Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 13 Noi 2024, 17:53

Amintiri de langa raul OMO-Aprilie 1936

Moderatori: Alin3006, biriuck, Sly_Fox, CCM, Mircea-B

Amintiri de langa raul OMO-Aprilie 1936

Mesajde blackcrotal pe 14 Iun 2021, 17:14

AMINTIRI DIN CAMPAMENTUL DE LÂNGĂ RÂUL OMO (ABISINIA)*
de: Dr. P. A. CHAPPUIS
subdirectorul Institutului de speologie, Univ. Cluj

In fine ne-am apropiat de crângurile, carie îm prejmueso, ambii ţarini ai irâului Omo, Am ajuns în apropierea ţintei noastre. Coloana noastră — compusă din două camioane grele şi din un auto mobil mai uşor — era din crăpatul zilei în marş, înaintând anevoios prin pădurea de tufari, MpsiUă de orice drum, înfundându-se în pământul nisipos. Ţineam neclintit direcţia înspre Miază-Noapte. De treizeci de ani nai a mai păşit picior de om alb în aceste ţinuturi primejdioase, şi de sigur, ele nu au mai văzut nicicând automobile, poate nici chiar cară obişnuite.
Nici vorbă de vreiun drum; nici 10 cărar e nu dovedea, că mai umblă oameni şi pe aceste sălbatece locuri. Dacă dădeam în calea noastră de arbori mai mari, încercam să-i ocolim; peste tufari treceam cu maşinile noastre grele, făcând brazdă prin monotonia lăstărişului. Din vreme în vreme dădeam din nou peste poieni neîmpădurite. Puţină bucurie aveam însă: aici pământul ara atât de nisipos şi de moale, încât maşinile noastre erau în statornică primejdie să se împotmolească.
Termometrul arăta 38° la umbră. Soarele ne prăjea nemilos din un cer fără pic de nour. Ne ţinea nădejdea, că nu mai avem mult de suferit, şi vom ajunge în urmă lai ţinta, călătoriei noastre. Ne-am oprit într'o mică adâncitură a solului, la poalele unei coline puţin înalte, subt bolta arborilor uriaşi, care împirejmuiau apa râului.
In adâncitura aceasta am aşezat parcul de automobile, apoi corturile servitorilor (Boy) şi ale Askiarilor (soldaţilor de pază).
Deasupra colinei era un mic platou abea îndestulator, ca să ne cuprindă cele trei corturi ale noastre. Aici sus, aveam puţină boare, care mai ales noaptea era nespus de plăcută în aerul înbâcsit. Râul Omo curge în regiunea aceasta săpându-se adânc în albia cu ţărmuri înalţi, şi are o lăţime între 50 şi 60 metri. Pe amândoui malurii se întinde o pădure neîntreruptă, compusă din copaci uriaşi şi din subarboret, tufarie, deasă ca peria. Asemene a „Păduri-Galarie" găsim dealungui tuturor râurilor africane, care străbat stepele. Numai în apropierea râurilior se găseşte umiditatea necesară dăinuirei unei păduri cu arbori înalţi.
Maimuţe Colobus, splendid colorate în alb şi în negru, făceau exhibiţii de gimnastică prin cren gile copacilor şi, când ne apropiam, se ascundeau fuga între frunzele celor mai înalte vârfuri a!le ar borilor; totuşi se trădau, lăsându-şi să atârne cozile lungi, albe, mătăsoase. Prin tufaría de jos vâjăiau ţipând bibilici sălbatece. Dealungul ţărmului apei se plimbau familii de paviani; de ne lajpropiam pre a tare de ei ne înjurau c u ţipete răguşite şi într'o clipă erau în vârfurile copacilor. P e banchizele de nisip zăcăreau ,a lene crocodili uriaşi, cu gurile căs sate larg. Se soreau. Alţii străbăteau înotând apa râului, cufundaţi pe jumătate, dându-ţi impresia unor submarine, care înaintează la suprafaţă.
Muştele Tse-Tse ni-se aşezau blăstămate pe după cap, ne înţepau subt geniunchii goi, unde apucau şi unde găseau pielea mai subţire. Aici însă nu e primejdioasă înţepătura lor, deoarece în regiunea aciasta nu este boala somnului.
Aşadar, aici urmează să avem tabăra timp de mai multe săptămâni. Am aşezat-o aici, deoarece în nemijlocita apropiere se găseau bogatele zăcăminte de oase fosile, a căror descoperire şi colectare er a misiunea noastră. Pe când cei doi însoţitori ai mei, ajutaţi de servitorii negrii,, se dedicară în' totul piroblemelor ştienţifice, mi s-a pus mie în sarcină să mă îngrijesc de bunăstarea trupească a caravanei. Cel puţin noi, cei trei albi, trebuia să avem în fiecare zi carne proaspeită, deoarece în călduna mare; de aici, un animal ucis dimineaţa, seara mirosea deja în toată puterea cuvântului. împrejurare, care, de altfel forma bucuria de fiecare zi a negrilor din serviciul nostru, foarte iubitori de carne .. . „bine făcută".
Aveam cu noi, chipurile ca apărător al integrităţii noastre corporale, un “Balambalas" — un fel de căpitan — abisinian. Domnul Tibabu, care comanda un mic detaşament de „soldaţi" indigeni.
Acest Balambalas se îngrija, ca să fie totdeauna în tabărta noastră orice trebuitoare pentru hrană.
Cum le agonisea? Le cumpăra? Nici vorba! Fără multă bătaie de cap şi fără multe forme „aşeza impozit" asupra sărăcăcioaselor sate din 'apropierea taberei noastre. Mai întâi „percepea" câte 6 oi ca dare către Negus; apoi 4 oi către guvernatorul provinciei, către „Dedjasmaei"; apoi urma darea către „căpitanul districtului", prietenul nostru Tibabu. Şi de sigur, şi aici se mai găseau şi „rămăşiţe" de impozit, care trebuiau să fie percepute şi în Abisinia.. .
Această procedare .. . fiscală a stimatului nostru Balambailas Tibabu — după cum îşi poate închipui oricine, — nu era prea simpatică indigenilor, şi ca să scape de „percepere şi urmărire" şi mai ales de „rămăşiţele", oare nu se mai curmau, au început să părăsească negrii satele dimprejur şi să ne cam duşmănească pe noi, albii, pe care ne socoteau pricina acestei.. .strasnicii fiscal.
Când priveam turma de oi, care se adunase rând pe rând în pragul cortului cinstitului Balambalas şi nu aştepta decât să fie junghiată şi mâncată de.. . autorităţile de stat, aveam impresia, că tabăra noastră e prevăzută bine cu acest aliment preţios. Dar la gândul, că va trebui să ajutăm şi noi, albii, să se mănânce zi, de zi aceasta cantitate de carne de oaie să iasă, mirositoare, ne scădea subt zero bucuria şi însufleţirea.
In fiecaire zi carne de oaie! La amiazi carne de oaie, seara carne de oaie; de oi şi de berbeci bătrâni bine parfumaţi până în măduva oaselor!
Azi, mâine, poimâine, săptămâni întregi, numai carne de oaie.. . nu, e un prospect, care să te însenineze. Şi astfel, cu toată arşiţa ucigătoare şi cu toată sărăcia în vânat a ţinutului acestuia,, trebuia să-mi iau arma să caut ceva pentru bucătăria noastră. Aşa stând lucrurile, în fiecare dimineaţă porneam la vânătoare, însoţit de credinciosul meu purtător de armă: Muthengi.
Porneam pe jos, când aveam de gând să aduc bibilici sau potârnichi, din lăstărişuirile apropiate, — şi porneam cu maşina, de mă gândeam la antilope. La o distanţă de vre-o 4—5 km depărtare de tabăra noastră se întindea un platou înalt, cu singuratece părţi pietroase, mai înălţate.
Am constatat de graba că în fiecare zi petrece acolo o ciurdă de Antilope-Tiang. Vânarea acestor antilope era o treabă uşoară. Mergeam cu maşina până în apropierea ciurzii, mă coboram, mă mai apropiam ceva, până ajungeam la distanţă de glonţ şi doboram cu puşcătură liniştită piesa aleasă.
Ciurda pleca, eu conduceam maşina până la animalul ucis, îl încărcăm şi cât ai bate în palme, eram înapoi la tabăra noastră. Nici nu se mai chema vânătoare treaba aceasta. Era un fel de meserie de măcelar, care merge la abator, îşi taie vita, o încarcă şi o aduce mâncare oamenilor.
Nici nu-mi procura nici o plăcere vânătoreascâ. In afară de aceasta, carnea Antilopei Tiang are un pronunţat gust de carne de cal.
Intr'o altă regiune trăiau câteva cârduleţe de Gazele-Grant. Vânarea lor era cu totul altă. Şi în afară de laceasta aveau o carne fragedă, delicată.
Dis-de-dimineaţă, îndată ce apărea soarele, le puteam găsi încă în apropierea râului şi le puteam apropia bine. Cu o condiţie însă: să nu fie în copacii din apropiere vrena ceată de paviani, care să mă descopere. Deîndată ardea pădurea de ţipetele lor. Vânatul era făcut atent, dă ceva nu e în bună ordine în împrejurime
In general, maimuţele aceste erau plictisitoare, — dar adesea îţi pricinuiau şi clipe vesele. Bucătarul nostru şi-a aranjat bucătăria în pădure, la marginea taberei. Pavianii veneau adese până aproape de tot de bucătărie, stăteau vreme îndelungată privind cu mult interes treaba, ce se făcea acolo. Uneori, când aveam chef de glume, mergeam în pădure, mă aşezam pe vreun copac căzut şi fără să faic nici o mişcare suspecta, începeam să imit strigătul gutural al pavianilor:
„Uah! Uah!", făceam, când observam vreo ceată prin apropierea mea. De-îndată apăneau câţiva „soli", mă priveau din depărtare cu multă băgare de seamă, şi.... începeau să mă înjure. Pavianii mai bătrâni rămâneau la distanţă mai respectabilă şi dupăce mă identificau, plecau mai departe, fără să-mi mai deie vreo importanţă. Cei mai tineri însă, care nu dispuneau încă de o prea bogată comoară de înţelegere a vieţii şi a lucrurilor, se apropiau curioşi, tot mai mult, răspunzându-mi întruna, şi ei mânioşi la ţipetele mele întărâtate.
Adese dialogurile aceste durau sferturi întregi de ceas. Nu prea ştiu nici azi ce ne spuneam; poate pavianii să fi desprins mai bine înţelesul convorbirilor noastre. Cu prilejul unei dibuiri dealungul malului râului, am dat peste un hipopotam, un bărbat bătrân, care îşi petrecea ziua singur-singuirel, într'o cotitură liniştită a râului.
De pe vârful malului înalt de deasupra cotiturei am putut observa liniştit şi îndelungat lenevoasele îndeletniciri ale acestui uriaş.
La 5—10 minuje îşi ridica, pentru vre-o 10 secunde, capul deasupra apei, pufăia din nări nori de aer plin de părticele de apă, apoi suspina una prelungit, ca după o mare oboseală, şi îşi adâncea de nou ţeasfta mare în apa tulbure. Puteam să ucid uşor acest animal, dar nu avea nici un rost: apa ar ii purtat, pe tunul ei, până cine ştie unde cadavrul,, fără să-l mai putem găsi.
In ţărmurii înstfţi ai râului trăiau şi multe Varane, şopârle uriaşe, care cresc până la o lungime de doi metri şi oare se hrănesc cu tot felul de animale mici, dar râvnesc miai ales după o buruiuna: ouăle de crocodil.
Adesea am trezit involuntar, asemenea şopârlc, care îşi făceau somnul de dupămasă, — nu am putut însă nicicând să ucid vreuna din ele. Sunt extrem de rezistente, şi dispar pentru totdeauna cu împuşcături grele.
Pescuitul mi-a procurat multe ceasuri bune şi pentru bucătăria noastră binevenite variaţiuni, râul Omo fiind populat de o mulţime de specii de peşti mari. In fiecare dimineaţă aruncam şirurile de undiţe fixate de ţărm. Ca momeală atârnam de cârlige bucăţele de carne şi nu trebuia să pândim multă vreme, până* observam, că încep să fie trase în apă roatele de sfoara rămase pe ţărm, încet la început, tot mai accelerat, mai smucit apoi. Când se desfăcea cam un mefru-doi de sfoarâ, eu sau vreun servitor smâcea scurt de ea, o agăţam, şi începea lupta, adese îndelungată, cu peştii, care ştiau să se apere vitejeşte.
Mai des se prindeau nişte peşti de felul .somniilor, grei de mai multe kg. Nu ne reuşea însă întotdeauna să scoatem prada la mal. De câteva ori peştele prins era atât de mare, încât ne-a rupt sfoara, deşi aceasta avea o grosime de 5 mm.; de ailtă dată prin zbătăile lui peştele a indreptat cârligul puternic şi a scăpat din el. Se prea poate, că între ,.peştii mari", care ne-au făcut asemenea bucurii, să fi fost şi câţiva crocodili. Doar crocodilii se pot apăra .. . „cu mâni si cu picioare", lucru pe care peştii nu sunt în stare să-l facă.
Peştii din familia somnilor nu aveau carne prea gustoasa şi mă străduiam să prind peşti din neamul bibanilor, peşti Telapia. Pescuiam cu o undiţă (prăjină) obişnuitâ. Prindeam mai întâi cu plasa peştişori mici, lungi de abea 3—1 cm., îi înfiram în cârlig, şi în curând simţeam zmâcitura răpitorului, care s'a prins. Astfel, înlir'o zi acăţai o Telapia zdravănă, şi deja mă gândeam cu plăcere la gustoasa masă, care ne aşteaptă. Mă grăbesc să obosesc peştele şi după câteva manevre îl scot pe malul nisipos. Infir o momeală proaspetă şi arunc de nou. Nu peste mult de nou zmâcitura, de data aceasta mai puternic. Trebue să fie un peşte mai barosan! De data aceasta trebuia să o iau cu mai multă băgare de seamă, dacă voiam să nu pierd şi peşte şi undiţă, li dau sfoară, câtă vrea; apoi îl aduc din manivelă până aproape, îi dau de nou drumul, ca să-l apropiu de nou de o parte a ţărmului, mai joasă, unde îl pot scoate mai cu uşurinţă. Deja vedeam cum luceşte aproape de ţărm pântecele alb-arginţiu a peştelui obosii.
Se apăra tot mai cu greutate, scenica pe coastă . .. era copt, ca să-l scotl peste câteva clipe la mal.. . Deodată aud deasupra capului meu un fâlfâit de aripi şi până să-mi dau seama, peştele meu zboară şi el, dus de ghiarele unui milan enorm. Badelinul meu grijit ca ochii din cap rupt în două, peştele furat, jumătatea ospăţului la care visam plecase! Slavă Domnului, mă mângăiam, că .am prins înainte celalalt peşte, care trebue să zacă aici undeva, la spatele meu, pe prundiş! Tot mai aveam putinţa să scăpăm azi de friptura de oaie, tare, ca potlogul! Caută după el: inzadar. Nici peştele cel dintâi nu mai era nicăiri. De sigur, mi-l duse şi pe acesta vre-o pasere răpitoare...
A doua zi mi-am dus la pescuit şi arma şi fălii multa întârziere am şi prins un peşte. L-am aşezat pe prundiş şi am aşteptat să vie muşteriul. Nu a trebuit să aştept prea mult. Deodată apăru pe cerul senin un milan săgetând spre prada atât de uşoară. L-am coborât cu o puşcăturâ. Poate să fi fost tot cel de ieri, care mi-a dus prânzul, după oare mi-se scurgea bleascul. Milanul căzu in apă, şi luat de curent înota la vale cu aripile întinse pe luciu. Se întorcea ca o corabie, când spre dreapta, când spre stânga, după cum îl purta boarea şi curentul. Dar deoidată se naşte lângă el o vâltoare, din apă se ridică două fălci deschise larg, enorme, şi se închid cu un sunet sec, sinistru. Un şir de valuri mărunte aleargă sprinten sprq ţărm. La spatele lor se reface liniştita oglindă a apei şi un crocodil zace pe fundul râului, mulţumit, înghiţând încet o pasere mia.
Foarte neplăcuţi pentru pescar erau Peştii Tigru, care populau apele râului Omo. Ii găseşti pretutindenea în cantităţi mari şi sunt peste măsură de mâncăcioşi, — aşa, că procură pescarului sportiv o 'admirabilă distracţiune. Dar numai pentru pescarul sportiv, care nu pune prea multa în sarcina peştelui mulţimea mare a oaselor, ce-l face aproape incomestibil, şi pe care nu-l supără din cale afară .
Imprejurărea, că acest peste are dinţi lungi, scutiţi, cu care taie cu uşurinţă orice badedin, plecând ciu cârligul în gură. Déla o vreme m'a pus pe gânduri catastrofala proporţie a pierderilor cârligelor în felul acesta, şi ca să de preîntâmpin, mi-am pregă tit badelinuri speciale, înfăşurându-le strâns cu o sârmă de cupnu subţire,, aşa cum sunt confecţio nate coardele de celo, invenţia mea s'a dovedit de bună şi nu am mai pierdut nici un cârlig în dinţii acestor peşti.
Peştişorii mici, pe care ii foloseam ca momeală, sunt nutremântul obişnuit al Peştilor-Tigru, — iar aceştia la rândul lor formează trufandală pentru şalăii mari de Nil. In felul acesta se formează o linie de hrănire naturală, pe care o cunosc foarte bine indigenii din partea locului şi o ştiu utiliza foarte bine la pescuitul lor.
Leagă snopi de nuiele sau de iarbă, şi ii adâncesc în apă, la 8—10 metri. O plută, făcută din lemn de „Ambaci", arată pescarului unde zac aceste curse destinate peştişorilor mici. Aceştia, in căutarea lor după adăposturi din faţa primejdiei Peştilor-Tigru, se îndeasă bucuros intre crengile sau paiele snopilor acestora, aşa, că dacă se ridică cu băgare de seamă snopii, peştişorii rămân între fire, fără să poată scăpa destul de curând.
In fiecare dimineaţă pornesc indigenii cu luntrile lor scobite din un singur trunchiu de arbore şi cercetează aceste capcane, le ridică şi soot peştişorii prinşi, mari ales de specia Haplochromis. Fiecare pescar are câte-o scurtă prăjină de pescuit, cu o sfoară de capătul căreia e legat un cârlig primitiv, fără peana. De asemenea fiecare are câte o funie puternică, de care atârnă im cârlig uriaş. Pescarul pune în cârligul undiţei celei mici un Haplochromis şi aruncă peste bord aceasta momeală, încă vie. Peştele-Tigru ocheşte imediat prada, care înoată aproape de suprafaţa apei, şi o înghite fără multă bătaie de cap. Indigenul trage în luntre Peştele-Tigru, şi fără întârziere face din el momeală în cârligul cel gigantic, lăsându-î să înoate cu cârligul în el, cât mai departe de luntre.
Bibanul de Nil, care stă la Rundul apei, pândind necontenit o pradă uşoară, care i se îmbie, observă Peştele-Tigru, care înoată beteag, în clipa următolare se repede la el şi îl înghite. Dar neîntârziat simte cârligul in gâtlej şi începe o luptă aprigă între pescar şi peştele, care se apără cu desperare.
Dacă s'a prins un peşte mai mic, lupta e degrabă hotărâtă şi pescarul în curând scoate prada în luntre. Dacă insă observă negrul, că s'a prins un peşte puternic, leagă funia de vârful luntrii şi îi dă drumul peştelui înhămat astfel să tragă după el luntrea, unde va vrea. Adese parcurge acest „echipaj" kilometrii întregi, până se oboseşte peştele, şi ingădue să fie tras la mal.
Acareturile mele de pescuit erau prea slabe, decât să pot prinde cu ele pe aceşti uriaşi ai peştilor de apă dulce, şi în felul acesta m'am lăsat ademenit să trec la mijlocul barbar al dinamitei. Adusesem cu noi o cantitate destul de mare din acest exploziv, de care nu mai aveam nevoe, deoarece zăcămintele de oase fosile erau la suprafaţă, şi in urmare nu era necesară dinamita pentru dezgroparea lor.
De altă parte nici nu mai puteam Introduce dinamita in Colonia Kenya, pe unde voiam să facem drumul spre casă. Aşa, nu- i puteam da o mai bună întrebuinţare, decât la pescuit.
Pescarii noştrii corecţi din România să nu se mire de această prevaricare a mea. In râul Omo, unde pescuiesc mai ales crocodilii, nu e oprit pescuitul cu dinamita.
Legile lui Negus Negesti (împăratul împăraţilor) încă nu s'au întins şi asupra acestui ţinut. Şi, in fine, mi se putea ierta această barbarie, considerând, că in regiunea aceasta, de când s'a zidit lumea, nu s'a pescuit cu dinamită şi verosimil, vor trece încă zeci de ani, până se va mai pripăşi vreun alb, pe aici. Astfel, că „pescuitul" aceasta al nostru nu primejduia întru nimic bogăţia în peşte a râului Omo.
Am început să-mi încerc norocul în diferite părţi ale râului, in apropierea campamentului nostru. Aruncam câte o pafimoană de dinamită singuratecă. Făcea explozie, arunca în sus o rază de apă foarte frumoasă scormonind adâncurile cotiturilor liniştite, dar nu aducea la bucătărie nici barem un peşte. Nu erau pe semne bune locurile şi astfel am pornit să caut altele, mai promiţătoare. Am şi găsit în curând unul: din josul unui mic cataract, se formase o volbură lină, înconjurată de trei părţi de stânci, cu apă adâncă de cel puţin patru metri. Dacă nu dau nici aici de nimic, — mă gândeam, — poate liniştit Negusul se oprească dinamita în Omo! Ca să fiu cu totul sigur de rezultat, am legat deoftaltă cinci patroane de dinamită, iar focosul şi fitilul l-'am aplicat în cea din mijloc. Am aprins fitilul şi întreg aparatul l'am aruncat în mijlocul vâltoairei... De îndată au început să se ridice la suprafaţă beşicuţe mici de fum, care se spărgeau pârăind încet şi ne arătau în care parte lucrează în adâncime maşineria mea. Secunde le se târau greu. Stăteam, eu şi cu doi Boy, cu lochii aţintiţi spre palma de loc unde boloboroseau beşicuţele şi aşteptam clipa explozia.... Acum! Pământul subt noi începe să se cutremure. Suprafaţial ochiului s'a umplut de valuri puternice, subt picioarele noastre un murmur înăbuşit.... şi s'a terminat. In apă se ridicară niotri de nămol tulburându-o cu totiul. Un şir de peşti mici, îngroziţi, se aruncară pe mal şi rămaseră acolo jucând.
Nici aici să nu fi avut nici un rezultat?
Dar nu! Iată cola : Oare ce poate fi albul cela, mare, care se ridică încet la suprafaţă acoperit aproape de malul din apă? E pântecele unui animal mare.
Să fie un crocodil?
Să fie peşte?
Abea de poate fi un peşte atât de mare! Iată-l de nou! totuşi e peşte! Băieţi, aduceţi repede o rudă, să-l apropiem de ţărm! Dar nu avem pe aici o prăjină destul de lungă, ca să putem ajunge până la peştele din mijlocul vâltorii; nici luntre nu avem. Stăm neputincioşi pe malul râului şi cumpanim dacă oare peştele o fi mort, sau numai ameţii, aşa, ca să-şi poată reveni şi să mă salute de plecare .
Ne mai era teamă încă de ceva: să nu se apropie vre-un blăstămat de crocodil, neobservat pe subt apă, şi să ne răpească prada noastră, dobândită pe bună dreptate. Intre timp mai veniră lângă noi vne-o câţiva negrii, dar nici unul niu se încumeta să intre în apă şi să scoată peştele. .
“ Jk o nyama Un Late s Nlloticu s urla t di n Lacu l “
- Rudolf , prins cu undiţa cu năluci i mbaya!"
(Aici e carne rea!) ziceau, gândinduse la crocodili. Eu stăteam cu arma gata să trag în crocodilul, cane s'ar apropia cu gânduri tâlhăreşti... In sfârşit sosi un negru cu o harpună, cu ajutorul căreia am tras la mal peştele.
Era un Criban de Nil, foarte frumos, trecea de 60 kg., şi trei oameni au avut treabă grea, până au transportat la lagărul nostru trupul .uriaş şi lunecos al acestui peşte. In lacurile de aici cresc aceşti peşti şi mai mari. S'au prins exemplare până la 100 kg., având o lungime de 2 metri. Carnea lor e foarte gustoasă şi întreaga noastră tabara am a avut o zi bună. O dragoste cu totul deosebită nutream faţă de crocodilii, care abundau în rau.
Exemplare mici vedeam foarte puţine; cele mai multe aveau 2—3 metri lungime. In ceasurile fierbinţi de după masă stăteau lenevoşi pe băncile de nisip nemişcaţi, cu gurile căscate larg. Păreau, că dorm. Unii erau şi mai mari, adevăraţi uriaşi. Dar aceştia nu ieşeau la mai, ci rămâneau la locuri, unde se ridica din apă pe o stâncă. Zăceau pe aceste stânci, uneori abea ieşind din apă cu spinarea. Adese nu puteam să disting, dacă ceeace vedeam era un crocodil, sau doar o creastă de stâncă, ce se ridică uşor din apă. La început trăgeam în toţi crocodilii, care îmi apăreau în bălaia armei, şi am şi ucis mai multe exemplare frumoase. Mai târziu i-am lăsat în pace: prietenii mei mă rugaseră să nu mai trag în crocodili,, fiindcă vreau să-i privească şi voiau să facă şi fotografii cu ei. Intr'o după masă, însă, văzui pe banca de nisip de pe malul râului opus taberei noastre, un crocodil excepţional de mare. Impotriva obiceiului arătat, ieşise acest :uriaş la uscat; pe semne să se sorească în toată legea. Prietenii mei erau departe de campament, ocupaţi cu trebile ilor ştiinţifice. .. Nu am mai putut rezista ispitei să trimit un glonţ acestui gigant. Zăcea cam la 120—130 metri depărtare de mine, cu capul îndreptat spre râu, cu gura căscată mare. îşi luase poziţia aceasta, ca la ce a mai mică primejdie să se poată arunca imediat în apă. Mie mi se părea, că poziţia asta era o adevărată provocare la adresa mea. Mi se părea, că citesc din ochii verzi, întredeschişi, şireţi, pe cane îi vedeam bine prin binoclu, gânduri de ocară:
- „Ehei, prietene! In zadar te uiţi, că nu ai voe să tragi in mine! Se supără tovarăşii tăi!"
Musca armei căută cu băgare de seamă locul primei vertebre a monstrului batjocuritior şi sigur de mâna mea, am atins trăgaciul. Imediat se închiseră cele două fălci, cu un sunet sinistru, apoi se mai deschiseră de două-trei ori şi rămaseră apoi încleştate pentru totdeauna. Trupul crocodilului nu făcu nici cea mai mică mişcare.
Desigur, glonţuil i-a distrus spinarea precis la baza craniului. Nu am spus nimănui nimic, ci mi-am văzut şi eu de treburile mele ştiinţifice..., foarte mulţumit. In seara zilei acesteia, dupăce ne adunarăm toţi trei la tabără, ieşirăm deasupra ţărmului înalt, ca să ne delectăm în frumuseta râului liniştit, în culorile splendide ale însierării şi să observăm familiile de paviani, care pe vremea aceasta veneau la râu să se adape. Mai întâi se apropiau, cu nesfârşită băgare de seamă, pavianii cei bătrâni; femelele şi puietul veneau la adăpătoare numai după ce bătrânii se convingeau, că nu e nici o primejdie în jurul lor. Prietenul meu arătă cu mâna spre crocodilul de pe celalalt mal, şi îmi zise: — Te rog, nu trage în animalul de colo! Uite ce frumos, cât de impunător, e un adevărat colos; şi ce liniştit stă el dincolo, cu toate câ noi umblăm, vorbim pe aici. Simte ei, ca nu voim să-i facem nici un rău!
- Fac rămăşag, că pe mâine va fi de nou acolo. Dacă avem mâine lumină bună, il fotografiez. Eu trag in animale cu aparatul de fotografiat! — şi îşi mângăie cu mâna cutia cu aparatul, care ii atârna de după gât. Nu i-am răspuns nici un cuvintel. Ceace gândeam însă, în mine, era treaba mea! Minune! A doua zi dimineaţa crocodilul era la locul lui, în aceiaşi poziţie, cum l-am lăsat seara. — De am avea acum o luntre, — grăi prietenul meu, — ne-am lăsa duşi de curent prin apropierea banchizei şi aş putea fotografia animalul de la cea mai mică distanţă. Aşa se vede. că crocodilul acesta iubeşte mult locul ăsta de hodină şi: de sigur, că nu s'ar deranja să plece . . .
Spun norocul meu, noi nu aveam luntre şi aşa aveam nădejdea, că puşcăreala mea tăinuită nu va fi descoperită prea de vreme. Seara crocodilul era in aceiaşi atitiudine de fericită leneveală. Razele de aur ale soarelui, care apunea se reflectau de pe pantera lui puternică şi el părea foarte fericit că le mai poate sorbi căldura trecătoare.. . — Oare să nu fie bolnav crocodilul ăsta, — începu să se judece prietenul mieu, — de nu se coboară în apă? Este adevărat, că în locul unde zace nu-l deranjează nimic, şi poate că a mâncat ieri o porţiune zdravănă, vre-o antilopă, sau vre-un abisinian înecat, pe caire i l-a adus apa.. . Iar acum stă şi digeră hodinit. .. încă nu ajunse să bănuiască mâncarea, care îl făcea pe crocodilul meu să steie atât de „hodinit". Când însă, ceilaltă dimineaţă, văzu crocodilul tot la locul lui, simţii că se născu în gândull lui prima urmă de suspiciune, tainică, încă nemărturisită. Pe la amiazi trecu din Întâmplare un indigen cu o luntire prin preajma taberei noastre.
- „Acum sare dracu din cutie!" — îmi zisei, când se hotărî unul dintre cei doi prieteni ai mei să se iurce în luntre şi să treacă apa. îndreptă luntrea departe deasupra locului, unde „se sorea" crocodilul şi începu să se apropie de el cu infinite precautiuni, înaintând dealungul malului, cu aparatul de fotografiat gata de.. . tragere. Uite-l, cum se opreşte acum, cum se face şi mai mic, şi continuă să se apropie incet-încet, in vârful degetelor, folosind orice tufă, oa acoperire, evitând orice mişcare bruscă, ce l-ar putea trăda animalului atât de vigilent... Eu îmi muşcam buzele şi înghiţeam anevoios valurile de hohot, ce mă zguduiau. Era prea din cale in afară comic, cum dibuia el — ca toată arta — spre un crocodil, care .. . era cadavru de două zile. Acum ajunse aproape de tot. Fericit ridică incetinel aparatul, ca să iacă senzaţionala fotografie .. . apoi il lăsă de nou jos. Văzui prin binoclu, cum îşi ridică nasul în vânt şi adulmecă boarea. Ce putea să-i aducă, decât parfumul unui crocodil mort de două zile, care a zăcut în soare şi in căldură de peste 30 grade ? Şi de-acum înţelese de ce era atât de liniştit şi blând acest crocodil.
Mai târziu, înainte de a ne aşeza stăteam în jurul obişnuitului „whisky and soda", când, provocat de privirile întrebătoare ale prieteniilor mei, am fost nevoit să-mi spovedesc păcatul şi să istorisise precis, cum s'a săvârşii acesta. Oricât am încercat să scot din ei un cuvânt de recunoştinţă pentru măestria împuşcăturii mele, care a lovit precis în prima vertebră, prietenii mei se arătară au totul nesimţitori faţă de asemenea, bravuri In schimb, ca vrednică pedeapsă, pentru că i-am dus de nas două zile intregi, in seara aceea , mi s-a scazut la jumatate, portia mea de whisky.

* ) Din toamna anului 1932 şi până spre var a 1933 colaboratorul nostru, D. P. A. Chappuis, a luat parte la o expediţiune ştiinţifica în jurul Iacului Rudolf, intrând binişor şi în teritorul Abisiniei, în regiunea râului Omo. Expediţia avea în frunte trei europeni:
pe Dl Dr. Bene Jeamnel, profesor la Muzeul naţional de Istorie Natural ă din Paris,
Dl Prof. Gamille Arambour g şi Dl Chappuis. Primul rand de scop studii entomologie© în regiunea amintita, al doilea rând să descopere (şi a descoperit) zăcămintele de fosile de mamifere preistorice, ce se spunea, că se găsesc la râul Omo; iar Dl Chappuis vâna după microscopicele gângănii, care formează! fauna apelor subterane şi ale peşterilor. Din vreme în vreme ma si-a lua şi carabina şi undiţa, pentru vietăţi mici.. . ostile, şi din această vânătoar el ne povesteşte câtev a scene. 0 . B.)
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 740
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 2 vizitatori

Publicitate