Publicitate
 
Subiecte noi pe forum
 
   
 
Sezonul de vânătoare
 
 

-Mamifere: Capriorul mascul, Mistretul, Sacalul, Viezurele, Vulpea.

-Pasari: Cioara griva, Cotofana, Prepelita (de la 15 aug.), Stancuta.

 
 
Meteo
 
 
Publicitate
 
  easylight.ro
 
EU VÂNEZ, TU VÂNEZI... EI NU VÂNEAZĂ
3557 vizualizări

Mare minune-i şi Internetul acesta, nimic de zis. Dacă eşti vânător, ai computer şi ceva timp de pierdut poţi umbla la vânătoare prin toată lumea largă. Mă rog, numai aşa, în închipuire. Dar de la vis până la faptă, astăzi nu mai este un pas aşa de mare. Asta se cheamă globalizare. Înainte vreme vânătorii dintr-un anumit petec de ţară aveau vânatul local numai pentru ei. Ţin minte că la noi în Pustă era linişte şi pace. Veneau câţiva domni de la oraş o dată pe an (precum în fotografie), îşi luau ţapii jinduiţi şi se cărau acasă...

Acuma văd că viitorul nu mai este acesta. Căile de comunicare şi de deplasare înlesnită, cel puţin în America de Nord, schimbă felul în care se practică vânătoarea. Adică ea nu mai este legată de locul în care te-ai născut sau în care trăieşti. De fapt nimic nu mai este aşa, stai cât stai într-un loc, mâine îţi încarci bulendrele într-un camion şi te muţi în altă parte. Americanii nu mai au “acasă” ci cum zicea deunăzi fostul meu şef Ivan Fillion, acasă este Planeta Pământ. Dacă trăim global e probabil normal să practicăm şi vânătoarea global. Mie îmi convine. Nu-mi place aici pentru că nu-i vânatul pe care-l doresc?

Mă sui în avion şi în câteva oresunt la mii de kilometri, echipat, înarmat, gata să scot din teren un animal sălbatic. Dacă le convine asta vânătorilor de acolo nu-i treaba mea, asta-i vânătoarea globală (acum doi ani un localnic din Ontario numai ce nu m-a omorât din priviri, la fel aş face şi eu dacă mi-ar fi năpădit “globalii” terenul).
Iată-mă deci pe Internet cercetând. Se pare că nord-vestul canadian este cel mai încărcat cu vânat şi are cea mai redusă densitate umană. Acolo-i de mers! Din păcate singura provincie unde mă pot infiltra este Alberta. În British Columbia, Saskatchewan, Yukon şi Teritoriile de Nord Vest, dacă nu eşti rezident poţi vâna numai cu ghizi profesionişti. Ăia mai mult ca sigur o să ia de pe tine şi banii de înmormântare. N-am cinci sau şase mii dolari de plătit pentru un ţap, oricât ar fi el de mare. Nici vremea de plecat în Alaska nu mi-a sosit încă. Ce-ar fi deci să încerc Alberta? Acolo, dacă eşti cetăţean canadian, îţi poţi găsi un “host” (gazdă), adică un vânător rezident cu care să vânezi în tovărăşie, aşa cere legea.

Oare nu sunt vânători români în Alberta? Iarăşi Internetul mă ajută să intru în legătură cu unul (bucurie la primul contact telefonic când aud că-i din Banat!). Peste câteva săptămâni aterizez pe aeroportul din Calgary. Este început de mai, după calculele mele tocmai timpul imediat după ce cerbii Wapiti au lepădat coarnele. Ştiu bine că în Parcul Naţional Banff trăiesc în jur de 2000 cerbi Wapiti. Nu-i vânează nimeni şi trebuie neapărat să existe tauri maturi cu coarne imense. Coarnele acestea zac undeva în pădure şi aşteaptă să le găsesc eu şi să le pun pe capul împăiat al unui alt cerb. Planul este perfect, rămâne doar să vedem cum se va desfăşura în realitate.
În realitate treaba este puţin mai complicată. De data asta sunt însoţit (gândiţi doar de unde vine cuvântul... “însurat” este un termen greşit pentru că în proces nu este implicată nici o soră!) şi fiind însoţit înseamnă că nu sunt chiar aşa, de capul meu. Prin urmare trebuie să vizitez staţiunea turistică, un oarecare castel – hotel de lux, centrul oraşului Calgary şi alte atracţii turistice importante pe unde, dacă eram singur, nici vorbă că nu mi-ar fi călcat niciodată piciorul.
În această zonă a Munţilor Stâncoşi trăiesc şapte specii de ungulate sălbatice. Jos în văi pe lângă Wapiti (Cervus elaphus) se întâlnesc frecvent căpriori-catâri (Odocoileus hemionus) şi mai puţin frecvent (fiind specie estică) căpriori-cu-coada-albă (O. virginianus).

Bow Valley (Valea Arcului) şi orăşelul turistic Banff, vedere de pe Ash Mountain (Muntele Cenuşii) un-de se ajunge cu tele-fericul. În aceste văi trăiesc cerbi Wapiti, câteva zeci se pot vedea zilnic în deschiderile din partea dreaptă a râului care sunt de fapt terenul de golf
De asemenea există elani (Alces alces) şi o mică populaţie de reni dintr-o varietate de pădure (woodland caribou) cu care m-am mai întâlnit în Ontario (Rangifer tarandus caribou). Iar sus pe coastele abrupte şi în golurile alpine trăiesc destul de multe oi sălbatice şi câteva capre de stâncă din cele albe şi cu bărbi lungi (Oreamnos americanus). Caprele de stâncă sunt vânatul cel mai rar în această parte a lumii. Şansele de a primi o autorizaţie de vânătoare la această specie sunt foarte reduse, afară doar dacă poţi pătrunde cumva în Alaska sau provinciile nordice canadiene. Oile sălbatice (Ovis canadiensis) sunt desigur asemănătoare cu muflonii cunoscuţi la noi, iar în zona Banff se pot vedea păscând de- a lungul drumurilor unde nu se tem de oameni şi stau ca la fotograf. Aici însă nu se vânează, iar acolo unde se vânează, şi autorizaţia pentru această specie este greu de obţinut, singura şansă la care mă gândesc eu este Alaska unde trăieşte o subspecie de culoare albă numită Dall’s Sheep. Prima dată când am văzut o turmă de oi la marginea drumului, lângă Banff, am crezut că sunt oi domestice.

În orice caz, din apro-ximativ 100 animale
nici unul n-a fost berbec cu coarne mari, aşa cum îi vedem la TV unde se ridică pe picioarele din spate şi se bat cap în cap. Probabil că berbecii bătrâni nu coboară lângă drumuri, asta cred că-i explicaţia, pentru că de existat trebuie să existe într-o zonă unde nu se vânează.
Drumul de la Calgary la Banff durează cam o oră şi jumătate cu maşina. Întâi străbaţi o zonă de dealuri cu multe băltoace lângă drum, în fiecare din ele se bălăcesc ceva gâşte şi raţe din diferite specii. După aceea încep munţii. La Banff am văzut primii cerbi cu binoclul de sus, de pe muntele pe
care ne-am suit cu telefericul. În vale era plin de ei, păscând fără frică de oameni. Probabil că aici am făcut o greşeală deoarece în ziua următoare (când am căpătat aprobare) am intrat să caut coarne într-o altă vale mai apropiată de Calgary (Bow Valley Provincial Park). Ce-i drept şi aici era plin, plin, plin de Wapiti. Pădurea e tăiată de cărări de cerb şi peste tot sunt căcăreze. O plăcere să te strecori atent căutând cu ochii coarne şi să admiri copacii cu scoarţa jupuită în timpul boncănitului. Din când în când auzi cum se scoală namila de cerb din zăcătoare şi cum pocnesc crengile sub copitele ce se îndepărtează. Încă nu am reuşit să dezleg enigma dacă în parcul provincial se îngăduie vânătoarea, însă după cercetarea atentă a situaţiei am ales să vânăm Wapiti într-un teren la graniţa estică a parcului naţional. Probabil că şansele nu sunt prea grozave, sezonul este numai pentru masculi cu cel puţin 12 ramuri în coarne, am depus cererea deja, ne-am înregistrat, însă nu avem nici o şansă decât cu peste două puncte de prioritate (din astea câştigi câte unul în fiecare an când nu ieşi la sorţi pentru autorizaţie), adică cel mai devreme avem şanse să primim autorizaţii în 2009. Bine-i şi aşa, bine că măcar sunt şanse. Când vom primi autorizaţiile am să mă duc cu o săptămână înainte de deschidere şi am să scotocesc pădurea până ce nu găsesc cel mai mare taur din zonă, atunci să mi te ţii!
La marginea drumurilor în Parcul Banff am admirat şi câţiva căpriori-catâr care păşteau liniştiţi fără să se sinchisească de aparatul foto şi de maşina oprită la câţiva paşi. Din păcate, cu toate insistenţele, nu am găsit coarne de Wapiti sau de cerb-catâr. Tocmai la sfârşit, când am ieşit din boschetărai şi după ce am admirat într-o băltoacă o pereche de raţe foarte frumoase din specia “goldeneye” (raţă-cu-ochi-de-aur, cum ar veni), numită la noi raţă sunătoare (Bucephala clangula) am umblat de-a lungul căii ferate şi am ochit în şanţul din stînga scheletul de căprior. Avea şi craniu, iar pe craniu o pereche de coarne cu nouă ramuri de toată frumuseţea. Era însă din specia cu coadă albă. Bun şi ăsta! Tot n-am umblat degeaba.

În ce priveşte vânătoarea de căpriori în Alberta, asta este mai uşor de realizat cu toate că nu este nici asta la îndemâna oricui. Căpriorii vestului, cei cu urechi de catâr, trăiesc în zone deschise şi sunt relativ uşor de împuşcat. Am crezut că fiecare solicitant primeşte autorizaţie de trofeu. Este adevărat, însă pentru zonele în care şansele de a găsi trofeul sunt cam reduse. Noroc că Bata Rain, vânătorul bănăţean din Calgary, mai ştie şi el câte ceva de-ale locului. Le-am sucit, le-am învârtit şi până la urmă se pare că vom vâna anul acesta un ţap şi poate două capre (capre primeşte oricine cere). Dar asta este altă poveste.

Acuma să analizăm puţin un alt aspect descris într-un articol intitulat Dinamica populaţiilor de cerb în zone cu şi fără prădare din partea lupilor recolonizaţi în Parcul Naţional Banff, Alberta (Hebblewhite, Pletscher şi Paquet, Canadian Journal of Zoology, 80/2002): Pe la mijlocul anilor 1980, după o absenţă de 30 de ani lupii au recolonizat câteva zone din Banff.

În parc prada principală pentru lupi sunt cerbii Wapiti. În zonele cu activitate redusă de prădare, ca de exemplu în imediata apropiere a staţiunii
Banff, creşterea populaţiei de cerb a fost dependentă de densitate şi limitată de mortalitatea cauzată de oameni. În zonele cu lupi aceştia au limitat populaţia de cerbi. Rata prădării a fost aproximativ un cerb pe zi pe haită lupi. Din informaţiile furnizate de autorii menţionaţi eu am preluat nişte date numerice cu care am încropit un tabel foarte interesant pe care îl prezint mai jos:

Tabelul nr. 1. Date despre populaţia de cerbi Wapiti din Bow Valley, Banff National Park, Alberta. După Hebblewhite, Pletscher şi Paquet, 2002

Concluziile ce se pot trage din acest tabel sunt următoarele: În primul rând se vede clar că lupii au un impact deosebit asupra populaţiilor de cerb. Zona Centrală (suma suprafeţelor zonelor cercetate nu reprezintă suprafaţa totală a Parcului Banff. Acesta este mult mai mare iar în jur sunt alte parcuri şi rezervaţii, către nord urmează renumitul Jasper National Park) menţine o densitate de cerbi foarte mare, puţin obişnuită (9,3/100 ha) spre deosebire de Zona Vestică care este cea mai îndepărtată de localitate, are cei mai mulţi lupi, şi ca urmare o populaţie de cerb de zece ori mai puţin densă (0,9/100 ha). Alte concluzii, printre picături, analizând cifrele şi interpretând de ce aşa şi nu altfel, am să vă las să descoperiţi singuri.

Eu am să mă mulţumesc să subliniez unsingur lucru: E bine să avem mulţi cerbi, nu-i aşa?

Să presupunem că aceşti mulţi cerbi, chiar şi peste zece pe km2, nu vor distruge vegetaţia (deşi de cele mai multe ori aşa se va întâmpla). “Proteguitorii” de sălbăticiuni, care sunt foarte porniţi împotriva vânătorilor (“ucigaşi fără milă ce cu sânge rece omoară... etc, etc...”) vor fi fără îndoială satisfăcuţi de aşa o situaţie. Până aici, toate bune şi frumoase. Natura îşi creşte şi îngrijeşte în pace creaturile, “mieii zburdă pe câmpii...” ş.a.m.d. Atâta doar că acolo unde cerbii sunt protejaţi total, pentru a se menţine starea de fapt (şi oricine are putinţă de judecată va înţelege că nu se poate înmulţire la nesfârşit!), trebuie să moară în fiecar an de zece ori mai mulţi cerbi decât acolo unde cerbii sunt împuţinaţi de către vânători (în situaţia de faţă de către vânători patrupezi, ce-i drept). Simplu ca bună ziua! Anti-vânătorii, cei care nu vânează, cei care vor să impună legi care să ne oprească şi pe noi, total, de la vânătoare... ei bine, tocmai ei, cu mila şi cu grija lor omoară de zece ori mai multe animale decât omorâm noi cu puşca! (De zece ori în acest caz. De fapt cu cât populaţia este mai mare cu atât se produc mai multe animale şi mor mai multe animale în fiecare an).
Prin urmare, e bine să avem zone naturale, fără intervenţie umană, unde cerbii şi lupii pot trăi după legile de veacuri ale naturii. E bine să avem şi zone, de data asta deloc naturale, unde cerbii să se plimbe peste tot spre marea bucurie a orăşenilor care vin să caşte gura şi să facă poze. Noroc că aceştia vin cu duiumul doar în puţine locuri in care accesul este uşor. Noroc că mai sunt pe lume zone sălbatice, greu de pătruns, din care mai furăm şi noi, vânătorii, cu multă trudă, câte ceva din dreptul rivalilor cu blană sură. Cât despre lacrimile miloşilor noştri potrivnici, nu le luaţi în seamă. Sunt lacrimi de crocodil.

 
© 2002-2017. Drepturile de proprietate asupra tuturor informaţiilor (texte, imagini, clipuri) de pe acest site aparţin Vinatorul.ro,
exceptând cazurile în care se specifică altfel. Reproducerea acestor informaţii fără permisiunea reprezentanţilor Vinătorul.ro constituie infracţiune.
Design by Brand Factory.