un aport foarte bun, în orice situaţie şi pe orice fel de teren, atât la vânatul cu pene cât şi la vânatul cu păr.

Fiabilitatea aportului, precum şi plăcerea câinelui de a aporta trebuiau dovedite mai departe şi de un bun lucru pe urmă, şcoala germană considerând că vânatul rănit şi mai apoi recuperat este o chestiune de etică vânătorească.

De asemenea, lucrul la apă, trebuie făcut la fel de riguros şi prompt, câinele având ca sarcină scotocirea şi ridicarea vânatului de baltă cumva întocmai ca şi la câmp.

Se cerea o „chetă” pe apă, câinele trebuind totodată să ţină urma de raţă pe apă, iar scotocirea trebuia făcută cât mai meticulos în aşa fel încât în urma câinelui să existe certitudinea că nu a mai rămas picior de vânat.

Aportul din apă trebuia făcut cât mai prompt, ezitările sau lipsa plăcerii fiind sancţionată cu scoaterea de la reproducţie.

Principiile germane de gestionare ale fondului cinegetic (HEGE FUR DAS WILD) extrem de riguroase şi clare au determinat şi principii de selecţie tot atât de riguroase faţă de câini.

La vânătorile pentru vânatul mare, cerb, mistreţ, lopătar, câinele trebuia să participe însă în condiţiile cerute de acest fel de vânătoare. Liniştea trebuia să fie bine respectată, vânătorul trebuind să aibă un control perfect asupra câinelui, care nu trebuia să deranjeze în nici un chip la momentul dării focului.

După focul de armă, în cazul rănirii vânatului, câinele trebuia să arate calităţi în urmărirea şi găsirea vânatului pe urmele de sânge, iar dacă vânatul era încă în viaţă, trebuia să dea dovadă de curaj în hărţuirea şi ţinerea pe loc până la focul de graţie.

Dacă mai adăugăm şi paza stăpânului, a efectelor acestuia, începem să ne facem o idee despre cât de complicată şi laborioasă muncă trebuia depusă în formarea şi dresarea unui câine, însă rezultatele se văd astăzi întruchipate în câinii de aret de sânge german capabili să îndeplinească enorm de multe sarcini în activitatea practică vânătorească.

Pentru a educa şi dresa un câine pentru toate aceste utilităţi, crescătorii şi dresorii germani începeau selecţia subiecţilor de la vârsta de 2 luni, sita devenind foarte strânsă spre vârsta de 2 ani.

Dintr-un cuib, poate ajungeau 1-3 exemplare să lucreze toate aceste discipline dar acestea erau exemplarele care se puteau reproduce.

Metodele de dresaj se bazau pe rezistenţa psihică a câinelui, alt ţel urmărit, forţa fiind nu de puţine ori utilizată, însă niciodată gratuit şi nejustificat.

Programele de antrenamente erau zilnic respectate, uneori existând şi 4 ieşiri zilnice, urmărindu-se foarte atent câinele din toate unghiurile şi în toate ipostazele pentru a se putea ştii foarte exact tot ce are bun şi ce are rău acel câine, ţinta finală fiind selecţia şi generaţia de pui ce va veni.

Concluzionând, şcoala germană comparativ cu cea engleză de care vom vorbi imediat, punea şi pune accent pe utilizarea în mai multe direcţii, considerând că un câine este suficient pentru un vânător. Şi astăzi în Germania, un câine nu poate însoţi un vânător în teren decât dacă are absolvit examenul VERBANDS GEBRAUCHSPRUHFUNG sau prescurtat VGP, sau BRAUCHBARKEIT, testul de utilitate în practica vânătorească.

Actualmente pentru accesul la reproducţie un câine trebuie să parcurgă tot acest ciclu şi mai exact toate aceste etape de lucru: câmp, apă şi pădure, iar odată parcurse şi absolvite toate aceste discipline, în vânătoarea practică de multe ori câinele nu mai este folosit decât în ceea ce excelează el ca individ, dar înainte de toate, trebuie să facă dovada faptului că posedă toate aptitudinile şi calităţile specifice rasei.

Astăzi, pe această linie pe lângă Germania mai merg: Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Elveţia, Luxemburgul, Finlanda, Suedia, Danemarca, Norvegia, parţial Belgia, Olanda, Franţa, SUA.

1.5.2 Şcoala ENGLEZĂ

Spre deosebire de şcoala germană, cea engleză s-a orientat spre o specializare extremă a raselor luându-se ca repere în selecţie doar câteva aptitudini esenţiale. Astfel au apărut rase desăvârşite în munca cerută: pointer-ul şi setter-ii, maeştrii ai chetei, nasului şi aretului, labradorul, aportorul total, springer-spaniel-ul, câinele scotocitor desăvârşit,etc.

Detaliind puţin, crescătorii englezi au urmărit de la început identificarea indivizilor foarte dotaţi nativ într-o rasă, fasonarea nativului prin dresaj şi limitarea la doar câteva aptitudini

considerate ţintă în cadrul acelei rase. Principiile şi modurile de vânătoare în Anglia acelui moment fiind: un câine de aret cu calităţi deosebite în ceea ce priveşte cheta, viteza, nasul şi aretul care deci trebuia să lucreze la câmp până în momentul focului de armă iar după acel moment pentru aport, îşi intra în rol alt câine care era trimis să recupereze vânatul mort sau rănit. În primul caz se folosea un câine de rasă pointer sau setter apoi urma un retriever care îndeplinea munca de aportor.

În această lumină şi probele de lucru, FIELD-TRIAL, urmăreau scoaterea în relief a calităţilor native ale câinelui de aret şi anume: cheta, viteza, nasul, alura (tipicitatea), filajul şi aretul, toate acestea însoţite de un dresaj uşor de disciplină care nu urmărea decât modelarea calităţilor, nici un moment inhibarea lor, toate acestea fiind cu aplicabilitate imediată în vânătoarea practică.

Ca modalităţi de lucru efectiv, englezii foloseau în primul rând eliminarea de la montă a indivizilor medii sau de multe ori chiar buni; doar cei cu performanţe foarte bune sau excelente, având acces la reproducţie. Ca şi dresaj, se foloseau doar câteva comenzi, lăsând în general câinele să se exprime liber, uneori doar corectând, mai bine zis ajustând anumite laturi ale personalităţii şi temperamentului acestuia.

Rezultatele obţinute au fost remarcabile. Luând pointerul ca exemplu, supranumit şi „regele câinilor de aret” a cărui viteză în chetă, putere olfactivă şi aret cataleptic sunt inimitabile, nemaipunând alurile extrem de aristocratice, toate acestea transformă vânătoarea într-un adevărat regal şi încântă ochiul, chiar şi al unui neofit.

Câinii britanici obţinuţi astfel şi în special pointerul au devenit în timp un rezervor genetic important ce au alimentat şi celelalte rase inclusiv cele continentale, îmbunătăţindu-le conformaţia, respectiv viteza, calitatea nasului, dar şi calitatea aretului, chiar şi astăzi la anumite rase, revenindu-se din când în când la acest sânge.

Într-un cuvânt, crescătorii englezi au urmărit şi imaginat un sistem de selecţie pentru obţinerea câinelui perfect la câmp, urmărind doar aptitudinile şi calităţile native foarte puţin fasonate printr-un dresaj minim de disciplină.

Acest sistem de creştere şi selecţie actualmente se practică în afară de Anglia şi în Italia, Serbia, Argentina, Spania, Portugalia, parţial Franţa, SUA, Belgia şi Olanda aplicându-se inclusiv raselor continentale.

 
© 2002-2019. Drepturile de proprietate asupra tuturor informaţiilor (texte, imagini, clipuri) de pe acest site aparţin Vinatorul.ro,
exceptând cazurile în care se specifică altfel. Reproducerea acestor informaţii fără permisiunea reprezentanţilor Vinătorul.ro constituie infracţiune.
Design by Brand Factory.