1. La drum, spre sud

Iata, am ajuns. Sunt in sudul Africii, pun pentru prima oara piciorul aici, mi se implineste un vis: am ajuns in Africa, continentul negru unde se pot face misterioasele expeditii de vanatoare, celebrele hunting-safari!
Privesc in jur, totul pare atit de neobisnuit, incepind cu nuanta pamantului, mai bine zis a nisipului grosier si a pietrelor - un rosu caramiziu, culoarea si aspectul plantelor - un verde stins, cenusiu, chiar si ciripitul pasarilor pare altul, diferit de cel de acasa. Deodatã aud niste exclamatii, calatorii in drum spre aerogarã se agita. Aha, o turma de paviani face onorurile, fug in lungul pistei de aterizare principale a aeroportului din Windhoek. Suntem doar in Africa, nu?!
Cum am ajuns oare aici, atat de departe de patrie? Un lucru este sigur, este primul meu safari si astept cu nerabdare sa ma conving de tot ce mi-a povestit Victor, companionul meu, care este un vanator cu oarece state de serviciu aici, cred ca este al 6-lea sau al 7-lea an de când vaneaza in Namibia. Oare cat adevar si cata fantezie exista in povestile ce mi-a impuiat el urechile? Un lucru este sigur, iubeste Africa! Vom trai si vom vedea...
>
2. De ce Namibia?

Hotararea de a pleca intr-o expeditie de vanatoare am luat-o cu greu, este foarte departe, si nu am nici un fel de experientã pentru o asemenea aventura. Noroc ca mai vine cineva cu mine, care mi-a promis sa ma ajute. Victor are deja prieteni aici si, sincer, i-am vazut cateva trofee recoltate care m-au impresionat. Sunt atat de diferite de cele europene! M-a asigurat ca aici sunt cele mai bune trofee din sudul Africi, preturile sunt acceptabile, serviciile excelente si, cel mai important pentru mine, este o tara sigura, fara probleme inter-etnice sau sociale deosebite.
Cand mi-a vorbit Victor pentru prima oara de Namibia, nici nu am putut localiza tara bine pe harta, stiam doar ca este undeva in sudul Africii. De fapt Namibia este o tara independenta, situata pe malul oceanului Atlantic, aºezata intre Angola la nord, si Africa de Sud, in sud. Tara, fosta colonie germana, pana la primul razboi mondial, a devenit apoi colonie engleza, protectorat sud-african, chiar si regiune a acestuia, si-a obtinut relativ recent independenta. Este de patru ori mai mare ca Romania si are o infrastructura rutiera si de cale ferata deosebit de bogata in raport cu celelalte tari africane.
M-am hotarat, fie ce o fi, plec!
Sunt prudent - la pomul laudat se stie... - dar vreau sa recoltez cateva piese deosebite, dacã va fi posibil un kudu, un oryx, si, cine stie, poate un ghepard. Intrucat urma sa mergem la vanatoare impreuna, Victor, amabil, mi-a promis prioritatea la recoltare pentru toate speciile, cu exceptia leopardului, dupa care ofteaza de cativa ani. Zeita Diana nu i-a acordat nici macar sansa de a vedea un exemplar, desi a stat cateva dimineti devreme la bait!

3. La ferma

Aterizam cu intarziere, dar vorba vine, n-a ramas incã nimeni sus, pe cer. Prezentand contractul de vanatoare incheiat intre mine, prin intermediar (firma lui Victor) si proprietarii fermei de vanatoare, formalitatile de import a armelor sunt facile, se rezolva rapid si amabil. Namibienii stiu sa-si vanda marfa (vanatoarea pentru trofee), si asta de la cel care iti acorda viza de intrare/sedere direct din aeroport (pentru ca romanii au nevoie de viza de intrare in Namibia, obtinusem in prealabil acordul pentru viza de la consulatul din Germania, prin posta) pana la cei care fac formalitatile pentru import temporar de arma, apoi plecam direct spre ferma cu Andrea, care va fi gazda si ghidul nostru de vanatoare in urmatoarele zile. Andrea si Jurgen - proprietarii fermei - si fiul lor, Michael, sunt o familie de nationalitate germana, stabiliti de mai multe generatii in Namibia.
Pe drum, acelasi peisaj ars de soare, se pare ca este deja tarziu, animalele salbatice s-au culcat la umbra. Este ciudat, soarele strãluceste intens, dar este frig! Victor rade, a pãtit-o si el. Deºi suntem in Africa, ferma este la altitudinea de 1800 m si aici este si iarna australa. Cum sunt friguros, va trebui sa ma imbrac cat mai bine; sus, pe platforma masinii de vanatoare va fi sigur rãcoare!
Dupa un dejun frugal si o scurta odihna ne verificam armele in poligonul fermei de vanatoare; eu trag cu un Blaser de 9,3x62, Victor foloseste o carabina.375 H&H - un calibru "african" - el sustine ca este cel mai uzual calibru african si se gasesc gloante peste tot in lume! Rezultatele sunt foarte bune, am tras la cca. 150 m, o distanþa aici consideratã normala! Victor tot pomeneºte de rezistenta vanatului african, nu prea il cred, tragem cu adevarate ghiulele doar.
Dupa tir, facem o mica recunoastere, daca vom vedea ceva, incercam, daca nu ma voi familiariza cu terenul si vanatul.
Terenul de vanatoare, cca. 6 000 ha pe ferma proprie, si alte 6 000 ha pe o ferma arendata, este placut, sub forma de amfiteatre largi, cu tufisuri relativ distantate, vizibilitatea este buna, excelenta cum ma asigura Victor care, cunoscand locurile, a optat special pentru aceasta ferma datorita posibilitãtii usoare de identificare a vanatului.
Nu prea am ocazia sa vad ceva, inca nu mi s-a format ochiul, ceilalti imi arata cateva piese, la distanta si cu trofee nesatisfacatoare. Sunt asigurat ca maine vom vedea mai multe. Acum vantul, care bate tare, le deranjeaza, determinandu-le sa se ascunda si sa fie foarte prudente.
Seara, participam la o masa in familie, la ferma, unde fiecare vorbeste limba sa: peste masa se incruciseazã franturi de engleza, romana, germana si... afrikaans, care este o mostenire de la burii din Africa de Sud.
Ne retragem rapid in camerele noastre, a lui Victor mai mare - deh, este mai vechi pe aici - pana sa realizez ca fiind fumator, am primit camera in care se poate fuma. Amenajarea interioara este placutã, cu elemente de decor african, cu dus si WC propriu, toate extrem de curate si bine intretinute.

4. Prima zi de vanatoare

Iata-ma si la prima zi din primul meu safari adevarat. Stau pe platforma unui autoturism de teren, cu Victor in dreapta si Andrea (vanatorul profesionist) in picioare, intre noi; masina este condusa de un ghid de vanatoare, un negru simpatic cu calificare de ajutor de vanator profesionist - Bernard, care zambeste tot timpul.
Ma uit foarte atent, pe partea mea, dar deocamdata fara succes. Parcurgem cativa kilometri, Victor imi povesteste pe unde a mai tras, se pare cu succes, dar nu vad nimic. Vantul bate destul de tare si este frig. Desele viraje ma dezorienteaza, nici nu mai stiu unde este ferma. Ce conteaza, are cine sa ma aduca inapoi!
Deodata toti se agita, au vazut doi masculi kudu, se pare ca unul din ei este medaliabil! Ce pacat ca nu ne-au suportat, vom incerca sã le taiem calea, poate ne putem apropia la dib de ei. Brusc, in timp ce cautam cu binoclu, Victor ne aratã doua antilope gnu tarcat (Connochaetes taurinus), ce traverseaza drumul la nici 80 de metri de noi. Sunt piese frumoase, de culoare cenusie inchisa cu dungi verticale negre. Au proasta inspiratie sa se opreasca dupã cativa pasi, si privesc in urma, nu isi dau seama daca reprezentam un pericol. Dupa cateva secunde de observatie, Andrea imi indicã cea de a doua piesa, trofeul este de calitate. Nu astept a doua invitatie si, ochind cu grija, trag. Am senzatia ca am ratat, nu repet focul, Victor imi striga sa trag din nou. Profit de faptul ca piesa s-a oprit pe flanc si trag din nou. De data asta gnu-ul marcheaza clar, se impleticeste si ramane in foc! Prima mea piesa in Africa! Sunt foarte bucuros, se pare ca este vorba de un mascul medaliabil cu argint dupa sistemul Safari Club International, care a marcat si primul foc. Cand urmaresc loviturile, ambele in torace, nici nu-mi venea sã cred cã ranit astfel, cu un glont de calibru mare de 19 g., a mai putut fugi inca aproape 150 de metri.
Sunt impresionat de trofeu, ma decid spontan sa-l naturalizez! Aici se pare ca sunt taxidermisti foarte buni, am vazut la Brasov un blessbock naturalizat care este foarte convingator.
Dupa ce aducem vanatul la ferma, mai facem o scurta iesire, de data aceasta in coltul opus al fermei
Observam o gramada de facoceri, insa fara trofeu corespunzstor, o multime de hartebeest - care nu ne-au lasat sa ne apropiem, si, cu ajutorul Sf. Hubertus, reusesc sa apropii, dupa o dibuire de vreo ora, impreuna cu Andrea si Bernard, care mergea grijuliu in fata pentru a nu ma intalni cu serpii, un mascul puternic de kudu (Tragelaphus strepsiceros), probabil cea mai frumoasã antilopa de aici. Focul nu ridica probleme, piesa ramane in foc si sunt scutit de o urmarire pe cat de neplacuta, pe atat de dificila. Primesc crenguta si sunt felicitat cu traditionalul "Weidmannsheil", la care am invatat ca trebuie sa raspund cu un "Weidmannsdank". Dupa fotografiile de rigoare, ne intoarcem fericiti acasa. Se pare ca recoltarea a doua piese tari intr-o dimineata se datoreaza norocului unui incepãtor.
Faptul ca am tras de langa masina asupra vanatului, in cazul taurului de blue-wildebeest, m-a determinat sa iau o hotarare: m-am mustrat in intimitate pentru modul in care am dobandit primul meu trofeu african; am decis sa nu mai trag in nici un animal care se va afla la mai putin de 500 m de masina cu care ne deplasam. Nu a fost o initiativa lipsita de foloase - lasand deoparte "etica vanatorii", care se pare ca a constituit, la acel moment, argumentul principal - intrucat am avut astfel ocazia sa dobandesc, mai tarziu, niste trofee tari, pe care de obicei le gasesti la masculii solitari - greu de "dibuit" cu masina.
Asist la jupuirea ultimei piese recoltate si impart tigari, de care se bucura toti cei care sunt skinneri - asa le zice pe aici celor care jupoaie vanatul.
Dupã amiaza cautam de zor, dam de multi hartebeest-i, dar fie cã nu au trofeu acceptabil, fie nu ne lasa sa ne apropiem, este si foarte greu sa te apropii cand sunt zeci de ochi care te urmaresc.

5. A doua zi

Dimineata nu mai am atat noroc, nu prea vad ceva demn de recoltat, desi vantul abia adie, vanatul este inca agitat. Cautam peste tot, incercam sa apropiem un springbock mare, dar renunt, este prea vigilent si, sincer, nici nu ma prea trage inima, este una dintre speciile de gazela care mi-a marcat intreaga copilarie!
Sunt nerabdator, dupa amiaza voi face cu Jürgen, sotul Andreei, o partida de vanatoare la pasari: biblici motate (guinea fawl), frankolin ºi bineinteles rate si gaste, doar in Romania s-a deschis sezonul la pasari de balta (era in 17 august, deja pierdusem doua zile). Victor se va duce cu Andrea la vanatoare; cred cã nici unul dintre ei nu ma intelege, dar pasiunea este pasiune, si pentru mine tirul la zbor are o savoare deosebita. Sper ca lisa cu pompa imprumutata de la Jürgen sa nu ma deranjeze. Oricum am o scuzã, nu cunosc arma! Scuza nu a mai fost necesara; dupa cateva rateuri, mi-am intrat in mana si am vanat din fiecare specie cate un exemplar (cu toata abundenta de pasari, am considerat ca este suficient; apropo de abundenta, am vazut foarte multe dropii - mici si mari, insa si la ei este protejata). In special gasca de Nil m-a uimit prin frumusetea penajului unde predomina culoarea rosie-aurie, ca a fazanului.
Si Victor a avut succes, a recoltat un gnu si el, dar cum se intoarce! La primul foc i s-a desprins protectia de la ocularul lunetei, si aceasta a alunecat, ranindu-l destul de grav la nas. A mai tras douã focuri cu luneta dereglata, destul de departe, la peste 180 m, noroc ca primul a fost bun si piesa a rãmas practic pe loc. Nu spune nimic, mai are taria sa si rada dar vad ca sufera. Mai apoi, mi-a povestit ca atunci cand a aplicat un tampon, a auzit oasele scrasnind, probabil o fractura de piramida nazala. Ce mai, un om tare...

6. Ziua a treia

Luam o mica pauza, vom vizita rapid capitala Windhoek, care nu este prea departe de ferma. Este un oras modern, cosmopolit, curat si placut, cu multe magazine de calitate. Pe strazi lume multa, in centru destul de multi europeni, majoritatea turisti. Are aproximativ 250.000 de locuitori.
Vizitam asociatia vanatorilor profesionisti din Namibia (NAPHA), cu cateva birouri mici dar cochete, si un bar-camera de primire frumos decorat cu trofee si motive de vanatoare
Primirea este cordiala, ni se dau materiale promotionale la discretie; de aici se pot obtine diplome si medalii pentru trofeele recoltate (dupa ce acestea sunt evaluate de catre ei, contra cost, la cererea vanatorului), ba chiar se pot cumpara insigne, insemne, palarii de bush si bluze, toate cu insemnele NAPHA.
Vizitam si doua magazine de vanatoare, ambele dotate destul de bine. Ma uimeste pretul cartuselor: cartusele germane sunt cu 50-70% mai ieftine decat cele de acelasi tip din tara!

7. Sambata

As mai dori un black wildebeest si un oryx, dar timpul devine critic, nu mai am decat 4 iesiri in teren.
Asa cum am sperat, roata norocului s-a intors, la nici 800 m de ferma, intr-un grup de springbock, sta culcat la soare un gnu cu coada alba - black wildebeest (Connochaetes gnu). Pentru ca este singur, presupunem ca este un mascul solitar, deci cu un trofeu bun.
Andrea il observa un timp si, cu inima indoita, imi cere sã ma apropii cu Bernard de ele si dacã se iveste o ocazie favorabila, sa trag.
Incercam o apropiere directa, cu teama permanenta de a fi reperati de turma de springbock, daca fug ei, va fugi cu siguranta si exemplarul meu!
Am insa noroc, reusesc sa ma apropii, condus de Bernard, la vreo 120 m, cand, fara panica, turma se departeaza, lasind singur wildebeestul, care dormiteaza in continuare. Sunt intr-o pozitie buna, cu vantul din fata si soarele in spate, asa ca am timp. Arunc o privire spre spate, Andrea ºi Victor discuta ceva, apoi voi afla ca s-au speriat de atat noroc. Si cata dreptate vor avea!
Intr-un final, pentru ca animalul nu se hotaraste sa se miste, il trimit pe Bernard sa se deplaseze putin in stanga, poate va declanºa o reacþie oarecare. Are un succes moderat, piesa aude zgomotul provocat intentionat de Bernard si se ridica in picioare. Ne observã si se indreapta spre mine, incercind prin atitudine si sforait sa ma provoace. Nu vreau sa trag din fatã, astept sa-mi intoarca flancul, cand, brusc, face o rotire de 190 de grade si imi ofera acum si o parte din torace. Profit in ultimul moment de o pozitie relativ favorabilã si trag! Nu realizez decat ca piesa a marcat focul, reincarc dar ezit un moment sa trag in goana mare, din lateral-spate. Vazandu-o cum fuge prin bush, de parca ar fi muscat-o o albina africana, nu credeam sa o fi ranit grav...Dar era ranita si de negasit, si pe mine ma cuprindea disperarea. Comisesem o suita de erori de apreciere, explicabila datorita faptului ca am luat deciziile in conditiile unei "experiente" deficitare: ar fi trebuit sa trag frontal (in piept) si sa repet focul, chiar si cu animalul in miºcare - ce se putea mai rau decat sa cautam un animal ranit prin tufisuri dese?! Dar invataturile primite acasa...
Sunt suparat! Si Victor si Andrea sunt destul de suparati; trofeul era foarte bun, apropierea a fost una reusita, distanta de tir buna si acum trebuie sa cautam acul in carul cu fân! Prin exemple, Victor incearca - tardiv - sa ma convinga ca tirul frontal este etic, animalul oferind pentru lovitura o serie de organe vitale: creierul, vasele de sange ale gatului, coloana vertebrala, inima si zona toracica. Ar fi trebuit sa trag, mai ales ca folosesc un calibru mare!
Ne intoarcem la ferma si luam un jagdterrier - Rocky, care are insa defectul sa nu se intereseze decat de vanatul viu si ranit. Patrulam si pieptanam zona, Bernard incearca sa urmareasca urma de sange, dar abandoneazã, rana s-a inchis si terenul nu este prea favorabil.
Sunt tare afectat, iar Victor incearca sa ma incurajeze: vom recupera trofeul cu ajutorul vulturilor hoitari (plesuvi), poate maine, poate poimaine, nu si-a pus mari sperante in cautarea la picior, prin bush. Asta insemna ca trofeul il voi recupera oricum, mai putin pielea animalului, care poate fi stricata de catre vulturi.
Continuam vanatoarea, dar dispozitia nu este prea fericita, tuturor le pare rau de asa-zisa ratare!
La masa discutam cu Jürgen. Dupa ce imi cere sa-i descriu exact cum am tras, este de parere ca focul a fost bun si piesa este sigur grav ranita, dacã nu si moarta deja. Dupã-amiaza vine si el cu noi sa cautam.
Pleaca cu citeva minute mai devreme si cand ajungem la locul faptei ne face de departe semne cu sapca: vedem si noi pe sus cum planeaza cativa vulturi, semn ca au localizat un cadavru. Zborul lor este atat de precis, incat gasim piesa cazuta, dar in partea opusa fata de directia initiala de fuga; dimineata trecusem la vreo 70 m de ea, fara sa o vedem. Parcursese doar 200 m in agonie, dar facuse o ultima schimbare de directie printre tufisuri. Focul fusese bun insa, dupa aceasta intamplare, m-am convins de eficienta tirului frontal, in piept.
Trofeul este superb, cu 36 de puncte peste limita medaliei de aur. Ma bucur sincer si apreciez felicitarile camarazilor de vanatoare. Victor imi spune ca nu are nici un trofeu care sa depaseasca cu atat baremul de aur, este o piesa intr-adevar deosebita. Poate imi voi vedea numele in anuarul Safari Club International.
Profit de euforia succesului si, dupa o apropiere staruitoare, reusesc sa recoltez un oryx (Oryx gazella). O femela. Faptul ca nu este mascul nu ma prea incanta, iar pe Bernard il face sa-l treaca naduselile de frica sa nu refuz piesa - trasesem la indicatia lui, caruia ii comunicasem ca vreau sa vanez un taur. Supararea imi trece partial atunci cand Victor ma asigura cã femelele de oryx prezintã trofee mai bine punctate decat masculii, iar trofeul meu seamana, datorita deschiderii, cu unul de mascul. De aici pornise confuzia lui Bernard. Dupa punctajul S.C.I. este un trofeu medaliabil cu aur. Asa ca l-am acceptat.

8. Ultima zi de vânãtoare

Plecam de dimineata dupã red hartebeest (Alcelaphus buselaphus), dar vanatoarea nu este incununata de succes. Doar seara reusesc sa recoltez un mascul batran (10-11 ani), cu coarnele lungi si plecate mult spre spate. Suntem incantati, Victor chiar vorbeste de o medalie de aur, pana ce Andrea ne aduce vestea pe care o primim cu stupoare: doar medalie de bronz, datoritã bazei trofeului care este foarte mica. Ce sa-i faci, se mai intamplã si asa ceva! Pentru acest trofeu voi lua o medalie NAPHA speciala, pentru un exemplar de varsta inaintata recoltat (care, teoretic, si-a transmis gena).

9. Intoarcerea acasa

Plec din Namibia cu sentimentul implinirii; in cateva zile am reusit sa recoltez trofee de calitate (2 medaliabile cu aur, 2 argint ºi 1 bronz). Chiar daca nu am avut ocazia sa vanez un ghepard, speranta - acum am acumulat experienta - ramane pentru anul viitor, cand voi reveni cu siguranta, insotit de familie.
Va multumesc tuturor, dragii mei prieteni Andrea, Jürgen ºi Michael, multumesc Bernard pentru conducerea in teren si trucurile pe care mi le-ai dezvaluit pentru o apropiere de succes, iti mulþumesc si tie Victor pentru ca m-ai ajutat sa transform in viata un vis vechi: sa vanez in Africa.
Promit sã revin....

Puscasumarin