Publicitate
 
Subiecte noi pe forum
 
   
 
Sezonul de vânătoare
 
 

-Mamifere: Capriorul mascul, Sacalul, Vulpea.

-Pasari: Cioara griva, Cotofana, Stancuta (din 15 iulie).

 
 
Meteo
 
 
Publicitate
 
  easylight.ro
 
CĂPRIOARA FECIOARĂ ŞI DREPTUL GĂINILOR LA FERICIRE
4281 vizualizări

(răspunsul unui vânător la infierările d-lui dr. Florin Tudose, Formula AS nr. 599, ianuarie 2004)


1. PUŢINĂ ECOLOGIE
Când a creat lumea (în şapte zile, din care una de odihnă), Creatorul trebuie să fi avut planuri deosebit de
bine întocmite. Numai astfel putea să ajungă la rezultatul pe care îl vedem peste tot în jurul nostru: Existenţă propăşită peste milenii, echilibru instabil, transformare, schimbare, spectacol de forme, de culori, de sunete... Făcând abstracţie de faptul că în săptămâna Creaţiei s-a dat prim imbold spre veşnica (?) învârtire unui Univers presupus infinit (?), să aruncăm o privire asupra existenţei biologice sau, în altă terminologie, asupra Vieţii, în singurele forme pe care le cunoaştem în prezent, respectiv cele trăitoare pe planeta Pământ.

Se presupune că Pământul a fost original rocă complexă din punct de vedere chimic. Undeva de-a lungul mileniilor (cam prin ziua a patra, pe la nămiezi), datorită fărâmiţărilor necontenite roca s-a transformat în sol (mă rog, numai la suprafaţă).

Cam în aceeaşi perioadă pre- pre- istorică mult îndepărtată planeta a dobândit şi stratul său de înveliş gazos cunoscut sub numele de Atmosferă.

Procesele complicate care au urmat mai apoi sunt până şi în zilele noastre cercetate, dezbătute şi controversate. Cert este că ele au dus în final (indiferent dacă prin evoluţie sau prin “bagheta magică”) la ceea ce putem percepe în zilele noastre prin intermediul simţurilor. Cu toate că ecologia devine o ştiinţă din ce în ce mai complicată (abordând în ultimul deceniu matematici superioare ca metode de investigaţie), principiile vieţii pe Pământ pot fi încă explicate în câteva cuvinte: Astfel, “materia primă” pentru tot ce se află viu pe planetă este de origine locală, fiind reprezentată de către un şir nu prea lung de “macro-elemente” (carbonul fiind cel mai important) şi un alt şir, mai lunguşor, de “micro-elemente.”

Pentru a avea viaţă este necesar ca aceste elemente să fie mişcate, combinate, recombinate, transformate... procese care necesită energie. Viaţa nu este un Perpetuum Mobile ci se bazează pe energia solară. Aceasta energie solară radiată până la noi este utilizată de plantele verzi care cu ajutorul ei sintetizează sau produc materie organică iniţial vie. Plantele verzi sunt prin urmare din punct de vedere ecologic categorisite drept PRODUCĂTORI. Pe Pământ traiesc milioane de specii de plante.

În ciuda faptului că arborii şi ierburile nu se mişcă, ele de fapt sunt fiinţe vii. Unii cercetători au publicat rezultatele experimentelor lor care dovedesc că şi plantele au sensibilitate. Ele pot “simţi” atacul destructiv al focului, uneori pot chiar reacţiona la atingere, precum ne amintim din exemplul învăţat la şcoală cu Mimosa pudica. Unele specii de plante sunt insectivore. Cu alte cuvinte, vânează, ucid şi se hrănesc cu animale!
În marea majoritate a cazurilor, însă, treburile se întâmplă invers: Plantele sunt consumate de către o categorie largă de animale care se numesc ierbivore, sau în ecologie, CONSUMATORI DE GRADUL 1.

Întrebare: Au plantele simţire? Nu? Atunci cum se explică faptul că marea majoritate a speciilor (şi probabil că toate, dar nu toate au fost investigate) dezvoltă mecanisme de apărare împotriva factorilor nefavorabili? Depildă cum a “hotărât” o anume specie de arbust să producă spini dacă nu a “simţit” efectul dureros al dinţilor de căprioară(-fecioară) care o păşteau? Sau cum a “decis” o anume specie de plantă din deşert să crească frunze groase acoperite cu ceară protectoare dacă nu a “simţit” efectul destructiv al căldurilor toride? Dar să zicem că evoluţia întâmplătoare a produs întâi planta şi după aceea a aruncat-o în deşert, cu alte cuvinte a fost întâi oul şi nu găina.
Cu animalele e mai simplu: Ştim (sau ne închipuim că ştim) că toate au simţire datorită faptului că reacţionează activ la stimuli. Totuşi, datorită faptului că nu s-a inventat încă un aparat de măsurat pentru durere, noi, oamenii, nu putem cunoaşte în mod obiectiv durerea decât pe propria piele (care, iarăşi, dacă ne referim la zona obrazului s-ar putea să difere semnificativ de la un individ la altul). Ceea ce nu ne împiedică să clasificăm animalele în “mai simţitoare” şi “mai puţin simţitoare” (ca să nu zic “simţite şi nesimţite”), în funcţie de anumite considerente fără îndoială “perfect logice.”

Prin urmare, la înjunghierea “porcului de Crăciun” se constată că animalul va reacţiona vehement la vârârea cuţitului în beregată, va da din “chicioare” şi va slobozi prelungi tânguieli sonore (afară doar dacă îl tăiem evropeneşte, când va clipi blajin din pleoape şi va fi fericit să moară pentru binele comunitar). Pasămi-te, s-ar putea să-l doară... Acolo... Cuţitul. Pe de altă parte, dacă ne plimbăm pe trotuar după ploaie şi se întâmplă să strivim sub talpă o jumătate de râmă, cealaltă jumătate se va zvârcoli, ce-i drept, în toate direcţiile dar nu va ţipa de durere, pe şapte glasuri, precum porcul înjunghiat (apropo, oare n-ar fi cazul să ne dea Evropa şi ceva legi pentru râme?). Pasămi-te, o doare pe râmă, dar nicidecum nu atât de tare cum l-a durut pe porc! (Şi până n-a trece mai departe, trebuie să mai subliniez că la români exista din vechime un obicei strict respectat: “între Crăciun şi Bobotează nu moare nimic!” Românul niciodată nu junghie porcul, ci cât e ziua de lungă “pe de-o parte şade şi meditează asupra existenţei lui, iar pe de altă parte îşi face planuri...”**

No, OK. Mă întreb numai dacă beneficiază de acest armistiţiu biblic şi păduchii românului?).
Deci, după cum ziceam, consumatorii de primul rang se hrănesc cu plante. Până aici, toate bune. Pe plante nu le doare, pentru că nu zbiară de durere, consumatorii lor sunt fără îndoială cu toţii sortiţi să petreacă veşnicia în Rai pentru că niciodată n-au făcut vărsare de sânge nevinovatu (ori cel puţin aşa ne place să credem şi eu zic hai să nu mai cercetăm ca să nu complicăm lucrurile prea tare!). Întrebarea care urmează este: Dacă până aici totul este aşa de bun şi de perfect, de ce nu s-a oprit la acest nivel actul creaţiei? Pentru că fără îndoială cunoaştem cu toţii foarte bine, trista realitate: Pe lume există animale care (vai!) mă-nân-că animale...

Ecologia le numeşte pe acestea CONSUMATORI DE GRADUL 2.

În marea majoritate a cazurilor, animalele din această categorie ucid alte animale din diferite specii. Regula subiectivismului uman se aplică şi aici: Ariciul cât o fi el de ucigaş nu poate fi decât un animal “folositor” pentru ca mănâncă râme, pe care nu le doare prea tare, dar în acelaşi timp mănâncâ şi şerpi, şoareci şi şobolani, pe care chiar dacă-i doare ceva mai mult, nu-i nimic că şi-aşa sunt dăunători nouă! Desigur, Creatorul a urmat o raţiune atunci când a hotărât să sloboadă pe lume asemenea fiare (afară de cazul în care avem doi Creatori şi animalele rele au fost făcute de Ucigă-l Toaca ca să ne mâne în ispită!). Iată, de pildă lupul. Ce altă închipuire mai bună ca să-ţi sperii cu ea copiii se poate închipui?
Urcând mai departe pe ceea ce în ecologie se numeşte “piramidă trofică” constatăm că pe lume există consumatori de grade superioare care consumă la rîndul lor consumatori. Aparut în urmă cu sute de mii de ani (dacă e să credem ştiinţa evoluţiei), sau numai în urmă cu 6008 ani, la 23 octombrie, ora 9 dimineaţa (dacă e să credem calculaţiile Episcopului Usher), Homo sapiens a ajuns să “cucereasca şi să domine natura şi fiinţele.” Foarte rar se mai întâmplă în zilele noastre ca omul modern să nu se găsească situat în vârful piramidei trofice.
Să aruncăm acum o scurtă privire asupra ecologiei populaţiilor. Să luăm spre exemplu căprioara europeană (Capreolus capreolus) şi să presupunem că pe un anumit teritoriu geografic trăiesc 1000 de indivizi din această speciei.

Mai mulţi nu pot trăi pentru că pur şi simplu nu este loc sau nu există hrană care să susţină mai mulţi. În mod normal şi natural raportul de sexe la căprior este 1:1. Ca urmare, în populaţie avem 500 masculi şi 500 femele. Din aceste 500 femele, aproximativ 10% se află în categoria pre-reproductivă (adică sunt fecioare), iar restul de 450 produc în anul respectiv câte doi pui, adică 900 de indivizi de adăugat la populaţie.

Dacă toţi aceşti indivizi ar supravieţui şi dacă vom continua în acelaşi fel calculul, vom ajunge în câţiva ani la cifre astronomice, Pamântul în sine ajungând să fie acoperit, de la cap la coadă, cu căprioare! În realitate acest lucru nu se întâmplă deoarece, după cum am amintit deja, un anumit teritoriu geografic este caracterizat de ceea ecologii numesc “capacitatea de suport a staţiunii” pentru o anumită specie. Când această capacitate este atinsă nu mai este posibil să adaugi noi indivizi în populaţie, rata de înmulţire este 0, iar numărul de indivizi prezenţi este constant de la an la an. Pentru exemplul de mai sus, aceasta înseamnă că 900 de căprioare mor, indiferent dacă le vânează sau nu miniştrii României!

Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, vă rog să cercetaţi. Situaţia prezentată este reală, indiferent dacă ne place sau nu. Rezultatele cercetărilor repetate şi confirmate asupra populaţiilor de cervide (neamul căprioarei) au demonstrat că aceste specii nu au metode de inhibare a reproducţiei în condiţii de suprapopulare (şoarecii se pare că au). Prin urmare, căprioarele se reproduc oricum şi ca atare un anumit număr de indivizi din populaţie sunt sortiţi pieirii, şi (vai nouă!) marea majoritate a celor morţi vor fi din categoria drăgălaşilor şi nevinovaţilor iezi imaturi (fără îndoială feciori şi fecioare). Pe de altă parte, rezultate ale altor cercetări publicate în reviste de specialitate arată cum, cu cât un ecosistem este mai complex, adică are o multitudine de specii, atât producători, cât şi consumatori, tendinţa lui este spre echilibru. Cu alte cuvinte, nu se produc oscilaţii de largă anvergură în nivelul numeric al populaţiilor componente.

În schimb, sistemele simple, de pildă o pradă – un prădător, au fost demonstrate, atât practic (în natură) cât şi teoretic (prin modelări matematice), ca fiind instabile, adică nivelul numeric al ambelor specii prezintă oscilaţii de mare amplitudine uneori neregulate în timp, de cele mai multe ori ciclice. Instabilitatea înseamnă în multe din aceste cazuri extincţia totală a ambelor specii (pradă-prădător). Mai mult încă, luand în considerare numai o specie de ierbivor în izolare, oricât de abundente resurse de hrană avem, nivelul numeric al populaţiei va creşte rapid până la un punct în care animalele vor consuma toată hrana existentă după care vor pieri în masă. Gândiţi-vă doar la izbucnirile lăcustelor.
În contextul celor prezentate mai sus să analizăm doua situaţii extreme:

1) Natura “virgină” ne-afectată de om. Ierbivore din diferite specii mor mereu sub colţii şi ghearele prădătorilor care la rândul lor mor de foame atunci când nu pot dobândi pradă suficientă. Mor mai ales sub-adulţii şi cei trecuţi de vârsta puterilor.

2) Nu cred că este un secret faptul că la ora actuală aproape întreaga suprafaţă a Globului Pământesc a fost alterată de om. Dispariţia speciilor s-a produs şi se produce nu din cauza omului cu puşca, ci din cauza omului cu plugul, cu buldozerul şi cu fierăstrăul! Acolo unde răpitoarele mari au fost eliminate, populaţiile de ierbivore scăpate de sub “control” vor prezenta întotdeauna comportamentul hazarduos explicat mai sus.
Indiferent dacă ne place sau nu, aşa este lumea făcută. Moartea este parte din existenţă. Cei care privesc un petec static de natură şi văd (de cele mai multe ori doar îşi imaginează!) un peisaj idilic cu căprioare şi iezi, nu ştiu (sau nu vor să accepte) faptul că, în marea majoritate a cazurilor, căprioara nu poate fi fecioară, iar iezii căprioarei ne-fecioare au mai multe şanse să moară (de foame, sfâşiaţi de prădători, măcinaţi de boală...) decât să ajungă la adânci bătrâneţe şi să povestească nepoţilor ce frumos e în natură!
Controversa dintre conceptele creaţioniste şi evoluţioniste privitoare la lumea vie continuă. Dovezi se aduc din ambele părţi. Nu fac nici un fel de îndemn către nimeni, decât acela de a analiza cu grijă dovezile înainte de a trage concluzii. Ca să urmez analiza de faţă asupra “dreptului de a ucide” ce-l au sau nu-l au vânătorii, voi presupune patru variante care au avut şi au curente filozofice susţinătoare:
1. Dumnezeu a creat lumea şi a creat toate fiinţele vii egale. Omul este “cel mai şi cel mai...” dar aceasta nu-i dă dreptul să “ia sufletul” altor fiinţe vii.
2. Tot Dumnezeu a creat lumea, însă de data asta a aşezat pe om intenţionat deasupra tuturor celorlalte forme de viaţă, care (forme) au fost menite să fie manipulate de om după cum îi este lui necesar (adică să mănânce ce-i de mâncare şi să stârpească ce-i aduce supărare).
3. Lumea vie s-a creat singură prin strădanie evolutivă, fiecare fiinţă este în felul ei o “capodoperă desăvârşită.” Nu există scară a valorilor, orice viaţă are aceeaşi valoare intrinsecă ca oricare alta.
4. Lumea vie s-a creat singură, dar de data aceasta urmăreşte un anumit scop. Există direcţionalitate şi progres în evoluţia viului. Omul este superior celorlalte forme de viaţă.
Considerând variantele de mai sus, vom vedea că în cazurile 1 şi 3 vânătoarea este într-adevăr un act de condamnat. În acelaşi timp însă, orice “luare de viaţă” ca de pildă stropirea gândacilor de Colorado, este la fel de condamnabilă. Luând în considerare câte vieţi întrerupe un vânător într-o zi şi câte întrerupe gospodarul “nevinovat” care-şi stropeşte cartofii din grădină... trageţi singuri concluziile. Considerând variantele 2 şi 4 nu putem ajunge la altă concluzie decât că vânătoarea este doar una din metodele prin care omul face uz de dreptul pe care i la hărăzit Dumnezeu sau Creaţia, anume dreptul de a dispune de vieţile altor fiinţe. Vânătoarea nu este nici pe departe cea mai abominabilă metodă de distrugere de care omul este capabil. Gandiţi-vă la abatoarele în care se taie zilnic milioane de animale pentru a hrăni 5 700 000 000 de burţi umane (unele mai mari, altele mai mici) care există astăzi pe Pământ! Gandiţi-vă la milioanele de hectare ale acestei planete de pe care orice formă de viaţă ne-umană a fost eliminată pentru totdeauna prin construirea de case, străzi, şosele, ş.a.m.d... Desigur există şi alte opţiuni. De pildă reţetele culinare vegetariene. La acestea ne îndeamnă propagandiştii anti-
vânătoare ca de pildă Brigitte Bardot. În ştiinţă se presupune că, în urmă cu mulţi ani, în Africa, omul primitiv a început să consume carne. Acest lucru a avut un rol important în evoluţia speciei către ceea ce este în prezent. Probabil că era mai bine ca omul să fi rămas în faza feciorelnică a evoluţiei sale şi să fi păscut în continuare iarbă alături de căprioarele fecioare (şi alături de alte păscătoare de iarbă precum leul şi hiena), aşa cum se înfăţişează în anumite tablori religioase puerile (ca să nu zic, ignorant-tembele). Probabil. Cert este că nu s-a întâmplat aşa şi fie că ne place, fie că nu...

ACEASTA ESTE REALITATEA.
2. NU-I FRUMOS CE-I FRUMOS, CI-I FRUMOS CE-MI PLACE MIE
Odată ajuns ce a ajuns, Homo sapiens nu doar că a transformat lumea fizică conform cu necesităţile
confortului său (uneori exagerat), în acelaşi timp şi-a creat şi o lume a imaginaţiei care să se potrivescă conceptelor sale de specie. În această lume imaginară râma (Lumbricus terrestris), spre exemplu, este “scârboasă.” Vulpea este “şireată,” lupul este “laş şi crud” ş.a.m.d.
Eu unul mă îndoiesc sincer dacă Nicolae Labiş a participat cu adevărat la acea “vânătoare a foametei în Munţii Carpaţi” în urma căreia “plângeau şi pietrele” după cum ne informează d-ul dr. Tudose. Statistic vorbind, şansele ca inima (din care poetul muşca printre lacrimi) să fi aparţinut unei căprioare fecioare sunt de aproximativ 10%. Cam atât dintr-o populaţie de căprior european, în condiţii normale, aparţine categoriei “femele adulte pre-reproductive.” Restul de 90% din căprioarele unei populaţii nu mai sunt fecioare deoarece au dat naştere cel puţin unei progenituri. Dar cum ar fi fost de pildă pentru un poet să descrie în câteva vorbe banale o situaţie reală? Spre exemplu: “Atunci a puşcat tata o bătrană de capră de mi-am rupt măselele rozându- i inima pârlită la foc.” La o astfel de descripţie cum ar mai putea o mulţime de feciori şi de fecioare (de data asta aparţinând speciei umane) să se induioşeze, să lăcrămeze şi să se indigneze împotriva monştrilor de vânători?!
Exemple de distorsionare a realităţii în aşa fel încât să se potrivească lumii imaginare a omului există cu nemiluita. Nu am nimic împotriva artei poetice, atâta timp cât nu este folosită la incriminări nejustificate de realiate. Poeziile cu căprioara fecioară, cu Lia-Ciocârlia, cu şoricelul Mickey... pot fără îndoială sluji la a ne face copiii mai buni şi mai miloşi (ceea ce nu este greşit, în sine), atunci când sunt însă comparate cu realitatea se dovedesc a fi... simple bazaconii. Sau cum ar spune americanul, “get real, man, this is all bullshit!” Aceasta, în acelaşi timp, nu poate opri pe alţi americani “de bine” să iasă în stradă şi să facă demonstraţii pentru... drepturile la fericire ale puilor de găină destinaţi abatorului. Asta-i lumea în care trăim.
** Majoritatea citatelor din ghilimele vin de la dr. Tudose.


3. RĂSPUNSUL “APĂRĂRII”
3.1. Am încercat mai sus să explic că vânătoarea nu este “partide de vânătoare în care sunt măcelărite sute de
animale nevinovate...” “de către cete de guvernanţi înarmaţi cu cele mai moderne arme cu ghidaj laser...” În SUA armele cu sisteme moderne de ghidaj sunt interzise la vânătoare, dimpotrivă, din ce în ce mai mult se folosesc arcul cu săgeată şi flinta istorică cu pulbere neagră şi încărcare pe la gura ţevii. Tocmai pentru a acorda şanse mai mari sălbăticiunilor în “întrecerea” ne-egală.
3.2. Cât priveşte “uciderea = extragere, din limbajul ministerului şi urşii, mistreţii, etc., care se numesc recoltă” ştiinţific vorbind este întocmai aşa “de parcă ar fi vorba de lanurile de grâu şi de floarea soarelui!” Singura deosebire constă în faptul că “uciderea” (in viziunea d-lui Ion Longin Popescu, de condamnat) vizează populaţii aparţinând altor forme de viaţă terestre, decât cosirea lanurilor de grâu (care este OK). Cu riscul de a mă repeta: Obiectiv judecând, nu ar trebui să facem deosebire între formele de viaţă pe care “le cosim” atâta timp cât le putem creşte la loc.
3.3. Oare cu adevărat “se aranjează sub ochii noştri dispariţia vânatului din România?” Fundaţia AVES şi Formula AS susţin că da, guvernanţii şi “specialiştii” români susţin contrariul. Pe cine să credem? Ca fost vânător şi “specialist” român (care cam cunoaşte cum stă treaba) înclin să dau dreptate celor dintâi. Cu toate acestea trebuie să menţionez că, obiectiv vorbind, nu se poate judeca de partea cui stă dreptatea înainte de a se analiza dovezi fără tăgadă. Dovezi fără tăgadă nu poate oferi decât ştiinţa. În SUA (şi alte ţări) vânătoarea este o ştiinţă care are specialişti (adevăraţi), instituţii, organizaţii şi publicaţii de profil (în România şi puţinul care există este împotmolit – probabil deliberat – la nivelul anilor ’50!). Cercetarea şi managementul cinegetic în SUA sunt în permanenţă puse la dispoziţia criticii publice. Ca urmare dovezile cu care se susţin deciziile de gospodărire sunt construite cu ajutorul unor metode ştiinţifice din ce în ce mai riguroase. Ştiinţa nu înseamnă “eu cred că...” sau “mie mi se pare că totuşi...” ci înseamnă fapte sau fenomene încadrate numeric ca x ± limita de toleranţă. Ce ne facem însă când “toleranţa” unei naţiuni este aşa de mare încât nu cere socoteala şi nu vrea să ştie cum i se gospodăresc resursele?

Fotografie datorată curteziei ing. Aurel Gângă, reprezentând pe bunicul domniei sale la o vârstă venerabilă la care a ajuns cu ajutorul unei pasiuni de o viaţă: vânătoarea.

3.4. “A lua sufletul unui animal” (şi eu care ştiam că religia consideră că “suflet” au numai oamenii! Hm... interesant de ştiut cam unde anume pe “scara” taxonomiei apare sufletul? Să fie oare broasca – râioasă şi scârboasă – fără suflet, iepuraşul – drăgălaşul – cu suflet? ) poate că niciodată n-a fost “o virtute.” Cred însă că d-ul dr. Tudose se înşeală atunci când revizuieşte istoria vânătoarei. Eu ştiu că vânătoarea a fost în toate timpurile istorice privită ca ceva sănătos prin exerciţiul fizic, călirea corpului în natură, iar dobândirea unui “trofeu” a fost (şi este) o faptă de mândrie şi faimă. Tocmai pentru că, în marea majoritate a situaţiilor normale nici chiar “armele de foc performante” NU “reduc enorm şanselele animalului” şi NU “transformă pe vânători în killer-i de plăcere!” (Pentru cei interesaţi, iată, indienii americani, istorie vie până nu demult, pot fi un exemplu despre cum a fost privită vânătoarea în trecutul omenirii).
3.5. Vânătoarea nu este “un sport la modă printre elitele politice” ci este un sport de masă îndrăgit şi practicat de milioane de oameni normali care nu sunt “celebre brute precum Hercule!” Ba mai mult, în ultimele decenii un mare număr de reprezentante ale “sexului mai sensibil şi mai gingaş” au îmbrăţişat “arta şi practica vânătorii” dedându-se şi dânsele la “descărcarea unei violenţe sanguinare extraordinare.” Pe acestea cu cine să
le asemănăm? Cu Muma Pădurii sau cu Gorgonele antichităţii?!
3.6. Într-adevăr, este strigător la cer cum “capodopere ale naturii... căprioare, capre negre, cerbi, cocoşi de
munte... sunt ucise în serie de veritabile plutoane de execuţie!” Mă rog, poate d-ul dr. Tudose a participat la multe asemenea vânători şi ştie. Mie personal îmi sunt mai familiare tablourile cu o duzină – două de fazani şi/sau iepuri dobândiţi după o zgomotoasă şi tovărăşească zi de iarnă “ce taie ca briciul.” Îmi amintesc (ca de un basm de demult) şi de mistreţi câţi să-i numeri pe degetele mâinii “prohodiţi” de vânători (oameni şi câini) cu capetele plecate, la sfârşitul unei zile de trudă şi încântare, undeva între dealurile împădurite ale Ardealului... În schimb, este destul de acceptabil (ba chiar se recomandă, nu-i aşa?!) să şpriţuim cu pompa cu otravă gândacii de bucătărie, aphidele ce ne mănâncă pomii fructiferi, muştele şi ţânţarii care ne pişcă neplăcut, gândacii de Colorado, ş.a.m.d. Aceste forme de viaţă, în acordanţă cu schema de a judeca lumea propusă de dr. Tudose, nu sunt nicidecum “capodopere ale naturii” ci sunt (probabil) blestemăţii respingătoare sortite Iadului (gândăcesc).
3.7. Balade vânătoreşti? (care susţine dr. Tudose nu există în Romania!) Ce să fie oare aceea cu “Foaie verde de migdale – Trei feciori din Valea Mare – Au plecat la vânătoare – Să vâneze căprioare...” ca să citez numai una de care îmi amintesc acum. Ştiu că există şi altele. Multe. Pentru că, da! d-le dr. Tudose, chiar că “avem o tradiţie străveche vânătorească în specificul naţional!” Dar, dacă confundăm vânătoarea cu “plăcerea de a ucide” într-adevăr nu vom putea gasi nici o pagină de literatură românească în care să i se facă elogiu. Ce să însemne atunci sutele şi miile de pagini măiestre cu care au înzestrat literatura românească scriitori de răsunet precum Mihail Sadoveanu (“monstrul însetat de sânge!”), Duiliu Zamfirescu (“sangvinar precum Hercule!”), I.

Al. Brătescu-Voineşti (“ucigător de animale nevinovate!”), C. Rosetti-Bălănescu (“călău cu mască neagră!”), Ionel Pop (...nu mai ştiu), Ghe. Topârceanu, etc., etc.?

Mă refer bineînţeles la acele pagini care fac (şi fac bine!) elogiu vânătorii. Ajungând până aici, între noi fie vorba, eu încep să bănuiesc că cineva, undeva... a făcut o confuzie.
3.8. Prin “fond cinegetic” se înţelege totalitatea resurselor mobile şi imobile (de interes vânătoresc) aflate pe un anumit teren de vânătoare. D-ul dr. Tudose confundă cu “efectivele de vânat” acolo unde afirmă (oare pe ce bază?) că “realul este mult mai mic decât ce s-a comunicat oficial.” Dar, a se vedea punctul 3.3.
3.9. În ce priveşte “măcelul programat...” şi dispariţia speciilor, d-ul dr. Tudose pune într-o oală comună specii cu totul diferite din punct de vedere ecologic. Lupul şi ursul din România nu vor fi extirpaţi total de către vânători decât atunci când se va repeta povestea dropiei. Dropiile nu se mai vânează de 20 de ani şi totuşi nicăieri în ţară nu se întrevede refacerea efectivelor. Aceasta datorită faptului că OMUL în general (şi nu omul- vânător) a alterat ireversibil habitatul de care dropiile au nevoie pentru existenţă (şi mai cu seamă reproducţie!). Fără îndoială, anumiţi guvernanţi corupţi şi lacomi de acum două decenii au grăbit sfârşitul dropiilor din România prin aprobarea “recoltei” (nejustificate ecologic) de păsări de către vânători străini (de la care “dacă nu curgea... pica”). Altfel stă situaţia cu lupul şi ursul care sunt specii “oportuniste,” adaptabile la o gamă mai variată de condiţii de mediu. Aceasta nu înseamnă însă că scenariul cu extirparea este imposibil! Mai cu seama în ritmul în care se “guvernează” acum ţara. Vorbind de dropii, încă mai există un mic nucleu în Câmpia de Vest (despre care aud constant şi, poate merită subliniat, aud de la vânători!) pentru care s-au făcut (tot de către vânători) demersuri peste demersuri însă nu s-a intreprins nimic concret. În Ungaria (la Devavanya) şi în Voievodina (la Mokrin) există rezervaţii speciale, la noi... sanchi! Pământul e mai bine să stea părăsit, năpădit de stufuri şi pârloage. Ca să înfiinţăm “rezervaţie naţională de interes special” cineva trebuie să se preocupe, să citească dosare, să semneze hârtii... nu se poate! (Plus că din asta... nici nu mai curge, nici nu mai pică). (La acest punct este necesar un P.S. Problema s-a rezolvat; statul – prin anumiţi reprezentanţi ai săi, că doară trebuia cineva să încaseze banii – a vândut 2/3 din judeţul Timiş intreprinzătorilor străini care vor face pe moşiile lor agricultură modernă cu organisme modificate genetic, acel fel de agricultură pe care eu o numesc “sterilă şi pustietoare” însemnând o singură specie de plantă pe mii de ha, restul ras de pe faţa pământului!).
3.10. “Milioanele de ţinte umane asupra cărora şi-a revărsat Stalin veninul ucigaş” cum erau ei vânaţi, la pândă sau la goană? A vânat Stalin oameni în adevăratul sens al cuvântului? Nu? Păi atunci de ce confundam aici ştampila primăriei cu altceva?” Înţeleg că, revoltat fiind, d-ul dr. Tudose vrea să înfiereze cât mai adânc “politicienii actuali” împotriva cărora “i s-a caşunat tare.” Poate în sinea mea nici nu-l condamn. Aluziile, insinuările şi înfierările d-lui dr. Tudose alunecă însă cam mult către general. Personal, cu toate că vânez din copilărie şi voi vâna până la moarte (mai mult cu binoclul şi cu aparatul de fotografiat, dar şi cu puşca) nu cred că merit să fiu judecat alături de Stalin, Hitler şi Ceauşescu, ca fiind o bestie brutală însetată de sânge nevinovat! Nu ştiu ce cred despre asta ceilalţi vânători români (care sunt probabil prea bine “guvernaţi” ca să mai îndrăznească a crede), dar dacă aş traduce acum în engleză tărăşenia asta de articol şi l-aş pune la dispoziţia sutelor de mii de vânători americani, sunt convins că d-ul Tudose şi-ar auzi şi de la ei ceea ce merită!
3.11. În Occident vânătoarea nu este legată strict de bani! (Cel puţin dacă consideraţi SUA şi Canada ca aparţinând Occidentului). Practic vânătoarea are locul ei în cultura americană şi canadiană. În primul rând este o îndeletnicire de recreere sănătoasă în mijlocul naturii sălbatice, apoi este un mijloc de gospodărire a populaţiilor de animale şi abea în ultimul rând vine factorul economic care are şi el partea lui bună într-o societate, chiar dacă “banu-i ochiul dracului.”
3.12. Vânătorul modern nu-şi “freacă mâinile de bucurie lângă animalul însângerat şi cald” şi puşca lui nu are “vedere în infraroşu” astfel de instrumente fiind interzise în ţările “civilizate.” În categoria acestor ţări cred că la ora actuala intră întreg teritoriul Africii. Dacă şi de ce România nu şi-a făcut încă intrarea în categorie, asta-i altă poveste. Cât ce priveşte “frecarea mâinilor” iată cum am facut eu pe ziua de 19 ianuarie, când am împuşcat în Alabama o căprioară (ne-fecioară). Vînătoarea în sine durează câteva zile. Drama uciderii, ca întotdeauna, numai câteva minute. Asta din momentul în care vânatul intră în zona de vedere a vânătorului. Când am apasat trăgaciul, căprioara a căzut fulgerată şi n-a mai mişcat. M-am ridicat din locul de pândă, mi-am potolit răsuflarea, şi am coborât prin frunzele foşnitoare cei 150 paşi până la animalul căzut. Acolo, mi-am scos din cap căciula şi i-am cerut în gând iertare pentru curmarea vieţii. E poate ridicol şi paradoxal, dar practic demult acest obicei. După aceea am admirat blana curată şi lucioasă a animalului, am hotărât pe dată că o voi “prepara” în formă naturală ca animal întreg (împăiat), am văzut locul de la baza gâtului unde a lovit glontele şi... m-am gândit că nici tocana cu ceapă n-are să fie de lepădat... În acest context, dacă aţi avea răbdare să ascultaţi poveştile vânătorilor legate de timpul petrecut la vânătoare, până la momentul focului de armă, veţi constata că vânătoarea este – pentru unii – exact ceea ce spune d-ul dr. Tudose că ar trebui să fie; “...un imn închinat naturii, nu prohodul acesteia.” Dacă la “politicienii români” treburile stau altfel, aceasta este cu totul altă “mâncare de peşte” (dar eu nu cred că stau altfel, eu cred că ar trebui criticaţi pentru păcatele lor reale şi nu atacaţi pe la spate cu altele!).
3.13. Aş recomanda d-lui dr. Tudose (şi tuturor celor interesaţi de subiect) să citească câteva dintre povestirile “de vânătoare” ale lui Sadoveanu. Ca de pildă cele din seria Ţara de dincolo de negură. După aceea putem discuta din nou despre cine şi cum să vâneze sau dacă (ori ba) “mersul la vânătoare ţine în vreun fel de rafinamentul spiritului.”
3.14. N-am auzit de partidele de vânătoare ale lui Chirac, Schroeder sau Major... am auzit însă de un anume Theodore Roosevelt pe care americanii îl venerează ca pe un erou şi deschizător de drumuri care a fost! Teddy Roosevelt a fost un vânător pasionat care a ucis multe animale. Atracţia lui către viaţa în natură l-a dus la cunoaştere şi dragoste pentru locuri pe care, mai târziu, a avut puterea să le declare pentru vecie zone naturale protejate. America de astăzi a moştenit multe milioane de hectare, pe care există multe milioane de animale sălbatice (care altfel n-ar fi), de la acest vânător - preşedinte. De la un alt vânător, Aldo Leopold, America a moştenit ştiinţa gospodăririi moderne a resursei cinegetice (pe care a îmbogăţit-o şi o îmbogăţeşte continuu PRIN CONTRIBUŢIA VÂNĂTORILOR!). Aşadar, nu cred că ar fi potrivit să se împună restricţii la vânătoare miniştrilor români. Nimic nu se face peste noapte. Daţi-le timp! Cine ştie ce va moşteni de la ei, peste ani, România!
4. CONCLUZIE
Miniştrii României îşi fac de cap. În sfârşit, după decenii de oprimare şi înăbuşire poporul ridică glasul. Să
sperăm că în curând “glăsuitorii” poporului vor învăţa să adreseze PROBLEMELE REALE care “strică faţa” României. Poate că într-adevăr miniştrii şi politicienii români (sau cel puţin o parte dintre ei) nu au nimic de-a face cu vânătorii adevăraţi şi cu vânătoarea adevărată. Poate că nu poartă puşca decât dintr-o “patologie a puterii” şi pentru că vânătoarea a devenit “un sport la modă printre elitele politice.” Dar de aici până la a condamna toţi vânătorii lumii şi pasiunea lor de veacuri... este cale lungă, dragă domnule doctor Florin Tudose.
P.S. Am mai cugetat asupra acestui subiect. Bineînţeles după ce am trimis scrisoarea de mai sus la redacţia Formula AS, am văzut că nu o publică nimeni. Nici măcar n-am fost învrednicit cu un răspuns oarecare. Cred că subiectul acesta se alătură altor controverse de opinie similare: religia şi politica. Controverse fără rezolvare, deoarece sunt generate de credinţa cu care am crescut. Nu poţi dovedi nici existenţa şi nici inexistenţa puterii divine. Argumentările pro şi contra, oricât ar fi de fanatice, nu vor rezolva nimic. Tot astfel fanatismul politic, şi tot astfel orice fel de fanatism. Nu-i nici o mirare că atunci când este vorba de convingeri fanatice părerea părţii opuse nu se publică şi nu se ascultă, oricât ar fi de logică şi de bine argumentată. Tendinţa în general este pentru cel care are dreptatea de partea sa să asculte părerile opozantului. Eu am ascultat şi ascult părerile antivânătorilor, încercând să explic că vânătoare organizată nu poate fi condamnată nici din punct de vedere moral şi nici din punct de vedere ecologic. La acestea aud replici de genul: “Chiar dacă nu periclitaţi speciile şi populaţiile, totuşi voi vânaţi de plăcere şi nu din nevoie...” şi “Nu-i tot una ce animale omorâm ca să le mâncăm, cele domestice au fost create special pentru asta, cele sălbatice nu.” Recunosc, vânez din plăcere. Cât despre categorisirea animalelor, din toate animalele moarte ce le-am văzut în viaţa mea, nici unul n-a avut pe fund ştampila “făcut pentru mâncare” sau “făcut pentru contemplare.”

 
© 2002-2017. Drepturile de proprietate asupra tuturor informaţiilor (texte, imagini, clipuri) de pe acest site aparţin Vinatorul.ro,
exceptând cazurile în care se specifică altfel. Reproducerea acestor informaţii fără permisiunea reprezentanţilor Vinătorul.ro constituie infracţiune.
Design by Brand Factory.