Problema lupilor in Carpati- CARPATII - ianuarie 1934

[blackcrotal]

Revista CARPATII – ianuarie 1934
Problema lupilor în Carpati
de Maior R. SCHNEIDER-SNYDER
Inspector de vânătoare
Mulţi vânători reputaţi de vânat nobil sunt de părerea că lupii ar fi contribuit şi contribue încă la selecţionarea vânatului şi deci la formarea unor trofee capitale la cerbii şi căpriorii din Carpaţi.
Acesta ar fi criteriul pentru care domniile lor ar dori să nu fie stârpiţi lupii în întregime, ci păstrându-şi colaborarea lor, să-i rărească numeric în acele regiuni unde sunt prea numeroşi. Acest punct de vede re a fost susţinut cu vervă şi cu ocaziunea unei întruniri regionale a vânătorilor din mai multe judeţe, contra tuturor acelora cari ar fi dorit să-i stârpească cu orice preţ şi cu toate mijloacele. Ambele păreri au argumente serioase. Natura nu face deosebire între vânat util şi răpitoare şi-şi regulează singură echilibrul între speţe. Dovadă regiunile de vânătoare din alte continente ce se explorează şi descopere abia în zilele noastre; dovadă rezervele de vânat şi rezervele naturale cari s'au creiat şi se creiază în diferite ţări şi continente, încă înainte de a fi prea târziu. Regiunile carpatine au un contingent de cerbi şi căprioare, care merită calificativul de puternic în ce priveşte conformaţia trofeelor şi desvoltarea fizică a acestor specii, dar care trebuie să-l considerăm SLAB din punct de vedere numeric. La reducerea numărului acestor specii colaborarea lupului are un rol covârşitor. Munţii şi pădurile relativ virgine din Transilvania ar putea găzdui un număr cel puţin inzecit de cerbi şi căprioare, dar este indubitabil că lupul este factorul care formează obstacolul principal al sporirei numerice a vânatului, iar în unele regiuni el devine deadreptul elementul de exterminare a vânatului nobil.
In acelaş timp nu este prin nimic dovedit dacă şi în ce măsură a contribuit el la ridicarea calitativă a trofeelor, în calitate de „selector". Eu sunt mai de grabă de părerea, că nivelul calitativ al coarnelor de cerbi şi ţapi din regiunile carpatine este un produs al factorilor climatici şi de nutriţie. Prin extirparea lupilor s'ar putea reuşi o sporire numerică a vânatului nobil, in nici un caz nu ar rezulta însă din aceasta o degenerare a lui. Regiunile carpatine sunt lipsite de mult de păduri seculare în adevăratul sens al cuvântului, totuşi au codrii întinşi netăiaţi de mult, crescuţi în miod natural şi nu prin reîmpădurire de mână omenească. Urmele oamenilor se imprimă în lung şi latul lor şi se exploatează tembel şi devastator, iar terenurile de vânat mare se plătesc la preţuri foarte ridicate. Ocrotirea şi selecţionarea se poate face perfect de bine cu arma, prevenindu-se atât degenerarea cât şi o sporire prea mare. In nici un caz nu socotesc necesar să i se mai rezerve lupului serviciul special de consilier sanitar şi medic eugenist. Aceasta cu atât mai vârtos că el nu poate fi ţinut în frâu numai cu ajutorul armei, nici prin pândă la hoit, — oricât ar fi de pasionat vânătorul, — nici prin aranjare de goane. Rezultatele acestor fel de vânătoare sunt o dovadă vie, că aceasta este o intreprindere costisitoare şi aleatorie, cu un produs foarte dubios. Se explică aceasta prin conformaţia pădurilor şi al solului nostru şi este perfect valabil argumentul pentru toate sau cele mai multe teritorii. Chiar în regiuni unde nu s'a făcut economie nici cu otravă, nici cu curse a rămas în viaţă din neamul lupului mai mult decât era necesar pentru sămânţă, ca să nu dispară dintre monumentele naturei. Tocmai din acest motiv n'ar putea forma o întrebare deschisă, nici pentru cel mai mare iubitor al naturei chestiunea, dacă trebuie sau nu tolerat lupul, cu titlu de monument al naturei, în teritoriile de cerbi şi căpriori îngrijite şi păzite cu atâtea sacrificii. La tot cazul nici piesele rupte, nici felul de a se comporta a vânatului în teritorii, în cari lupul face pe agentul şi consilierul sanitar, nu reprezintă aspectul cel mai agreabil pentru norocosul proprietar de teritor. In special nu-i poate fi plăcută colaborarea lupului la mugetul cerbilor. Clişeul de mai sus ilustrează foarte eloquent şi este document grăitor asupra faptului că familia tâlharului dispune de un număr foarte impozant de membri pe plaiurile ardelene şi am putea servi în fiecare an cu numeroase tablouri similare, dacă numai tot al zecelea vânător ar fi şi fotograf. Aceşti şase tâlhari sigur că au selecţionat straşnic! Ce nu şi-au încărcat ei pe conştiinţă şi cu ce, sau mai precis, cu câte nu şi-au încărcat stomacul până au ajuns în acest tablou ca „vânat îngrăşat" — cu câte 56—58 kgr. greutate fiecare.
— Podişul deluros ce formează teritorul unei anume societăţi de vânătoare e decimat straşnic de lupi. Pădurile ce-l acoperă sunt în mare parte pline de hăţişuri, adese impenetrabile. Pâraie şi eroziuni adânci etc. prezintă ascunzişuri ideale. Căprioare rupte, mistreţi sfârticaţi, iar contigentul iepurilor redus la zero. Ponoase, reclamaţiuni şi ameninţări din partea proprietarilor de turme. Vânătoarele cu gonaşi nu dau aici nici un rezultat din motive bine cunoscute: gonaşi prea puţini din cauza cheltuielilor prea ridicate ce reclamă şi împrejurări a căror explicaţie o găsim în conformaţia terenului. Diferiţi vânători încearcă la pândă, nopţi albe nenumărate, cu un fiasco integral. In ţară stăpâneşte un curent puternic contra utilizării otrăvii. Totuşi. — în desperare de cauză, — se încearcă şi acest ultim remediu. Un cadavru de cal e otrăvit în mod foarte primitiv cu strychnină şi e aşezat lângă un pârâu adânc în apropierea unei şosele foarte frequentată. Iarna e deja pe sfârşite, zăpada se menţine numai pe alocurea. După a doua noapte zac întinşi trei lupi. Societatea aceasta dispune de un teritor bine îngrijit cu o întindere de 90.000 jugăre (circa 45.000 ha.) cu un frumos contingent de căprioare. Ţapii împuşcaţi au curăţaţi o greutate de 22—27 kgr. Şi coarne puternice. S'a pus otrava într'un singur loc în mod primitiv şi acela rău ales. Ce va mai fi rămas aci ca sămânţă pentru monu- mentul naturei zis şi „agent sanitar"! — Ce vor mai tâlhări p'aci „consilierii sanitari" dimpreună cu familiile lor în viitor! — Ar fi trebuit să se expună otravă în acest teritor în lungul şi latul lui dela căderea primei „proaspăte" şi până la topirea zăpezii. N'ar fi stricat această otrăvire sistematică nici celorlalţi răpitori, a jigodiilor hoinare ce braconează de-arândul întregul teritor şi cari de asemenea nu contribue la ridicarea stocului de vânat. Ca încheiere reproduc aci dintr'un cotidian minoritar o chestiune ce merită întreaga noastră luare aminte. Aceasta cu atât mai vârtos, că observaţia provine dela un vânător de talia dlui profesor universitar Eugen Botezat, reputatul nostru zoolog.
„Strigătul de alarmă al lupoaicei".
„Profesorul cernăuţean Eugen Botezat a făcut de curând o observaţie asupra lupilor trăind în libertate, care merită interesul cititorilor noştri. Vânătorii ştiu prea bine că lupii având obiceiul de a se înţelege prin urlete, ei pot fi ademeniţi prin imitarea acestor urlete spre a fi puşcaţi în momentul oportun. Cu acest metod un ţăran vânător a reuşit să-şi dobândească un număr de 70 blăni de lup. Ce e drept lupii reacţionează la aceste urlete numai iarna, când se chiamă reciproc fie pentru împerechere, fie la expediţiile de pradă în haită. Vara încă se aude un urlet asemănător, dar fără sunetele abrupte. Ori cât şi oricum s'ar imita însă acest aricit estival, lupii nu reacţionează la acesta. Probabil că acesta e urletul lupoaicei, care-şi cheamă puii. Dar în afară de aceste două feluri de urlete profesorul Botezat descoperi un al treilea sunet, cu totul diferit de primele două şi care a fost interpretat drept sunetul de avertisment. Domnia sa a făcut această observaţie în timpul mugetului la Carpaţii păduroşi şi munţii Kodnei. După războiu lupii se înmulţiseră într'o măsură îngrozitoare devenind un adevărat dezastru. Ascultând mugetul de cerb, a auzit acest fel de urlet de lup, necunoscut şi neremarcat până'n prezent, la care ripostau vocile mai subţiri ale puilor. Imitând mu­getul cerbului, profesorul Botezat auzi un sunet cu totul curios ce venea din pădurea de molid şi care părea asemănător unui vuet de vânt. Şi tovarăşul dsale remarcă acest sunet şi-l socoti drept un şuer al vântului, — dar era curios, că nu se clătina nici o frunză şi nu era nici urmă de vânt. Era un fel de „vuuuuuuu..." înăbuşit ce începea încet şi continua „crescendo" pentru ca apoi să piardă din intensitate şi să se stingă la urmă cu totul. In curând ambii vânători auziră acelaş sunet foarte aproape, iar aerul se menţinea în acest timp cu totul nemişcat. Taina îşi găsi deslegarea în curând. când un alt vânător, dl Filipescu(!) sosi la faţa locului şi comunică faptul că tocmai împuşcase un lup tinăr. Povesti că şi dânsul uzase de imitarea mugetului de cerb şi că ar fi auzit şi dânsul „vuuuuu"-ul acela caracteristic, pe care-l mai auzise şi cu alte ocazii. Intorcându-se în direcţia de unde venea sunetul, văzu un lup sărind peste un trunchiu căzut şi după acela mai urinară acelaş drum încă doi, toţi fugind în direcţia de unde venise sunetul. Trăgând asupra unuia îl culcă şi constată că era un lup tinăr. Prin aceasta se mai deslegă una din tainele codrului: era sunetul de avertisment al lupoaicei mame, — o variantă a urletului de lup, de care uzează lupoaica spre aşi avertiza puii în momente de primejdie. Lupoaica se lăsă ademenită de mugetul cerbului, dar constatând că nu e cerb cel care mugeşte ci vânătorul, surprinsă îşi avertiză la repezeală puii, cari veneau spre aceeaşi ţintă". Chestiunea face să fie luată în serios. Vânători cari au mai făcut observaţii similare sunt rugaţi a se pronunţa asupra ei. Deşi eu vânez de decenii pe teritorii cari nu sunt câtuşi de puţin fără lupi, totuşi îmi lipseşte ori ce experienţă în această direcţie privitor la „sunetul de avertisment al lupoaicei". Nici în presa şi lucrările de specialitate străine n'am întâlnit nici o menţiune despre o observaţie similară, care totuşi poate fi de o importanţă capitală pentru toată lumea vânătorească din ţări şi regiuni populate de această răpitoare. Cum observaţia e făcută şi constatată de dl profesor Botezat, ea prezintă toată garanţia veracităţii.
CE PRODUCE UN REVIR BINE ÎNGRIJIT
Dăm tabloul vânătoarei de 6 zile (20—25 Nov. 1933) aranjată pe domeniul contelui L. Kârolyi din Totmegyer, cu cifre, care ne pot impresiona şi ne pot convinge, ce bogăţie poate vărsa un teren de vânat mic, bine îngrijit. Notăm, că la această vânătoare au luat parte numai zece vânători.
Iată cifrele:
Iepuri 9457 bucăţi
Fazani . 5027 bucati
Potârnichi 6872 bucati
Diverse 6 bucati
Total 21.362 piese.
Si când ne gândim la posibilităţile de producţie în vânat mic a Bărăganului şi a altor ţinuturi din ţara noastră! si când ne gândim la raiul vânătorese, care ar putea naşte acolo, cu mai mult spirit de între-prindere şi mai multă atenţiune pentru bogăţia pe care o reprezintă vânatul!