Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 05 Dec 2022, 22:50

Ş u t u - iunie 1933 - Ionel Pop

Moderatori: biriuck, Alin3006

Ş u t u - iunie 1933 - Ionel Pop

Mesajde blackcrotal pe 18 Ian 2019, 12:01

Ş u t u
iunie 1933
de Ionel Pop

Luna trecută, când treceam spre locul de pândă la ţapi, paznicul meu Aurel se opri în dreptul unei cărări bătute, pe care o încrucişam subt Dealul Cornetului şi examina cu băgare de seamă o urmă de căprioară, imprimată limpede în pământul străbătut de ploaie.
— E a lui Şutu. O cunosc, că la piciorul stâng de dinapoi, o unghie îi e mai crescută. Săracu Şutu, tot pe aici se ţine...
Şi cum călcam agale înainte, începu să-mi povestească, cum a dat drumul lui Şutu: un ţăpulean de un an, pe care mi l-a adus mai anul trecut, ied, un pădurar şi pe care îl îngrijise până în Aprilie, la el acasă, Aurel.
— Am tot aşteptat să veniţi pe la noi, să-l vedeţi ce mare a crescut şi ce corniţe a prăsit în cap. Şi dacă mi-aţi trimis vorbă să nu mai aştept şi să-i dau drumul, l-am aşezat în un lădoi, l-am suit în car şi l-am adus aici subt Cornet.
Dar ce val am avut cu fetiţa mea, — o cunoaşteţi Domniavoastră — numai eu ştiu! Se bocea şi se tânguia, ca după mort. Să nu-l duc, că ea l-a ocrotit, — că deacum NU are cui să-i dea păsat înmuiat în lapte (furat din toate oalele), că-l vor mânca lupii şi-l vor omorî vânătorii.
M-am răstit la ea, să tacă, — dar fără curaj, că îmi era şi mie tare jale. Dacă am ajuns subt Cornet, am scos pe Şutu din lădoi şi am îndreptat carul cu sluguliţa către casă.
— Am rămas singur cu el, în poeniţa de colo.
„Măi Şutule, zic, de acum eşti slobod. A ta'i de acum lumea, cât o vezi cu ochii. Vino să te mai mângăi odată..." şi i-am întins, din buzunar, o coaje de pâne.
A venit şi a început a o ciuguli, gâdâlindu-mă în palmă cu buzele lui reci şi umede.
Apoi m-am aşezat jos, să văd ce o face. Se uita lung la lumea, pe care nu o mai cunoştea. Inălţa capul cu urechile ascuţite, adulmeca mişcând uşor nările, trăgea adânc aerul aspru de subt sară.
Când pornea, în apropiere, să bată vre-o privighetoare, sau înjura câte o gaiţă, tresărea şi se uita la mine, să mă întrebe, ce o fi oare asta?
Dela o vreme începu să rupă din colţul fraged de iarbă, să desprindă de pe lugeri câte un mugur, şi la tot pasul arunca în sus capul, şi mă căuta din ochi. Cum vedea, că s'a depărtat, în două hopuri era lângă mine şi îşi freca bucuros nasul de obrajii mei.
„Măi Şutule, zic eu iară, nu te-ai săturat tu de mine, că te-am ţinut în temniţă un an? Iată lărgimile pămân-tului, pentru care te-a făcut Dumnezeu sălbătăciune de pădure". Dar el nu mă putea înţelege. Rotea ce rotea în jurul meu şi iar mă căuta.
In o vreme, cum se depărtase după o tufă, dau să mă fur de el. Mă ridic cătinel şi pornesc la vale.
Dar nu am apucat să fac patruzeci de paşi şi-l aud prin tufari plângând şi chemându-mă şi iată-l, îl văd lângă mine, vesel, că m'a găsit.
— S'a făcut sară. Cum să merg acasă iar cu el? M-am tras subt o straşină de colibă din marginea viilor, am trezit o aţă de foc şi m-am culcat pe braţul de fân, rămas acolo de cu toamnă. Şutu lângă mine. Mai ciuguli el în jurul straşinei, apoi se adună ghem cald lângă mine. Mai tresări din vreme în vreme, când plângea prea aproape vre-o ciuvică şi adormi, ca un copil.
Ce să fac? Am întins peste noi sumanul şi am adormit şi eu.
— Când mă trezesc pe când crepau zorile, ţapul plecase de lângă mine. S'a dus, îmi zic şi uşurat, dar şi cu un ghimpe în suflet. Mă scol încet şi scot capul de după streşină. La vre-o treizeci de paşi, iată-l pe Şutu.
Dar nu era singur. Păştea alăturea de o căpruţă, tânără şi mândră, de par'că erau fraţi. Păşteau, se jucau. Şutu o lingea pe gât, hoaţa de căprioară îl netezea cu botul. Ca doi copii. M-am minunat mult de ei şi îmi era drag, să-i văd.
Dar soarele era gata să răsară şi aveam zi de plantaţie la Măgură. Cum m-am arătat, Şutu îşi aruncă în sus capul şi vine înspre mine. Capra mă vede şi ea şi din câteva sărituri e în marginea tufişului.
Se opreşte Şutu, se uită la mine, se uită la capră. Dă să mai vie înspre mine, nu se îndură să-şi lase tovarăşa. Plânge în glasul lui. Ori mă chiamă pe mine, ori chiamă capra şi îi spune să nu-i fie frică, nu sunt om rău, le sunt prieten.
Săracu Şutu, îi era greu să aleagă. Dar căprioara făcu o săritură, se pierdu după tufari şi o auzii piuind încet.
Şutu se mai uită odată lung la mine, se întoarse apoi şi plecă încet şi el în spre pădure !
Din margine mă mai privi cu ochii lui frumoşi şi păşi trăgănat pe urmele neamului lui, în lăstărişul plin de muguri copţi.
— Ori mă veţi râde ori ba, dar mă spovedesc,, că am trecut de vreo două ori cu mâneca sumanului pe la ochi, înainte de a pleca. Singur.
In povestea lui Aurel am ajuns în Valea Breabănului, la locul socotit să aştept un ţap bun.
Când îmi curăţeam ţiitoarea de frunzăria moartă şi de uscături, Aurel, purtat de gândul lui îmi mai şopti:
— Dar Şutu se cunoaşte bine, că i-am pus în urechea dreaptă un nasture de mărgean alb.... Şi e tinerel încă săracu....
De pe acum mă gândesc, câtă încurcătură îmi va face nasturele din urechea lui Şutu, colo peste 3—4 ani — de voi trăi — când va purta şi el coroană voinicească. Până să trag în un ţap pe aici, îmi vor sticli ochii, căutând ca nu care cumva să-i fac lui Aurel durerea, să aducă acasă, în spinare, pe Şutu.
Sunt sigur, că nu ar răzbi să-l ducă, de grea ce i-ar fi povara ....asupra inimii.


Când urmăreşti vânatul, în munte, sau pândeşti
La cerbi, la capre negre sau ţapi cu părul roş,
la'n minte-învăţătura din vremuri bătrâneşti;
In zori boarea se urcă, iar sara trage'n jos.
I.P.
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 2 vizitatori

Publicitate