PAZNICII NOSTRI
august 1933 - Ionel Pop
In paginele revistelor, în jurul meselor prieteneşti, când se inşiră poveştile vânătoreşti ca nenumărate mărgele în salba ceasurilor lungi, cât de puţine gânduri şi cât de puţine vorbe se îndreaptă înspre paznicii noştri!
Ne povestim păţaniile noastre şi ale altor vânători, ne împărtăşim observaţiile din care încercăm să desvelim câte o taină din tainica viaţă a gadinelor, chiar cânii noştri ni-i cunoaştem, îi asemănăm, îi lăudăm.
Dar dupăce am ieşit din hotarul revirului, care ne-a luminat câteva zile viaţa, am uitat şi pe Moşu Antonom şi pe Iacob, pe Căta, pe Ducu.
Pe toţi, cei ce ne petrec din ochi maşinile care ne coboară la ţară şi rămân singuri în depărtările munţilor, ca sa ne ocrotească bogăţia terenurilor, şi zi de zi, luni întregi, să ne pregătească alte câteva zile bune.
Eu însă nu-i dau uitării şi îmi sunt crescuţi la inimă, ca nişte tovarăşi scumpi şi credincioşi, ce aievea îmi sunt.
Când urc drumul muntelui, ochii îmi caută setoşi mai întâi primul brad. Infipt în mijlocul fagilor înmuguriţi verde deschis, sau roşiţi de focul brumei de toamnă, cum se ridică deasupra lor, negru, sombru, înălţat, ca săgeaeta unei clopotniţe din cele vechi, parcâ e străjerul împărăţiei muntelui. Fără să-mi dau seama, mă descopăr, ca şi când trec pe lângă o sfântă răstignire. Apoi ochii îmi iscodesc, după fiecare cot al potecei, tot atât de avizi, figura paznicului nostru.
Mă gândesc adesea, ce mult ar pierde din vraja lui muntele, dacă urcându-i cărarea, nu aş întâlni la Gura Prigoanei, de pildă, pe Toma, care ne aşteaptă şi ne primeşte în faţa lui arsă de soare şi de viscole cu comoara bucuriei, că ne vede de nou în revir.
Cât de sarbedă ar fi goana de urşi şi cât de acoperită de ceaţa incertitudinei, dacă în răcoarea dimineţii nu ne-ar raporta amănunţit Corcodea, cel cu o mână zburată de o arma plesnită, deslegarea urmelor, pe care le-a cetit de cu seară şi în faptul zilei, pe foaia pământului brumat.
Ce mult ar pierde din farmecul lor, dacă în popasurile uitate de grijile lumii, Draşovean, cel lung şi păţit, nu ar desgropa, simplu şi original, câte o zi din viaţa lui scursă pe culmile muntelui!
Aşa cum sunt ei, aproape toţi, fără şcoli speciale, dar adunând ani şi zeci de ani dearândul din nesfârşitele file ale naturei cunoştinţe şi îndemânări uimitor de bogate şi de precise, eu îi aşez in fruntea tuturor paznicilor de vânătoare ai altor neamuri şi ai altor ţări.
Nu au ei uniformă cu pălării grele de zmocuri de barbă de capră neagră şi cu vestoanele verzi tradiţionale, nu vor şti ei formele etichetei vânătoreşti de a prezenta pe pălărie, dela trei paşi, crenguţa de brad roşie de sângele cerbului ucis, în vorbele lor se va mai strecura poate câte o rabufneală de năcaz românească.
Dar pune-i în viscol şi în ploae o zi întreagă, dar vezi-i cum urmăresc potecile încâlcite ale braconierului, dar observâ-i cum descâlcesc urma de cerb şi de urs trecută prin căzături şi prin stâncărie, dar lasă să te conducă, în dib, peste grohote şi şurlae, pe trepte late de o palmă dealungul pereţilor de stâncă, după capra neagră încremenită în ţanc, dar într'o situaţie grea, puneţi încrezător viaţa in manile lor negre şi noduroase -— şi vei vedea de ce chiar marii vânători streini, care au vânat mai îndelungat în munţii noştri, îi pun în fruntea tuturor paznicilor.
Iar ca să le admiri tenacitatea dârză, nu ai decât să-ţi imaginezi, (fiindcă de văzut nu vei putea vedea doar niciodată) viaţa unui paznic, singur în coliba lui departe cale de ceasuri de vară de cea mai apropiată vietate omenească, înfruntând patru-cinci luni la an viscole, troenile, toate grozăviile iernei din vârf de munte.
Cu ce ar fi mai vrednice de admiraţia noastră oare figurile bărbăteşti din Alaska şi din Yukon ale lui Jack London?
Dar dragostea mea pentru paznici din munte, mai are un izvor.
Cum suntem învârtiţi şi mâncaţi in râşniţa fără bodină a vieţii pline de scârbă şi griji, pentru noi vânătoarea nu e numai o hoinăreală, care ne înviorează trupurile lâncezite. E o bae sufletească, răcoritoare, care mai spală colbul de răutate şi de acreală, ce ni se aşeaeză pe fire şi in gând în marea uzină a vieţii.
Pentru o zi-două părăsim şi biroul încărcat de hârtii, şi patul moale de acasă şi masa îngrijită.
Fugim, ca de o povară de oraşul luminat de becuri electrice, răsunător de gramofoane şi de radio.
Fugim de tribunale şi de teatru, de cărţi şi — mai ales — de huetul vieţii politice.
Lăpădăm grăbiţi apăsătoarele bunătăţi din veacul al douăzecilea şi ne apropiem cu jind' de izvorul fiinţei noastre, de pământul şi lumea primitivă, simplă, curată a singurătăţilor şi a întinderilor încă ferite.
Glonţul, pe care îl plasezi poate măestrit în spata vânatului, încordarea înfiorată a minutelor cât infrângi bătaia nebună a păstrăvului zdravăn prins in sfârcul mătasei subţiri ca firul de păr — sunt doar o părticică din mirajul, pe care îl caut şi îl trăesc.
Intregul tablou e luminat de bucuria descătuşării, de înviorarea sufletească a revenirii la pământ, la viaţa primitivă de care ne-am rupt pe încetul, veac de veac şi după care — poate fără să ne dăm scama — ni-e setos sufletul.
După o vânătoare nu aduci acasă numai un trup premenit de mişcare şi de belşugul aerului proaspăt. Ai adus cu tine o părticică din nesecatul şi veşnicul izvor de viată al pământului, i-ai furat un firicel din vigoarea şi optimizmul, care îl poartă şi îl susţine, ti-ai apropiat fiinţa ta lâncezită, de un piept cald de mamă, care nu te întreabă dacă eşti bun sau eşti rău, nu te ispiteşte răscolindu-ţi durerile şi gândurile, ci cum te cuprinde plină de dragoste şi tăcută, îţi trece pe nesimţite, din comoara ei fără sfârşit, înţelepciune, încredere, linişte.
Paznicii noştri sunt înrădăcinaţi în pământul de care mi-e dor. Cum îşi dapănă caerul vieţii lor în singurătatea muntelui, petrecându-şi viaţa pe poteci necălcate, pândind viaţa codrului şi a fiinţelor pe care le ţine, viaţă, care a rămas aceeaş de sute şi de mii de ani, — trece peste ei vântul vieţii de azi, fără să-i clintească din firea lor.
In isteţimea lor trăeşte străvechiul instinct de conservare în mijlocul naturei neîncătuşate.
In înţelepciunea vorbelor lor simple grăeşte înţelepciunea bătrânească, neîntortochiată.
Credinţa lor izvoreşte din orânduiala legilor mai bătrâne decât tablele lui Moisi, aceea, care pune la o datorie de împlinit tot firul de iarbă încolţit din pământ şi din soare.
Prin firea şi graiul lor parcă îţi vorbeeşte pământul. Aşa cum îi vezi, cu ţundra roşită de vreme, cu pieptarul petec peste petec, ei sunt mai presus de noi, ei sunt încă înfipţi în pământul pe care noi l-am pierdut de sub picioare, hoinari rătăciţi după sclipiri de oglinzi mincinoase.
Cum stau aici la masa mea de advocat, îngropat în dosare în care mocnesc atâtea răutăţi şi nedreptăţi săvârşite sau încercate de împricinaţi, şi cum îmi cad ochii şi pe vraful de gazete proaspete in care de asemenea e închis şi caută să se răspândească ca din cutia Pandorei un întreg roi de intrigărie şi ură, cu câtă dragoste şi cu cât folos îmi întorc eu gândul la zilele şi nopţile petrecute departe de lumea asta, în cealaltă, aspră şi curată: a muntelui.
Si cu cât mi-e mai drag să poposesc la câte o neînsemnată întâmplare care desvălue sufletul lui Toma sau alui Macedon, decât să mă încarc cu glodul care bufneşte din hârtiile aceste, ca apa putredă din o mlaştină în care calci.
Iată îmi vine în minte o întâmplare neînsemnată, fără peripeţii şi fără lucruri senzaţionale. Si totuşi mă îndeamnă să o scriu, ca un sfârşit al gândurilor acestora, închinate uitaţilor noştri paznici.
In muget de cerb. Plec curând după masă cu paznicul R. socotind să ne întoarcem de cu seară la cabană. Vreme caldă, frumoasă. Ce să ne mai încărcăm cu paltoane, cu bagaje? O felie de slănină şi o bucată de pâne in buzunarul vestonului, şi o pornim inspre „Mese".
Din coasta Chinga se înalţă muget prelungit şi plin.
Ne înfundăm in coasta prăpăstioasă, care pare a coborî până în fundul pământului, încâlcită în bolovani şi căzături.
Coborâm, coborâm pe urma cerbului, care se depărtează şi el şi ne pomenim în fundul văgăunei cu noaptea pe noi.
Cum să ne mai întoarcem prin întunerec, cale de 3—4 ceasuri prin prăpăstiile şi haosul de căzături a pădurei seculare?
Ne facem sălaş sub un brad, aţâţăm focul, Impărţim frăţeşte sărăcăcioasa merinde şi dupăce ascultăm o vreme minunatele glasuri ale pădurii noaptea, ne zgârcim lângă foc, încercând să dormim cu tot junghiul de răceală, care ne pătrunde pe încetul. In un sfârşit truda totuşi a dovedit, invelindu-ne în somn. Când m'am trezit în mijala dimineţii încremenit de frig, îmi cade cea dintâe privire asupra paznicului.
- Ce e cu omul ăsta, îmi zic. ?
Stătea lângă foc, in cămaşe. —
Mă frate, dar e vreme de stat în cămaşe, noaptea, cu brumă de două degete? Dau să mă ridic, şi atunci am găsit ce se întâmplase: eram acoperit cu vestonul paznicului. Mă văzuse noaptea chinuit în somn de frig, şi-a desbrăcat haina să mă acopere, şi a stat toată noaptea în o frunză de cămaşe, priveghind-
Când l-am mustrat, mustrare plină de admiraţie, mă încredinţa, că nu i-a fost greu... doar de pe la două noaptea, când i s'au terminat ţigările. Nu m'am putut stăpâni, să nu-i sărut obrajii învineţiţi de frig şi acum năpădiţi de rumeneala emoţiei.
Banul pe care il dăm paznicilor noştrii poate fi recompenza munci lor grele. Dar noi le mai datorăm ceva şi pentru dragostea pe care o au faţă de noi, şi pentru devotamentul lor. Or aceste nu se plătesc în arginţi, nici chiar in viacul nostru, când ne-am obişnuit să vedem şi să apreciem toate prin ochelarii cămătarului.
- Banul dat pentru o muncă e datorat şi e cinstit.
- Oferit pentru un sentiment e o palmă şi o pângărire.
O mână întinsă frăţeşte nu aşteaptă sclipirea banului, ci se bucură de strângerea frăţească a altei mâini. Chiar dacă una ar fi brăzdată şi întărită de muncă şi cealaltă catifelată.
Scumpi tovarăşi de vânătoare, îngăduiţi-mi, ca şi în numele vostru, in faţa lumii vânătoreşti, să strâng cald mâna aspră a paznicilor noştri.
Cu dragoste şi cu recunoştinţă.
IONEL POP
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
.
. eventual in " floarea varstei " sau mai bine "la varsta primei dementze ".
