de: Heinrich von Bomchest
(Dumbrăveni)
Se făcuse ceasul trei după masă, pe când am ajuns la stâna dărăpănată din munţii Căliman, unde aveam de gând să petrecem două zile, la bătae de cocoşi. Eram însoţit de prietenul meu Gerhardt şi Ion, tăranul bătrân mare meşter în ale vânătoarei, şi aveam cu noi calul cu bagajele şi, in lădiţa ei, bufniţa.
Multe ar fi fost de dres la stână, dacă era vorba să ne asigurăm un sălaş ferit de adierile vântului şi de ploaia din cer. Dar ne-am mulţumit să punem la repezeală o mână numai acolo, unde lipsurile erau prea cu totul mari, şi după ce ne-am oţelit cu un ciocan de drojdie, am plecat în teren. Vremea scurtă, cele două-trei ceasuri pe cari le mai aveam până în noapte, trebuiau folosite, ca să cunoaştem cât de cât împrejurimile, să găsim copacii de culcare ai cocoşilor, locurile de bătae. Abea am purces de la stână câteva sute de paşi, şi eram în mijlocul pădurei sălbatece, seculare. Brădet mai vechi de un veac. Intre copaci, aruncaţi unul peste
altul, trunchi doborâţi de trăznete şi de viscole, încâlcituri de crengi uscate, stând în sus şi împungând în lături, ca o nesfârşită mulţime de lănci, înfrumseţate cu bărbi de muşchi albeverzui.
Ierbăne înaltă şi uscată, rămasă de anul trecut, viţe lungi de zmeuriş pretutindenea printre trunchii în picioare şi cei căzuţi, ne împiedecau la fiecare pas mersul. Pâlcuri răzleţe de zăpadă, în care te scufunzi până în brâu, apoi câte o bucată de loc negru, apoi coloşi de brad înioiţi în picioare, întinzând crengi uscate, ca uriaşe braţe de polipi.
Acesta era revirul nostru. Hotar curat, nepângărit încă de om. Pe aici îşi ducea veacul nu numai cocoşul de munte, dar şi căprioare, lupi, mâţe sălbatece, mistreţi, cerbi şi urşi. Sus în văzduh scria cercuri din când în când câte un vultur, iar în umbra copacilor huhureau bufniţe mari. Un parc de vânătoare natural, ca şi care arareori a călcat picior de vânător.
Era încă întuneree beznă a doua zi dimineaţa, când ne-am părăsit sălaşul de noapte. Ici colo, pe cerul minunat presărat cu stele, stăruia câte un clăbuc de nor alb, prevestind veac bun.
Câteva minute de mers pe potecul accidentat şi am ajuns la pădurea neagrăi, înfiorătoare parcă. Deacum înaintam încetinel, pipăindu-ne fiecare pas; cale grea, obositoare.
Cum am uitat însă toale ostenelile, când am ajuns la poiana deschisă de un foc de mai anii trecuţi, crescută cu bălării şi icicolo închisă de căzături. Uriaşii ucişi zăceau la pământ şi aici şi dincolo, ca după o luptă grea, lăsând totuşi pe alocurea locşoare slobode, cu vedere.
Ne-am oprit. Eu am rămas locului, în vreme ce prietenul meu, călăuzit de Ion, au apucat mai departe. Era încă noapte liniştită, luminată doar de lucire de stele. Dar în curând trebuia să se năzărească puţin-puţin o lumină, trebuia să înceapă să se topească încetinel albastrul-negrui al cerului în vânăt deschis.
Am încercat să pătrund cu ochii locul din fala mea, plin de brazi răsturnaţi şi de rancote. Priveam negrul pădurei dela spatele meu şi încercam să-l sparg, apoi iscodeam dantela vârfurilor de brazi desenată pe cerul dela răsărit. Minutele mi se părea că s'au hotărât să-şi înceti-neze cursul. Mi se opriră ochii pe un nod gros din crengile unui brad, nu prea îndepărtat de mine. Ce curios era nodul ăsta: părea un uriaş papanaş gras.
„Gac Gac", auzii şi de îndată începu să-mi zvâcnească inima în bătăi repezi. Era o găină. Dar de unde chema oare ea, unde putea fi?
Trebuia să aştept până se va mai lumina, până va mai face câţiva paşi leneşul răsărit de soare. Au trecut astfel patru, poate şase minute. Răbdarea şi liniştea mea puse la aspră încercare au pierdut rostul timpului. Deodată se răscoli ceva aproape de mine, aşa zgomotos, încât tresării speriat şi când cercetai din ochi cauza zgomotului, mi se păru, că lângă nodul de cetini stătea o găină.
Da, de nu mă înşală ochii — dacă nu mă rătăceşte părerea, şi nodul acesta curios e o găină. Pe când mă străduesc să fac din impresie o certitudine, porneşte aproape deodată într'un ton mai înalt şi într'unul mai adânc: „Gac-Gac".
Aşadar nu mă înşelasem. Două găini! Din priveliştea aceasta poate să nască mai târzior un tablou minunat. In sfârşit, la răsărit albastrul s'a deschis, stelele au început să palizească.
Cercetez de nou curiosul brad cu ramuri noduroase. Da, acum recunosc fără putinţă de a greşi, că nodul de colo e o găină, care hodineşte pe creangă.
Lângă ea... dar văd eu oare bine, nu văd oare dublu cu ochii obosiţi?... lângă ea, nu una, ci două găini. Cu totul trei. Minunat!
Şi nu a trecut multă vreme până când sosiră la această curioasă întâlnire matinală încă două găini. Aşadar cinci, în faţa mea, la o distanţă de abea cincisprezece paşi de mine.
O icoană, cum nu am mai văzut, nici înainte şi nici de-atunci încoace şi de care fără îndoială foarte puţini vânători vor fi avut vreodată parte.
Ce teren de vânat dumnezeesc, netulburat !
Dar şi în dreapta şi în stânga a început mişcare; pădurea îmi spunea, că pretutindenea în ea e viaţă. Pe când mă îmbătăm încă de frumuseţa privelistei pe care mi-o dădeau aceste cinci găini „blânde" — mă străbătu deodată ca o lovitură electrică.
Din marginea de dincolo a poeniţei arse porni sunetul năduşit a primei bătăi de cioc.
Stană de piatră am privit drept înainte, am căutat, am căutat din ochi, până ce mi-au rămas ţintuiţi asupra unei pete negre mari, din crengăria de jumătate uscată a unui brad înalt. Numai negreaţă
aceasta putea să fie „el". Mult m'a ţinut în nedumerire bătrânul, până s'a îndurat să mai bată' odată şi să-mi dea încredinţare, că nu mă înşelam.
De sigur, puteam să înaintez 30—10 de paşi fără să stârnesc cocoşul. Paşii aceştia au fost însă un adevărat chin. Adese, în multe minute nu puteam face decât doi-trei paşi. A fost o pârtie de acrobaţii, căţărări, sărituri, târâituri. Mă suceam ca şarpele, alunecam încetişor de pe trunchi pe care îi urcasem ca pisica, mă strecuram pe sub alţii. Un chin, care cu toată răcoarea dimineţii de Aprilie şi a înălţimii de 1500 metri îmi îmbrobodi fruntea în sudoare. Dar am trecut şi peste această drăcească pârtie, şi locul dinaintea mea era acum cu mult mai deschis decât îmi putusem închipui, şi îmi îngăduia de acum să apropiu în voe, uşor.
Eram la optzeci de paşi de el — el, dorul meu — şi cu toate că mai aveam de trecut câte o piedecă, nici nu se putea asemăna cu greutatea terenului peste care trecusem. Vesel am sărit după copacul cel mai apro- piat, după acoperemântul cel mai la îndemână.
Trebue să fie un cocoş bătrân acesta, care îşi îngâna începutul cântecului de dimineaţă, îndemnat de patima fără frână! Când îl zăream, câte odată, prin sita de crengi, mi se părea o uriaşă pată neagră.
Colo mai depărtişor începu să bată alt cocoş; bătea mai avan, mai înteţit; îi auzeam — slab ca o părere — chiar şi „ascuţitul". Aud lămurit cum bate undeva şi un al treilea cocoş. Mai aveam de trecut o piedecă, până să ajung la arborele, de lângă care puteam da drumul glonţului, ce avea să-i ducă bătrânului drăgăstos o moarte vrednică:
- trebuia să trec peste un brad bătrân, doborât la pământ, plin de crengi uscate lungi de câte 4 metri şi ascuţite ca suliţele. O muncă grea, obositoare. De câteori mă îndoiam că am să reuşesc să trec, de câteori am blăstămat acest brad căzut cu crengăria lui care mă înhăţa de haină, de pantaloni, de cureaua armei, de parcă mă prindea cu mâinile.
In sfârşit am biruit şi hopul acesta şi mă găsii dincolo de trunchiul mort. aproape de ţinta trudelor mele. încă vre-o câţiva paşi şi voi ieşi dintre crengi; puteam acolo să văd bine cocoşul, puteam să ridic arma la ochi. Puteam chiar să-mi razim — nici gândeam — drillingul de bradul din faţa mea, care singur mă mai despărţea de cocoş.
Respir adânc şi oblicase printre cetina bradului spre vedenia ca nepământeană. Terminase cu bătaia şi începu, pentru prima dată să „ascută". încet, cu băgare de seamă ridic la ochi drillingul. când... colo. de cealaltă parte, cam în dreapta dela mine, dincolo de pâlcul de pădure, căzu de odată o împuşcătură. Scurt, aspru şi cocoşul meu plecă acoperit de bradul pe care rotise.
Toropit îl petrecui din ochi, şi privii apoi lung creanga pe care stătuse cu câteva clipe mai înainte.
„Firea-i al dr........... !" Cine o fi tras? După cunoştinţa mea, Gerhard trebuia să fie undeva cu mult mai înspre dreapta şi mai departe.
Urmând prima impresie, voiam să merg să văd cine a putut trage. Mă opri însă groaza de că zaţurile pe care ar fi trebuit să le trec şi pe când cumpeneam ce să fac, deodată aud bătând celalalt cocoş, pe care îl auzim şi mai înainte.
Hotărîrea mea nu a întârziat, şi nici executarea ei. Dimineaţa de altfel înainta cu paşi repezi. In câteva rânduri am ajuns în pădure, şi încunjurând încetinel locul de bătae am ajuns aproape la distanţă de tragere. Abia mi-au trebuit 8 minute, si eram deja tupilat după trunchiul unui brad, la 70 paşi de cocoşul, care rotea ca nebun. Trebue, că avea prin apropiere vre-un rival. Câteva crengi mi- l cam acopereau, dar în fine găsii printre ele un locşor, unde am putut îndrepta cătarea şi musca drilingului în pata neagră, care se legătna şi se mişca încet.
Aspru pocni focul şi se pierdu în răsuntele mâncate de pădure. De sus, cocoşul căzu cu aripile întinse larg, din creangă în creangă, până la pământ. Cocoş de trisan de patru ani. De sigur mult mai mic, decât cel ce mi-a plecat; totuşi un cocoş frumos, care însă dădea dreptul să-mi aşez la pălărie crenguţa însângerată.
Iar celalalt... poate-l mai văd mâine. Pentru dimineaţa aceasta eram mulţumit, şi bucuros am luat direcţia unde căzuse puşcătura de adineaori.
Incă pe când mergeam — adecă pe când mă munceam să înaintez — căzu încă un foc de armă, apoi de îndată al doilea. Trebue să fi fost Gerhardt.
Era ziua mare. Ici colo mai curgeam câte un sitar corăind şi puiţând, pe când treceam peste făsia îngustă de pădure, ca să ajung la o poiană largă, presărată rar cu brazi şi, sub ei, cu pâlcu soare de zăpadă. Pe când căutam împrejur din ochi, auzii de dincolo glasuri, şi nu ajunsesem încă la mijlocul poenei, când mă strigă Gerhard, bucuros, că aducea şi el un cocoş, căzut în dubleta din urmă.
Pe drum spre stână, şi apoi pe când mâneam ne-am făcut planul, să petrecem nojaptea următoare într'un Ioc de bătae. In care anume bătae, urma să hotăirîm, după ce vom fi observat în astă seară unde cad mai mulţi cocoşi. După mâncare a urmat, fără îndoială, un somn de patru ceasuri, liniştit, netulburat, sănătos. Apoi am încărcat lădiţa cu bufniţa şi am pornit spre o poeniţă prăvălită pe coastă, şi sămănată des cu brădui tineri.
Poiana se înclina spre miazăzi şi din marginea ei deasupra puteam vedea coasta până în vale şi dincolo, cealaltă coastă, înpădurită des. Deasupra pădurii de dincolo, mijea plaiul ce se întindea dealungul spinării muntelui. Dacă aşez aici bufniţa, trebue să o vadă orice pasere răpitoare, dela foarte mare distanţai.
Mă aşezai, după un brad, ca la 30 de paşi de bufniţă, după ce îmi înjghebai din cetini o leacă de adăpost.
Era pe la ora 11, când am început pânda, plin de nerăbdare. Ochii alergau întinderile de munte şi văzduhul fără de margini. Trecură sfertu-rile de ceas, trecură ceasuri întregi, fără să văd ceva, şi fără să-mi dea vre-un semn bufniţa, care de altfel marca splendid orice răpitoare.
Plictisită şi ea, părea că o înmoaie a somn soarele căldicel; pleoapele i-se coborau tot mai jos peste ochii rotilaţi, până ce nu mai lăsară din ei decât doar o ferestrue îngustă. Se făcuse ora unu, foamea incepea să se prezinte, şi în credinţa, că în cele câteva minute, cât îmi trebuia să alerg până la stână şi înapoi, nu se va întâmpla nimic — îmi părăsii locul, lăsând arma răzimată în brad. Plecai spre stână, de unde veneau ciocănelile Iui Gerhardt, oare direteca ceva. înainte de a întră în stână însă, mă făcu ceva să mai arunc odată ochii înspre bufniţă, şi deodată mă cutremurai.
Bufniţa mea era trântită cu spatele la pământ, cu ghiarele amenin-ţătoare în aer — un vultur mare se arunca asupra ei. Eşit parcă din minţi strigai: „Gerhardt! un vultur e la bufniţă" şi alergai spre aceasta,
aruncându-mi în aer pălăria, în nădejdea, că voi putea speria acvila, şi-mi voi mântui bufniţa.
Am mântuit-o, adevărat — dar nici nu am mai dat vre-odată ochii cu acest splendid exemplar de acvilă. Am rămas îndelungat în locul meu de pază, nădăţjduind să mai văd ceva. In zadar. Nu se prezenta nimic, şi bufniţa începu de nou să ia aere somnuroase. Ce să mai aştept: am băgat bufniţa în lădoiul ei şi am plecat spre colibă, nemulţumit de cele ce păţisem.
Curând ne-a fost dată şi mângăerea : o pândă de seara frumoasă, promiţătoare mult pentru bătaia de mâne dimineaţa. La un moment dat, am observat cum se apropia pe jos de pomul ei de culcare, o găină; era abia la 8 paşi de mine, înainta încet, cu băgare de seamă, privindu-mă de după o tufă şi neînţelegând ce putea fi figura aceasta stranie, cu totul nemişcată. Alte două găini au venit în zbor la acelaş brad. Nu peste multă vreme se aruncă într'un brad în apropiere un cocoş, şi apoi auzii şi mai depărtişor sunetul caracteristic pe care II face cocoşul, când cade în brad.
A fost o seară plină de plăceri, plină de viaţă. A urmat o noapte clară, plină da stele, rece ceea ce am petrecut-o acum în chiar locul de bătae bănuit de noi, — fără să facem foc, îmbrăcaţi în bundiţe scurte, înveliţi doar în câte o pătură. Ne-am adunat picioarele pe cât le-am putut aduna şi, din partea mea, abia de voi fi aţipit iepureşte, câteva clipe, toată noaptea.
Dimineaţa, înainte de a porni, ne-am încălzit cu câte o sănătoasă gură de şligoviţă, urmată de ţigară trasă cu pătura în cap, ca să nu se vadă zare.
In curând eram în mijlocul unei bătăi, a unui concert de toacă de cocoşi şi chemat de găini, cum nu-ţi poţi închipui unul mai inteţit. Şi ici şi colo cotcodaceau pe întrecute găini chemătoare; în cântecul lor întră mai întâi un cocoş, apoi doi, pe urmă trei. Mai timizi la început, întărâtându-se tot mai mult.
Pe care săi apropiu ? O voce 'mai adâncă, o toacă cu sunet mai cavernos mă îndeamnă să merg spre stăpânul lor, care trebuia să fie un cocoş bătrân. Calea nu părea prea anevoioasă ; dar aceasta a fost numai părere. Ştiam, că am să mai primesc, câte un ghiont de la câte un ciot uscat, că mare au să mă zgârie crenguţele moarte; nu m'a surprins nici pleznitura pe care mi-a dat-o peste faţă o creangă arcuită, nici varga roşie, pe care mi-a tras-o alta pe obrazul stâng, până peste nas. Când însă, ajuns la vreo 100—120 paşi de bradul unde rotea cocoşul, şi mi-am văzut închisă calea de un brad căzut — 2 metri în stânga şi alţii tot pe atâţia la dreapta — am început să mă îndoiesc de reuşita întreprinderei mele.
Bradul, cum căzuse, îşi înfipse adânc în pământ crengăria de jos, astfel, era peste putinţă să mă strecor pe sub el. Trunchiul uriaş, aproa-pe putrezit de tot zăcea dela pământ la o înălţime de peste doi metri, şi deacolo în sus se mai ridicau lungi crengile încrăcănate, uscate, pline de muşchi.
Să încunjur bradul cu greu o puteam face: de-a dreapta lui şiruri de crengi uscate, de-a stânga zăpadă fuiegită, care de sigur îmi ajunge până în brâu. Dar de făcut trebuia să fac ceva; trebuia să înaintez, de grabă, fălră pierdere de vreme; ziua venea cu paşi prea repezi de astă dată. Prin crengărie vedeam rotind cocoşul, din vreme în vreme, ca o umbră negricioasă. Mi-am trecut arma peste spate şi am început să mă caţăr, să alunec, să mă înfund cu picioarele în trunchiul putred, să rămân atârnat în cele mai anevoioase poziţii.
O creangă se ţinea să-mi scoată cu orice preţ un ochi, cealaltă mi-a sfârticat în pantaloni un triunghiu respectabil, apoi m'a adiat până la sânge o cracă îngânjată, şi în urmă tot am ajuns dincolo. Mai mort, m'am lăsat la pământ; trebuia să odihnesc, să răsuflu, ca apoi să încep a mă apropia cu băgare de seamă.
Mai aveam ca şaptezeci de paşi până la el, craiul bătrân, ţinta dorurilor mele. De acum îl puteam vedea lămurit :
Mare, puternic rotea pe o creangă uscată a bradului înalt. Ca un erou victorios privea în jos, în poeniţa de munte, împărăţia lui. Şi faţă de măreţia acestui boer, mă simţii deodată un intrus, mic, nemernic, nepu-tincios.
Incepea să-şi cânte strofele de trubadur, întâi rar, apoi tot mai inteţit. Romanţe dulci pentru găinile din apropiere. In mijlocul cântecului căzu o pocnitură scurtă, străină, şi se întoarse ca un răsunet târziu întoarsă de cine ştie unde. Cavalerul bătrân căzu greu din turnul lui de veghe, şi bufni surd în pământ. Deodată se făcu linişte jur de jur. Căzuse un cocoş bătrân. Cel mai mare şi cel mai frumos cocoş, pe care l-am împuşcat vreodată, îl ridicam acum de jos, cu bucurie şi totuşi cu milă.
Plecai îndărăt, încet, încunjurând piedecile din cale. Nu mă mai grăbeam, am cucerit cel mai frumos cocoş ; ce mai puteam oare urmări azi ?
In curând auzii două puşcături. Trebue să fi Gerhardt sau baronul B., pe care l-am întâlnit şi ieri, şi care îmi speriase ieri cocoşul, pentru care faptă — fără vina lui — îşi şi ceruse iertare.
Am ajuns pe la ora 7 la stână. In curând sosi şi prietenul meu, cu un cocoş destul de frumos, dupăce scăpase altul.
— O masă scurtă, un somn îmbelşugat, care ne-a suplinit veghea de noapte şi cu durere în suflet — am părăsit acest rai pământesc, ca să ne întoarcem în fumul, în aburul, colbul, murdăria şi zgomotul oraşului.
CARPATII
decemvrie 1933
Vanatorii lui CRACIUN
Mai leru- i Doamne
Au purces din zori la drum,
Pustile le-au incarcat
Cinii si i-au deslegat !
In poiana muntelui
Iasa cerbul Domnului
Cornele ramurite
Cu mitele aurite .
Ho, ho, ho NU ma-npuscati !
Nice nu ma sagetati !
Ca pe cer azi s-a ivit
Un Luceafar stralucit.
Ca astazi fiul cel Sfant
Pace-aduce pe pamant .
Sange astazi sa nu curga
Lacrimi azi sa nu se scurga !
Vanatorii imi cadeau
In genunchi si se rugau .
Cainii toti ii adunau
Si din pusti CRUCE FACEAU !
Am pus aceasta poiezie gasita in ultimul numar din decembrie 1933 al Carpatilor deoarece eu maine plec din Romania pentru cel putin 3 luni asa ca articolul care precede aceasta poiezie este ultimul pe care-l ridic pe forum pe acest an. Acesta este "cadoul " meu de Craciun pe anul acesta
O sa mai intru pe forum sa citesc ce scrieti voi dar nu am posibilitatea sa accesez arhiva Carpatilor din locul unde am sa fiu.
cu respect,
Razvan
