CAPRE NEGRE - octombrie 1933

[blackcrotal]

CAPRE NEGRE
octombrie 1933
de S. VULCU — Sebeş-Alba
Capra neagră este bine reprezentată în munţii noştrii alpini, în regiunile stâncoase dela 1800 m în sus. Mai trăieşte în număr foarte mic şi la poalele munţilor stâncoşi, în păduri de brad şi fag, însă numai acolo, unde pădurea este presărată cu stâncărie.
In număr mai mare se găseşte în munţii Făgăraşului, cam 3500 exemplare, în munţii Rătezat cam 1500 exemplare, apoi în număr mai mic în munţii Bucegi, Rodnei şi în masivul Parângul.
In timpul din urmă a dispărut din câteva locuri din masivele Carpaţilor orientali. Soar­ta ei este pecetluită şi în masivul Parângul, unde un număr de circa 80—90 exem-plare îşi trăieşte ultimii ani.
Cu 10 ani în urmă în acest masiv mai era un număr de 700-900 exemplare.
Sunt în măsura să mă pronunţ în cunoştinţă de cauză numai asupra numărului de capre negre din munţii Rătezat, unde le-am studiat temeinic. Evaluarea numerică ofi­cială în acest masiv o găsesc exagerată. Am auzit factori competenţi vorbind despre un număr de peste 3000 exemplare în acest masiv.
Foarte greşit!
Voi căuta să demonstrez eroarea cu un exemplu. Deţin şi eu cu arendă dela stat în acest masiv un teren cu o suprafaţă de circa 6000 hectare, care în evidenţele organelor silvice este trecut din an în an cu un efectiv de 400 capre negre.
Durere, din un calcul făcut cât de optimist, nu rezultă decât un număr de 80—90 capete.
Ori, dacă greşala este de aceeaşi proporţie în tot masivul Rătezat, numărul lor nu s'ar putea evalua la mai mult de 800 exemplare.
Totuşi, făcând o evaluare obiectivă, am convingerea, că efectivul de 1300—1500 ar fi real.
Cei ce susţin o evaluare exagerată, argumentează cu numărul de capre văzut în unii munţi, în timp de vară, când acest masiv este plin cu vite.
Este adevărat, că in terenul Regal din acest masiv, cu o suprafaţă de circa 25.000 hectare, sunt vreo 4 munţi scutiţi de păşunat, cu destinaţia de a servi drept refugiu pentru vânat şi că în aceşti munţi în timp de vară au fost văzute grupuri de capre până la 70 şi chiar peste 100 exemplare.
Dar nu mai puţin adevărat este, că în munţii păşunaţi de vite, boi şi în special de oi, numărul lor este foarte redus.
Nu odată am făcut distanţe de 10- 15 Km trecând peste câţiva munţi, fără să văd o capră, sau numai un număr foarte redus.
Contribuie mult la erorile de evaluare şi împrejurarea, că în caz de nelinişte capra îşi schimbă mereu locul, la distanţe mari.
Arăt un caz:
In vara anului 1926 petrecea des în terenul meu, in muntele Vasielu, un grup de capre, a cărui număr varia între 13—19 exemplare.
Acelaşi grup de capre l'am văzut în aceeaşi zi în 3 munţi: în muntele Păpuşa din teritoriul Regal, la peste 12 Km. de locul frecventat de ele în terenul meu, trecând peste 3 munţi.
A trece acest grup de capre în socoteală de câte ori a fost văzut, ar fi o greşală, pe care un laic sigur, că nu o putea evita. In cazul de mai sus, identitatea grupului l'am stabilit după cei 3 iezi cari făceau parte din grup şi dintre cari 2 erau mari, cu blana neagră-gălbuie, iar unul foarte mic, cu blana neagră.
Ţin să arăt, că in acest loc nu voi trata capra neagră din punct de vedere ştiinţific, ci sub raport pur vânătoresc.
Nu voi spune care este structura nasului, numărul dinţilor şi aşezarea lor, forma sto­macului şi împrejurarea, că face parte din familia antilopelor etc.
Cel ce are interes pentru asemenea lucruri, le va putea citi în descrieri ştiinţifice şi manuale de şcoală.
Ar fi pagubă să pierd timpul, copiindu-le. Intenţiunea mea este a descrie însuşi­rile ei, modul ei de traiu diferite particularităţi, ilustrate cu observaţiuni şi constatări nemijlocite, cari interesează din punct de vedere vânătoresc.
Fiind stânca o condiţie a mediului de traiu al caprei negre, natura i-a adaptat corpul acestui mediu anevoios, dotându-o cu picioare extrem de lungi (peste 1 m.) şi puternice. Picioarele se termină în unghii cu o construcţie specială, potrivită mediului de stâncă. Marginea unghiei este foarte ascuţită, iar mijlocul ei este moale, asemă-nător cauciucului, care deodată cu răcirea caprei ucise se întăreşte ca osul. Cu marginea ascuţită a unghiei capra se prinde de cel mai neînsemnat locşor, iar partea cea de cauciuc găseşte razim şi pe cea mai netedă tablă de stâncă.
Este într'adevăr de necrezut arta cu care acest animal se caţără pe stâncă, sau fa­ce salturi riscate. Am văzut capre urcând pereţi de stâncă, unde ochiul ajutat chiar de binoclu nu găsea nici un razim. Totuşi ele trec peste orice obstacol, făcând la ne­voie salturi până la 10 metri, oprindu-se cu o siguranţă uimitoare pe cea mai mică suprafaţă de stâncă, pe care abea îşi plasează cele 4 unghii. Nimic mai fascinant, ca o asemenea capră, privită în zare, stând pe vârf de stâncă în culme de pisc, nemişcată ca o statuie.
Am văzut ţap, care surprins în cărarea din marginea râului, cu o singură săritură s'a aruncat în mijlocul acestuia, iar de pe fundul foarte accidentat de bolovani, cu altă săritură a fost pe celalalt mal. Observ că râul are cam 12 m. lăţime iar suprafaţa apei este cu 5 m. sub nivelul cărării.
Şi de necrezut: am văzut capră bătrână, strâmtorată în goană, urmată de 2 iezi, făcând pe pantă foarte prăpăstioasă o săritură de 17,5 metri, iar acolo unde picio-arele ei au luat din nou contactul cu pământul după acest „zbor", au intrat mai bine de jumătate metru în pământul moale.
Ca să demonstrez, cu câtă dibăcie jonglează capra în stâncă, ţin să arăt un caz. Eram cu fostul meu paznic Mihai în muntele Vasielu, apropiindu-ne de un părete, în care văzusem dela mare distanţă 2 capre. Caprele ne-au aşteptat şuerând, până la circa 100 metri, în cele din urmă însă pornind au luat direcţia spre un părete inaccesibil, cum ni se părea nouă, perpendicular şi neted, ca un părete de casă tencuit.
Am rămas uimit cum una a trecut peretele oprindu-se chiar în 2 locuri. A trecut şi a doua. Multă vreme am fost nedumerit, fără să-mi pot explica minunea.
Fiind cu 3 ani mai târziu lângă acel părete, am cercetat locul, constatând că stânca avea o crepătură, care în unele locuri nu întrecea 1 mm. lăţime. Totuşi acest milimetru a fost de ajuns pentru unghiile lor.
Periculoase sunt însă salturile pe cari le face capra la strâmtoare în sfărâmătura de piatră, în „grohot", care în unele locuri acoperă terenul pe kilometri întregi. Am văzut un ţap apropiindu-se pe asemenea grohot. Văzându-mă s'a înapoiat în plină goană. Lunecând pe o piatră labilă, s'a sprijinit imediat în piatra următoare, abia observându-se poticneala. Periculos este grohotul în timp de ploaie, nu numai pentru capră ci şi pentru bocanc, înmuindu-se muşchiul gri-verzui de pe piatră şi devenind cu totul lunecoase. Am văzut în muntele Cionfulete un vătui care speriat de un paznic a venit până lângă mine, iar când m'a simţit, îndepărlându-se în plină goană, a lunecat pe o lespede cu muşchiu ud, izbindu-se cu o forţă extraordinară de altă stâncă. Este adevărat, că s'a sculat şi a continuat drumul, mai încet. Insă trecând pârâul, s'a culcat. La 2 zile l'am văzut tot acolo.
Era foarte nepăsător faţă de noi, dovadă că a suferit leziuni interne. Plecând din teren, nu am putut controla dacă s'a refăcut.
Oricâtă siguranţă i-ar da caprei picioarele şi unghiile, accidente lotuşi se întâmplă. Am împuşcat 2 ţapi cu câte 1 corn frânt şi un altul cu ambele coarne rupte. Nu încape îndoială, că aceşti ţapi şi-au rupt coarnele în cădere.
Paznicii mei au găsit în primăvara anului 1927 în stâncile vârfului Tulişa din munţii Comarnic sub un părete înalt o capră moartă cu burta crepată în prăvălirea de pe părete.
Despre agerimea simţurilor caprei s'a putut convinge fiecare vânător şi cred că nu e cazul să vorbesc mult. Voi arăta doar câteva exemple. Mi s'a întâmplat adeseori, că şuerul de capră, venit dela mare distanţă, mi-a dat să înţeleg că am fost văzut. Orientându-mă după direcţiunea acestui şuer, am descoperit caprele. Capra neagră prin vederea sa clară nu numai că remarcă la mare distanţă orice mişcare, dar prin inteligenţa sa percepe şi figura nemişcată de om. Până când căprioara, în cele mai multe cazuri, trece cu vânt favorabil pe lângă om la 5 paşi in teren liber, fără să-l poată remarca, capra neagră distinge figura nemişcată a omului.
Mai mult! Capra mi-a observat prezenţa, la Iezărul „Galesu" cu „Vârful mare" (2400 m.) văzându-mi numai capul, nemişcat: Am fost surprins de un ţap, care venea în fugă spre mine, cu vânt favorabil şi înainte de a fi fost observat de el, am reuşit să mă ascund după o piatră, trecându-mi numai capul peste aceasta. Ţapul apropiindu-se la 40 metri sa oprit şi privind drept la mine, care nu clipeam nici din ochi, a luat-o în goană mare în direcţia opusă. M'a văzut. Auzul caprei este tot atât de ager. Am constatat acest lucru cu diferite ocazii.
Arăt un caz. Mâncam cu un paznic şezând pe grohot, în muntele Vasielu, privind la o grupă de capre, descoperită în pereţii din graniţa cu muntele Stâna de Râu. La un moment dat dintre capre se ridică trei privind cu nelinişte in direcţiunea noastră. Nu puteam înţelege aceasta atitudine, pentrucă vânt nu era şi distanţa între noi era cam un kilometru.
La câteva minute se repetă scena mai ridicându-se câteva capre. O capră bătrână înaintează vreo 20 metri spre noi până la o stâncă mai eşită din teren şi urcând priveşte iarăşi în spre noi. La urmă se ridică toată grupa de capre aliniindu-se ca soldaţii.
Abea acum am înţeles rostul neliniştei, auzind in dosul nostru sgomotul rostogolirii unei pietri prin grohot. Fără să privesc acolo, am ştiut ce se petrece. Anume din muntele Galeşu intrau caprele în muntele Vasielu peste piscul numit Vârful mare, 2400 m. cel mai înalt vârf din grupa Rătezat), pe un şurlâu periculos, dărâmându-se cu asemenea ocazii bolovani şi pietri mai mici, cari se prăvăleau până la poalele pereţilor de piatră. Ori noi, aflându-ne la circa 2 Km. delà acest punct, timp de un sfert de oră nu am auzit nimic şi numai neliniştea caprelor din faţă ne spunea, că se petrece ceva în dosul nostru. Despicând caprele cari treceau piscul un bolovan mai mare din şurlău, acesta s'a rostogolit cu mare sgomot, pe care l'am auzit şi noi.
Caprele însă au dovedit prin ţinuta lor perceperea şi a unor uşoare sgomote, provocate de pietri mici pe cari noi nu le-am auzit, deşi eram cu 1 Km mai aproape decât ele.
In ce priveşte mirosul caprei negre am avut adese ocazia să mă conving, că nici în miros nu o întrece altă sălbătăciune. Cu câţiva ani în urmă am însoţit paznicii în regiunea stâncoasă, în luna Mai, la aprovizionarea sălăriţelor. In mijlocul unui pâlc de zăpadă am descoperit un ţap mare. Vântul sufla delà noi cam în direcţia ţapului. Eram curios la ce distanţă ne va simţi. Ajunşi la circa 500 metri, ţapul s'a ridicat şi privind spre noi, a început să lovească zăpada cu piciorul!
Inzestrând natura capra neagră cu atâtea calităţi, cari îi ajută să descopere din vreme duşmanul şi să se salveze, s'ar crede că vânătoarea de capră neagră este extraordi-nar de grea în terenurile deschise.
Dimpotrivă! După eşecurile obicinuite ale începutului, această vânătoare este cea mai cu şansă, natural, dacă vânătorul are cuvenitul fizic şi nervi pentru a învinge greutăţile terenului.
Anume capra sufere de un mare defect: curiozitatea, care îi devine foarte des fatală. Dupăce a descoperit duşmanul, în loc să caute salvarea prin fugă, cocoţându-se la locuri bine vizibile, dă ascuţitul semnal de alarmă şi nu pleacă decât la apropierea duşmanului. Sau chiar dacă pleacă, face câteva salturi, apoi se opreşte, şueră şi loveşte piatra cu piciorul.
Acest defect înfăţişează capra ca prea puţin inteligentă. De multe ori capra văzând vânătorul, care încearcă să o apropie, la un moment dat acesta dispare în cutele terenului, iar capra priveşte necontenit locul, unde a văzut vânătorul pe urmă. Această slăbiciune este folosită aproape întotdeauna cu rezultat de vânătorul expert, care îşi lasă la un loc bine vizibil paznicul, iar el caută să se apropie nevăzut de capră. Am apropiat în acest fel o capră bătrână la 4 metri, apărând din pârâu în dosul ei şi lovind-o cu o piatră, pentrucă nu mai înceta cu şuerul ei de alarmă. Purtam în picioare opinci de cauciuc moale, care asigura piciorului stabilitate şi siguranţă pe orice lespede piezişe şi nu producea nici cel mai mic sgomot.
Excepţie face doar ţapul bătrân, care la observarea duşmanului, manifestă o nervozitate excesivă. Şueră, se culcă, se scoală, mănâncă, se culcă din nou, face câţiva paşi în spre duşman, se înapoiază, sare în stâncă, revine, făcându-le toate acestea cu o nervoasă grabă.
Acest fenomen l'am observat în mai multe rânduri. Totuşi în vara anului 1931, am apropiat pe teren perfect deschis în muntele Vasielu un ţap capital, cu coarne de 28.5 cm. lungime, care tot timpul s'a uitat la mine, şuerând rar, fără măcar să se scoale.
Capra în mare parte trăeşte tot timpul anului în părţile stâncoase ale munţilor. Totuşi în timp de iarnă, când zăpada acopere în straturi grele stâncile şi nici chiar „poliţele" din păreţi nu mai au hrană neînzăpezită, coboară şi ele în pădurea de brad, la zăpezi mari chiar în pădurea de fag, până la marginea râurilor.
Ţapul bătrân în timp de vară prea rar stă în gol, ci se ascunde în pădurea de jip, păşunând pe mici poieni, unde nimic nu poate pătrunde. Aceştia îşi părăsesc ascunzişul numai toamna la împerechere. Cum aceşti ţapi îşi petrec partea cea mai mare a vieţii in jip şi pădure deasă de brad, frecându-se cu coarnele de.răşinoase, pe coarnele lor, la circa 2 degete deasupra Frunţii, se formează câteva cercuri de răşină, cari ating înălţimea de 3—8 mm. şi cari contribue la bunătatea coarnelor, calculându-se la grosimea lor si aceste verigi. Este de admirat rezistenta caprei fată de timpul vitreg. Atunci când in stâncă viscoleşte sălbatec, cu ploaie şi zăpadă mânată de furtună, capra zace liniştită pe vârf de cleanţ.
In toamna anului 1931, apropiind in pereţii vârfului Păpuşa, un grup de capre, la cari se afla şi un tap bun, în timpul când mă plasam după o piatră, pe care urma să-mi razim arma, s'a deslănţuit o furtună cum rareori am văzut in munţi. Ploaia si zăpada izbeau in faţă cu furie, cauzându-mi durere. In 10 minute am fost ud până la piele. In zadar încercam să înfig crucea lunetei în coastele ţapului. Până intindeam arma spre tap, obiectivul lunetei se umplea cu apă şi zăpadă. Nu puteam trage nici cu ajutorul catarii. Stropii de apă şi fulgii de zăpadă nu-mi îngăduiau să ţin o clipă ochii des­ chişi. Şi aşa am stat cocoţat pe vârful de stâncă aproape 1 oră, până când mi-a amorţit tot trupul de frig. Caprele au rămas in acelaşi loc, la 80 paşi distantă, fără să se fi deranjat câtuşi de puţin, văzindu-mă când m"am ridicat.
Coborând in vale, după câteva ore oprindu-se ploaia, am văzut caprele in acelaş loc, in aceeaşi poziţie. A trecut teribila furtună peste ele ca o adiere de vară.
Hrana caprei este iarba mătăsoasă si gingaşele flori de pe micile poieni din grohotul de piatră şi poliţele din pereţi. („Poliţe" se numesc poieniţele de 2—10 m. pătraţi din pereţii de stâncă, cari sunt acoperite cu iarbă şi unde nu poate pătrunde nici oaia).
In timp de iarnă, când capra trebuie să părăsească stânca, in pădure se nutreşte cu muguri şi muşchi de brad, dar am văzul in 2 rânduri capră mâncând cetină de brad. Pentru ca terenul să poală fi numit bine Îngrijit, sarea este indispensabilă, căci nici o sălbătăciune nu e atât de lacomă după sare, cum este capra neagră.
Cu această „delicatesă" se poate lega capra de un anumit loc, pe care il părăseşte numai rar, pentru scurt timp şi numai la distante mici.
Este interesant să studiezi capra, bălăcărindu-se la sălăriţă. Stă minute întregi cu ca­pul aplecat asupra ei, fără să mai ţină cont de ceeace se petrece in jur. O prea bună ocazie pentru a o apropia la mică distantă. După ce a lins suficient, se trânteşte jos la câţiva paşi, stă o jumătate de oră. vine din nou la sare, pleacă şi păşunează o altă jumătate oră şi in urmă iarăşi sarea. Acest dus şi venit leneş se repetă toată ziua.
La stana oilor, capra înfruntă şi mirosul de oaie, nopţii, pentru a linge resturile oi. Sexele la capra pă cât am observat eu. Ochiul deprins poate deosebi uşor sexele, dar nu o poate face laicul.
Distincţia între cele două sexe se poate face, după :
- conformaţia corpului, fiind capra mai suplă;
- după formaţiunea coarnelor, având ţapul coarne mai groase şi mai căscate la vârf; la ţap încovoiturile la vârf sunt mai pronunţate şi mai adânci.
- un semn, care nu înşeală, este părul lung de la teaca ţapului.
Totuşi greşeli se fac şi de cei mai experţi vânători de capre. In vara anului 1926, am împuşcat şi eu capră cu coarne groase, căscate la vârf şi puternice, ca la un tap capital.
Iezii de capră, — de obiceiu 2, — poartă o blană neagrâ-gâlbuie, care variază până la negru. Iedul urmează capra din primele zile în cele mai prăpăstioase locuri, cu salturi dese, intrând in timpul alergării aproape între picioarele caprei. De multe ori, când caprele zac la soare, iezii se joacă, foarte drăguţi, cu săriturile lor sglobii.
Este foarte interesant felul cum se compoartă iedul tinăr fată de om.
Am avut 2 cazuri, cari merită să le povestesc.
In August 1927, in margine de jip sub vârful muntelui Cozma, stătea o grupă de capre, iar la câţiva paşi de ele, pe grohot, zăceau la soare 2 iezi.
Fiind eu şi paznicul Grama-observaţi de un ţap din peretele de stâncă din dreapta, acesta a dat şuerul de alarmă, iar caprele speriate au dispărut in jip, rămânând cei 2 iezi singuri. Fiind vorbă de un ţap bun, am tras. Mai făcu el câteva salturi in jos, apoi s'a înăbuşit. Văzându-1 iezii, au fugit la el. Apropiindu-ne, iezii ne-au aşteptat la 2—3 metri, fără să se lase prinşi. In cele din urmă paznicul procedând la curăţirea ţapului, iezii s'au aşezat la 5 metri de noi pe o stâncă. La plecare au rămas zăcând pe stâncă...
Cu 2 ani mai târziu fiind eu observat de caprele dela şălăriţă, acestea au fugit, iar cei 2 iezi au rămas acolo dormind. Apropiindu-mă de ei, au început să şuere, des şi întrerupt. In câteva rânduri aproape i-am ajuns cu mâna. Iar când năsucul lupului îmi mirosea mâna dela o palmă distantă, scotea un şuer disperat. Când m'am Îndepărtat, au plecat şi ei după mine, insoţindu-mă o lungă dis­ tanţă, la 2—3 metri depărtare, simţind insă prin instinct duşmanul, căci ţăpşorul nu înceta cu şuerul. Probabil, că eu am fost primul om pe care l'au simţit şi văzut.
Este interesant semnalul de alarmă al caprei: un şuer strident, care în timp de linişte se aude la distanţă de peste 1 Km. şi pe care îl dă prin nările nasului. Acest şuer la exemplarele bătrâne este prelung şi mai gros, la iezi este scurt, întretăiat şi mai subţire.
Calitatea caprei negre se judecă după trofee şi greutatea corpului, cari la rândul lor sunt în strânsă legătură cu etatea şi locul geografic unde trăieşte. Calitatea trofeelor este influenţată prin climă şi hrană. In privinţa aceasta România conduce faţă de caprele din alte ţări europene.
Până când în alte ţări coarnele de 27—28 cm. lungime sunt o raritate, la noi coarnele capitale încep numai la circa 28 cm. lungime şi întrec destul de des 30 cm. Cel mai bun ţap la expoziţia din Lipsea din 1930 l'au livrat munţii Rătezat, deşi acest trofeu a fost expus de Ungaria. Acest ţap a fost împuşcat de groful Kendeffy în anul 1907 în muntele Galeşu, graniţă cu muntele Vasielu.
Calitatea coarnelor ţapului negru se judecă după o anumită formulă, pe care din lipsă de spaţiu nu o comunic. La stabilirea calităţii coarnelor contribue lungimea, grosimea lor, înălţimea, încovoitura şi distanţa dintre coarne la vârf.
In contrast cu cerbul şi căpriorul, capra neagră nu-şi lapădă coarnele, ci le păstrează toată viaţa, crescând acestea din an în an, observându-se această creştere în formă de cerc la partea de jos a cornului.
Cornul caprei negre este fixat de cap prin melcul crescut din craniu şi care întră circa 8 cm. în interiorul cornului. Cornul prezintă în partea din afară, — la ţap mai pronun-ţat decât la capră, o serie de cercuri, verigi, după care i se poate stabili precis etatea, în contrast cu căprioara şi cerbul, la cari se poate stabili etatea după forma dinţilor şi numai cu aproximaţie.
Ţapul negru mai are un trofeu: barba. Denumirea aceasta induce în eroare pe mulţi laici.
Prin anul 1928 vorbind despre vânătoare cu un inginer, şeful uzinelor Statului din Zlatna, mi-a spus: am împuşcat ţap negru cu barba până în pământ". Iar eu i-am dat să înţeleagă, că el în viaţa lui nu a văzut capră neagră.
Anume „barba" nu creşte în locul indicat de numire, ci dealungul spinării, având firele cele mai lungi la crupă şi grebăn, fire cari ating lungimea de peste 20 cm. şi când sunt „coapte" adecă perfect desvoltate, cu vârful gălbui, formează un admirabil decor pentru pălăria vânătorului de munte.
Vânătoarea de capră neagră este una dintre cele mai frumoase. Incordările fizice sunt din belşug recom-pensate prin desele senzaţii. Vorbesc in acest loc de vânătoarea cu „apropiatul", nu de vânătoarea la goană, pe care o desaprob pentru motive temeinice. Când capra vine în goană, nu se poate selecţiona exemplarul potrivit pentru împuşcat sub raportul calităţii şi al sexului. Vânătoresc este să împuşti capra apropiind-o. Vânătorul caută cu ochiul liber, sau la distanţe mari cu ochianul păreţii stâncilor, sau câmpul de grohot, pentru a descoperi caprele.
Reuşind examinează fiecare exemplar, pentru a stabili piesa bună de împuşcat.
Apoi studiază terenul pentru apropiere, ţinând seamă şi de direcţia vântului. Urmează apropierea până la distanţă potrivită. Eiind terenul deschis, aceasta necesită de multe ori trecerea chiar în alt munte, cu mare înconjur, care reclamă de multe ori timp îndelungat. Timp este, deoarece caprele nu se îndepărtează, dacă n'au motiv de ne­linişte. Sosind vânătorul la distanţă de tir, caută locul potrivit pentru a se ridica şi a-şi răzima arma, îşi montează luneta pe armă, apoi îşi odihneşte inima, căci un asemenea urcuş prin grohot este istovitor. La tragere cu luneta şi cel mai mic tremur al corpului duce la eşec sigur.
Natural, că nu în toate cazurile merge vânătoarea neted. De câte ori nu am urcat pereţi periculoşi, iar când am sosit la destinaţie, caprele nu mai erau nicăiri. De câte ori am făcut lungi distanţe sperând, că am văzut un ţap bun, iar la sosire am găsit „mărunţiş"?
Făcând odată un mare înconjur pentru a apropia un ţap, când nu mai aveam mult dela punctul de unde urma să trag, un şuer dela alt grup de capre încă nevăzute, mi-a zădărnicit toată truda.
Mi s'a întâmplat, că descoperind în timp de gonită un mare grup de capre cu doi ţapi buni, am urcat prin stânci mai mult de un ceas, dar înainte de a putea trage, un nor gros de ceaţă şi-a întins pânza ocrotitoare peste ele. Stând culcat pe stâncă până m'a răzbit frigul, am coborât desamăgit. Sosit în vale, ceaţa s'a ridicat, iar caprele păşteau liniştite în acelaşi loc. Şi câtă energie cheltuită de geaba, câtă trudă zadarnică.
Timpul de vânătoare este luna August, totuşi adevărata plăcere este vânătoarea în timpul „bătăii", care la noi începe pe la 25 Octombrie şi durează până la 10—15 Nov. In acest timp ies şi ţapii bătrâni din ascunziş şi se ataşează primei grupe de capre, la care se găseşte şi o capră în călduri. Acesta este timpul „alergării", când vezi ţapul cu coama sburlită de vânt, trecând grăbit, negru ca un drac, piscuri şi văi, vecinie în mişcare, căutând capre.
După o vară întreagă de trândăvire, acum intră ţapul în acţiune. „Aleargă" neobosit ore întregi după capra în călduri, care în cele din urmă, cutropită de instinct, cedează. Aleargă sălbatic după ţapul rival, deplasându-se în goană nebună sute de metri dela capră. înapoiat ia la goană un alt ţap mai tinăr, care în lipsa lui a cutezat să cer-şească graţiile caprei. Se repetă aceeaşi goană sălbatecă, de pe stâncă pe stâncă, din vale în deal, din pisc în vale. Iar dacă s'a scăpat de rivali, strânge caprele la un loc, mărleşte capra în călduri, se culcă, se scoală, se uită după rivali, ia la alergat altă capră, încă insuficient „coaptă" pentru împerechere, — este un vecinic şi neobosit dute-vină!
In jurul grupului ţapii mai tineri dau târcoale, aşteptând momentul când ţapul mare se îndepărtează. Atunci dau ei năvală între capre. Aşa am găsit ţapul descris de toţi autorii, în timpul goniţei, plin de temperament, în vecinică mişcare, în continuă nelinişte, turmentat de o exagerată gelozie.
Totuşi mi s'a dat, să văd ţapi în tovărăşie la dragoste. Fiind cazurile extrem de interesante, le voi istorisi.
In 29 Oct. 1928, sosit dela ţară în regiunea stâncoasă, încă din vreme, până a se însera am urcat pe valea dintre munţii Cionfu şi Cionfulete din masivul Rătezat. Un şuer de capră îmi atrage atenţiunea, înaintând am descoperit un grup de capre în poeniţă de jip. Apropiindu-le atât, cât mi-a îngăduit terenul, căutam cu ochianul un ţap bun.
Observ atunci, că un ţap mârleşte o capră. Era un ţap mijlociu, în orice caz nu era ţapul visat de mine. Studiind alte exemplare, descoper un ţap mult mai bun, perfect negru. Până mă socotesc să trag sau nu, ţapul din urmă mârleşte şi el aceeaşi
capră, fără să fie deranjat de primul. Acest joc s'a repetat de peste 20 ori până către seară. Şi lucru curios, ţapii se perândau succesiv, fără să calce careva regula. Spre seară, grămădindu-se pe cer nouri prevestitori de vreme rea, am împuşcat ţapul bătrân.
In 2 Noembrie 1930, mă apropiam cu paznicul Grama de iezărul numit „Lacul ţapului" când pe zăpadă vedem multă urmă de capră, dusă în direcţia lacului, care este la o înălţime de 2250 m.
De pe o stâncă am putut privi în „căldarea" care Împrejmuia lacul. Dincolo de lac, la circa 500 m. era un ţap destul de bun, cu 4 capre. Pentrucă la această distanţă nu puteam trage, am trimis paznicul cu mare înconjur, să le abată spre mine. In timp de 1 oră, cât a durat drumul, am descoperit în 5 puncte diferite, 5 perechi de capre la diferite distanţe una de alta şi cari la anumite intervale îndeplineau actul împerecherii. O pereche cu un ţap într'adevăr capital, era la stânga mea la 80 paşi distanţă. Când paznicul s'a ivit la punctul de unde urma să fie văzut de capre, i-am făcut semn, să se înapoieze. Am privit fascinat timp de 3 ore această idilă. La puţini muritori li s'a dat ocazia să vadă ceva similar! Goniţa era în toiu. După cum am venit nevăzuţi, ne-am retras tot neobservaţi. De data aceasta pasiunea de vânător a fost învinsă de dragostea pentru natură.
In timpul goniţei vânătoarea este mai uşoară. Vânătorul, care nu poate înfrunta greutăţile terenului, nu trebuie să rişte urcând păreţi periculoşi, ci aşteaptă cu răbdare la anumite trecători, unde sigur nimeresc ţapi, în căutarea caprelor. Sau, descoperind vreo grupă de capre, aşteaptă cu răbdare până se apropie ţapul bătrân în goană după rival.
O serioasă piedică a vânătoarei de capră este ceaţa, pe care în munţi ochiul abea o poate pătrunde la 3 metri distanţă. Mi s'a întâmplat în 3 rânduri, să fiu nevoit să stau 3—5 zile în casa de vânătoare, fără să pot face un pas în teren. In schimb cu atât mai uşoară este vânătoarea în ceaţă plutitoare, care la diferite intervale se aşează şi se ridică. Apropiatul prin ceaţă este foarte uşor, fiind capra foarte neajutorată în ceaţă. Mi s'a întâmplat, că am ajuns in mijlocul unei grupe de capre în timp de ceaţă. In jurul meu mişunau caprele şuerând, fără să părăsească locul.
Capra este foarte puţin rezistentă la împuşcat. Nu mi s'a întâmplat încă nici odată, să scap capră rănită, pentrucă aceasta la cea mai neînsemnată rănire, ia drumul în jos şi se culcă imediat.
In caz de urmărire nu se ridică, decât când vânătorul este lângă ea. Ori, pentru armele moderne cu tragere lungă, în asemenea împrejurări împuşcarea este uşoară.
Voi da un caz clasic. Un bucureştean, în 1928 toamna, trage la câţiva paşi în ţapul capital adus de gonaşi, rănindu-i abea pielea la gât. Ţapul zăpăcit se răs­toarnă, iar acest momenl este folosit de paznicul, care sta la spatele copilului vânător de 19 ani şi prinzându-l de picior, îl ţine, până un alt paznic îl înjun­ghie. Aceasta în muntele Comarnic.
A fost cel mai bun ţap, care a căzut în acea regiune. Iar pentru vânător a fost primul foc, pe care l'a tras în vânat. Desigur, că nu a fost primul caz, când hazardul a dăruit trofee nemeritate, după cari vânătorul adevărat aleargă zadarnic o viaţă întreagă!
In împrejurări prielnice, capra se înmulţeşte foarte repede, pentrucă răpitoare­le nu-i sunt duşmani periculoşi. Afară de cel mai crâncen răpitor — omul, — capra nu prea are alţi duşmani. Se mai prăpădesc capre şi de râie, de febră aftoasă şi de muscă columbacă. Unele din exemplarele infectate de râie slăbesc atât de mult, încât se prăpădesc. Boala de unghii o au caprele în toţi anii, când sunt infectate de această boală oile din munţi, — şi durere, — aceasta se repetă de un timp încoace, aproape în fiecare an. Din cauza bolii, căzându-i unghiile, până îi cresc altele, dacă este descoperită de câni sau de cioban, nu are scăpare. Am văzut ţap schimbându-şi locul în genunchi din cauza acestei boli, păşunând culcat iarba din jurul său.
Paznicii mei au găsit în 1926 primăvara 2 iezi morţi, la mică distanţă unul de altul, purtând la ochi, nas şi gură, umflăturile specifice, provenite din înţepăturile mustii columbace.
Din notiţele ce mi-am făcut începând din 1923, constat cu durere, că numărul caprelor în munţii Rătezat nu a crescut, — dimpotrivă, — a scăzut.
Motivul sunt multele arme militare de pe Valea Jiului şi Streiului, rămase din timpul luptelor din 1916. De la această dată pocnetele puştilor braconierilor din aceste văi nu au încetat. In câteva rânduri am desarmat braconieri, fără ca aceştia să-şi primească cuvenita pedeapsă.
Ascultaţi sentinţă!
Din 3 braconieri, prinşi cu ţapul in spinare (toţi 3 purtau armă) unul a fost amendat cu 600 Lei, iar 2 achitaţi, pe motiv, că numai cel pedepsit a recunoscut că a tras in ţap. Şi pupăză pe colac: li s'au restituit şi armele. Şi aceasta sentinţă a fost confirmată de tribunalul H.
In 3 cazuri am plătit cheltueli de judecată colegilor, cari m'au reprezentat la desbateri, fiind inculpaţii amnestiaţi, sau graţiaţi.
Ţin să amintesc în acest loc, că în repeţite rânduri am găsit urme de braconieri veniţi din terenul Regal cu capre împuşcate, aceasta pentru că acest teren este foarte defectuos păzit dinspre răsărit. Toată paza acestui teren se concentrează in direcţia munţilor Râul de mori, în dauna munţilor dela răsărit.
O altă pacoste este prezenţa composcsoratelor, foarte multe la număr şi a proprietăţilor particulare, cari fără să atingă suprafaţa de 1000 hectare, totuşi sunt vâ­nate de proprietari sau arendate altora. Cunosc un asemenea composesorat, în cae în timpul iernii 1926 — 1927 s'au împuşcat nu mai puţin de 28 capre, coborâte din cauza zăpezii mari din terenul Regal.
Legea este categorică, — dar ce folos dacă această dispoziţie nu se aplică, ca şi multe altele. Ocazional mă voi ocupa în mod special de reglementarea dreptului de vânătoare la capra neagră în munţii Rătezat şi voi face propuneri concrete Direcţiunei Vânătoarei, pentru salvarea ei in acest masiv. Altminteri să nu ne mire, dacă se va repeta cazul masivului Parângul.