Cum s-a intamplat? Oare cine ne poate spune? Cu 1400 de ani in urma... Membrii unui trib nomad - cu o oarecare asemanare fizica cu omul de azi, si cu un comportament ce nu prea difera de cel al animalelor salbatice - vaneaza in iarba inalta a stepei. In urma lor, nimic neobisnuit, vine haita de lupi in speranta prazii.
Iata ca se intampla ceva interesant. Prada ranita scapa, intorcandu-se pe propria urma, pe care o paraseste la un moment dat. Vanatorii au pierdut urma, dar nu si lupii! Atrasi de "alarma" trasa de lupi, vanatorii doboara in final prada si conducatorul lor ii recompenseaza pe descoperitori. Decizie nepopulara probabil, dar cata diplomatie si tact! S-a infaptuit primul "gentlemen agreement" dintre stramosul cainelui si stramosul meu. Asa s-a intamplat, poate. Cert este ca, in urma domesticirii, primele criterii in selectia cainilor au ramas, pentru multa vreme, abilitatile de vanatoare.
Vanatoarea are, aproape, aceeasi varsta cu omenirea. Pe langa adunarea diferitelor fructe, radacini, ale plantelor salbatice, chiar de la inceputul timpurilor, metoda principala de asigurare a hranei stramosilor nostri a fost vanatoarea. O data cu evolutia omenirii, s-a transformat si caracteristica vanatorii, devenind, din principala sursa de hrana, o distractie nobila si pasiune sportiva, care pastreaza totusi, o importanta economica. In ultimele decenii, vanatoarea selectiva capata o importanta ecologica semnificativa, avand in vedere mentinerea unor specii de animale, periclitate de agresiunea expansiunii civilizatiei. Asigurarea echilibrului biologic este de importanta vitala pentru omenire, iar in acest echilibru, fiecare specie de animale salbatice isi are rolul bine determinat. La mentinerea acestuia, pana in prezent, vanatorii au contribuit, poate, cel mai mult. Acest rol al vanatorii - al gospodaririi vanatului - este, inca, prea putin cunoscut de societatea omeneasca, in acest sens, literatura de specialitate ar trebui, poate, sa depuna un efort mult mai mare. Nu sunt putine cazurile - mai ales in tarile occidentale, cel mai mult amenintate de rasturnarea echilibrului ecologic - cand oamenii (ipocriti sau nepriceputi in ale ecologiei) se manifesta impotriva vanatorii. Acesti oameni vor trebui convinsi de rolul benefic al vanatorii, prin aplicarea metodelor corecte, bazate pe principii moderne, ecologiste, realizand o gospodarire buna a vanatului. O practica vanatoreasca corecta, din toate punctele de vedere, nu poate fi conceputa in lipsa cainilor de vanatoare adecvati pentru metodele si speciile de vanat, care fac obiectul vanatorii respective. Cainii l-au insotit si l-au ajutat pe vanator, din cele mai vechi timpuri, fiind de neinlocuit in cautarea, gasirea si semnalizarea vanatului, precum si la urmarirea si depistarea vanatului ranit. Nu a fost lipsit de importanta - in special pe vremea armelor mai putin performante - rolul cainilor, ca aparatori ai integritatii corporale a vanatorilor, de atacurile furioase ale vanatului ranit.
In decursul timpurilor, de cea 14 milenii, de cand a inceput domesticirea cainilor, s-au format multe rase de caini de vanatoare, in raport cu regiunile, metodele si speciile de vanat, la care au fost folosite. Din cele aprox. 400 de rase canine, recunoscute ca fiind bine determinate (standardizate) de Federatia Chinologica Internationala (FCI), mai bine de jumatate sunt rase de vanatoare. Acest fapt denota importanta majora acordata acestor caini de catre vanatori, din momentul crearii lor, pana in prezent. Numarul mare al acestor rase de caini de vanatoare se imparte in mai multe grupe, in raport cu domeniul de utilizare a lor, prin diverse metode de vanatoare. Prin urmare exista:

caini de aret (prepelicari); scotocitori

caini aportori (cei care aduc vanatul mic, impuscat)

gonitori

limieri (care urmaresc vanatul mare ranit)

caini de vizuina

ogari

Exista multe rase canine de vanatoare, ale caror indivizi pot executa cu bune rezultate si munca altor caini (apartinand altor grupe de utilizare), acestia fiind asa-numitii caini de vanatoare universali. Sa trecem in revista rasele mai populare, apartinand grupelor de utilizare, incepand cu cele mai cunoscute la noi in tara.
Din grupa cainilor de aret fac parte foarte multe rase. Cele mai cunoscute sunt rasele germane si cele englezesti, dar sunt foarte utile si apreciate de vanatorii romani si rasele unguresti, frantuzesti, italienesti, spaniole etc. La noi si in tarile vecine, s-au raspandit, cel mai puternic, bracii germani cu par scurt si par sarmos, fiind rase tipice de utilizare multipla. Mai putin cunoscute sunt: brac-ul german cu par lung, bracul de Weimar, Munsterlander-ul mic si mare. Dintre rasele englezesti, pointer-ul cu par scurt (avand cel mai fin miros), setter-ul cu par lung -cel englezesc, irlandez si scotian (Gordon) - sunt cele mai cunoscute.Toate aceste rase au miros foarte bun, sunt foarte rapizi si cu aret foarte ferm. in tara, sunt cunoscute si apreciate si cele doua rase de vijla maghiara, cea cu par scurt si cea cu par sarmos. Vijlele sunt prepelicari cu utilizare multipla, foarte docili, usor de dresat, avand aptitudini native deosebit de utile. Culoarea lor caracteristica, cea a franzelei usor prajite, le deosebeste de restul raselor de prepelicari. in vecinatatea noastra, s-a creat brac-ul sarmos ceh - ceski fousek - si, mai nou, brac-ul slovac, acestea fiind, insa, rase prea putin cunoscute la noi. Restul raselor de aret - prepelicarii - originari din tarile apusene si din sudul Europei, destul de multe la numar, in afara tarii lor de origine, nu au cunoscut o adevarata raspandire, desi nu se poate contesta utilitatea lor la vanatoare. Dupa cunostintele noastre actuale, stramosul comun al raselor de prepelicari a fost stravechiul prepelicar spaniol, un caine mai greoi, lent in miscare, dar cu mirosul foarte fin. Din aceasta rasa, diverse natiuni au creat, prin selectie consecventa, incrucisare si infuzie de sange cu alte rase, prepelicarii proprii, adecvati sarcinilor specifice regiunii. Sarcina principala a prepelicarilor este cautarea si gasirea vanatului mic, cu pene sau par, si semnalarea lui prin pontare sau aret. in momentul in care simte mirosul vanatului, prin aer, prepelicarul ramine incremenit, pana la saltarea vanatului de catre vanator, sau chiar de catre caine, daca este un exemplar experimentat, cu practica in vanatoare. Dupa doborarea vanatului, prepelicarii il aduc vanatorului, aporteaza vanatul, cum se mai spune. Rasele englezesti nu exceleaza ca aportori, dar, cu mai multa munca, si acestea pot fi dresate, in acest scop. Prepelicarul bun lucreaza indiferent de natura terenului, in culturi agricole, tufaris, stuf, papura sau balta, ba chiar si in padure.
Cainii de vanatoare scotocitori sunt, de obicei, de talie ceva mai mica. Ei nu semnalizeaza vanatul gasit prin aret, rezumandu-se la a-l starni doar, latrand si cautand la distanta nu prea mare, fata de vanator. Sunt rase foarte utile pentru descoperirea vanatului mare, ranit, la vanatoarea pe terenuri cu desisuri, stuf si papura, in timpul soimaritului, au fost ajutoare nepretuite ale soimilor. Din aceasta grupa, cele mai cunoscute rase sunt spaniel-ii, caini de talie medie, cu par lung, matasos, creati mai mult in Anglia, din rase de caini cu par lung, proveniti din Spania, dupa cum arata insasi denumirea raselor. Acestea sunt mai multe la numar: cocker, springer, clumber, sussex, field etc. Exista si alte rase de scotocitori, din partea apuseana a Europei, dar acestea nu prea sunt cunoscute pe meleagurile noastre. Cainii de vanatoare aportori (care aduc vanatul doborat) sau retriever-i, s-au creat acolo unde nu s-a pretins de la rasele de prepelicari o aportare ferma a vanatului. Asadar, cele mai multe rase de retriever-i sunt de origine englezeasca sau au fost formate pe coasta de est a Americii de Nord. in general, sunt caini foarte robusti, puternici, fara o infatisare prea nobila, insa care lucreaza si aporteaza vanatul, chiar si in cele mai dificile situatii. Prin partile noastre, sunt pe cale de raspandire, in primul rand, Labrador-ul si Golden Retriever-ul, dintre cele sase rase de retrieveri cunoscute. Mai nou, sunt folositi, cu bune rezultate, si ca scotocitori.
Cainii gonitori sau copoii sunt, poate, cele mai vechi rase de vanatoare. Multe alte rase au obarsia in copoii care manau vanatul, chefnind, semnalizand vanatorului in ce directie o ia vanatul. Stramosul multor rase de copoi din estul, centrul si chiar vestul Europei este copoiul celtic. O rasa de copoi foarte apreciata este Copoiul ardelenesc, care este cunoscut in doua variante, cel de talie mai mare, si cel cu picioare mai scurte, avand talie mijlocie. Cel de talie mai mare are culoarea neagra cu semne de foc (maro) si semne albe, iar cel cu picioare scurte are culoarea galbena, cu semne albe. Sunt caini cu utilitate multipla, in afara de aret, pot fi usor obisnuiti la scotocire, ba chiar la aport. La vanatoarea de mistret si rapitori cu par sunt neintrecuti. Din unele rase de copoi, cu olfactie foarte fina, au fost create rasele de limieri care au ca sarcina urmarirea si gasirea vanatului mare, ranit, mergand pe urma de sange. Cele mai cunoscute rase de limieri sunt limierul hannoveran si cel bavarez de munte, originari din Germania, precum si limierul englezesc sau Bloodhound, care provine din vechea rasa Saint Hubert, crescut in muntii Ardenni din Belgia. Acestia din urma sunt folositi, deseori, si la urmarirea infractorilor, in multe tari, vanatoarea cu copoi este interzisa, iar diferitele rase de copoi sunt folosite pentru munca de limieri.
In grupa cainilor de vizuina si hartuitori regasim rasele terrier si teckel. Talia majoritatii acestor rase le permite patrunderea in vizuinile vulpilor si ale bursucilor. Sunt rase stravechi, care, pe langa munca lor traditionala, sunt capabile sa satisfaca si alte cerinte ale vanatorii, in general, sunt buni hartuitori la mistret si la alte rapitoare cu par, buni scotocitori, ba chiar si aporteaza vanatul mic. La teckel, sunt cunoscute trei varietati, in functie de par: cu par neted, sarmos si lung. Cel mai des sunt folositi, la vanatoare, cei cu par sarmos. Dintre numeroasele rase de terrieri - initial toti au fost caini de vanatoare - in prezent, sunt utilizati la vanatoare mai ales fox terrier-ul cu par neted si cel cu par sarmos, terrier-ul irlandez, welsh terrier-ul, airedale terrier-ul si singura rasa de terrier-i de origine germana: jagdterrier-ul.
Ogarii, in general, sunt caini de talie mare, supli, cu picioare lungi, capabili sa alerge cu o viteza foarte mare. Diferitele rase de ogari sunt foarte vechi, vanatoarea cu ogari, pe vremuri, fiind o metoda de vanatoare foarte raspandita, in zilele noastre, in tarile civilizate, vanatoarea cu ogari este interzisa, iar aceste animale elegante, nobile pot demonstra capacitatile lor, pe chinodromuri, cu ocazia curselor (alergarilor) de ogari, in unele tari apusene, mai ales in Anglia, cursele de ogari rivalizeaza, in popularitate, cu cursele de cai pur-sange. Cel mai rapid esteogarul englez sau greyhound, mai putin rapid, dar mai rezistent, este ogarul maghiar, in trecut, Barzoiul (ogarul rusesc) a fost folosit la vanatoarea de lupi. Ogarii afghani, cel persan si cel arab, sunt folositi, si in zilele noastre, la vanatoarea de gazele si de antilope.

Bogdan Imre - Februarie 2002