Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 05 Dec 2022, 23:18

SINGURATE de MIHAIL SADOVEANU- dec. 1935

Moderatori: biriuck, Alin3006

SINGURATE de MIHAIL SADOVEANU- dec. 1935

Mesajde blackcrotal pe 14 Aug 2019, 22:24

SINGURĂTATE de: MIHAIL SADOVEANU ( decembrie 1935 )
Imi daţi voie să vă povestesc cum — anul acesta — NU am împuşcat un cerb „capital".
0 mică societate vânătorească, din care făceam parte şi eu cu bunul meu prietin Murat, a luat decurând în arendă un teritoriu cu nume bun odinioară: se chiamă Rîşca;
E în ţinutul Baia, la hotarul judeţului Neamţu. Munţişori care nu trec, de 1200 m,, văi poetice, care toate dau în apa Rîştei.
Aici, acum douăzeci şi nouă de ani, într'o iarnă aspră, pe —20°, am făcut o expe­diţie, când am văzut pentru prima oară cerbi. Trăia atunci, pe aceste meleaguri, un pădurar cu faimă, numit Boboc, care s'a înfăţişat la întâlnirea noastră cu un frumos copoiu de rasă — „cane de neam boieresc", cum îi zicea el, pe care îl purta în desagă, ca să nu-l ostenească, şi-l hrănea cu luare-aminte din fruntea fainei.
Despre aceil copoiaiş sprâncenat, cu numele Cârtiţă, ne-a spus Boboc nişte istorisiri minunate. După douăzeci şi nouă de ani, după cutremure şi războaie, nimene nu-şi mai aduce aminte de acele fiinţi extraordinare, Boboc, pădurarul şi Cârtiţă, cânele lui. Astfel trec faimele ca şi măririle lumii.
Aici, subt, sihla Dealului, a murit bătrânul meu puşcaş Galistru, într'o colibă de cetină, ascultând, cu ochi îneguraţi, cum ţăhnesc, cânii departe, pe subt pripoare. Şi amintirea acestui Nemrod s'a stins.
Aici e Valea-Moişei, loc de bejenie al părinţilor monahi dela sfânta mănăstire Rîşca şi al oamenilor din Bogdăneşti. De mai multe ori, în alte veacuri, au răzbit până aici Tătarii, dând foc lăcaşului dumnezeiesc; de mai multe ori au suit în rîpi şi pe plaiuri oamenii din zilele vechi: şi aceste întâmplari toate, s'au uitat.
Mănăstirea înalţă turnuri nouă în prundul râului Moldova şi clopotele ei cântă necontenit trecerea celor pământeşti şi înoirea necurmată a lucrurilor.
Nu sînt două decenii de când aceste paşnice singurătăţi au fost împuşcate de mus­cali anarhizaţi; cerbi şi căpriori, cu familiile lor spăimântate, au fost izgoniţi din desime, scoşi la poieni ,şi mitraliaţi.
Mîni, şi asta se va uita !
A fost aici, cândva, un ,bun teritoriu de vânătoare. După războiul muscalilor, urmând cel al braconierilor, ţinutul s'a pustiit de cerbi. Acuima, societatea de care vorbesc, a început a pune rânduială; au apărut paznici; pacea reintră în domnia sălbătăciuni .
Dor, căprioarele şi ciutele au început a se întoarce adulmecând tainele şi căutând din
nou sălaş tihnit, unde să-şi depună vătuii şi viţeluşii.
— In primăvara aceasta, îmi lămureşte prietenul meu, care organizează regiunea, au mai intrat în teritoriu câţiva cerbi, coborîţi dinspre munţii cei mari. Totuşi nu avem încă destui masculi, ca să se poată produce acele conflicte despre care tratează vânătorii ardeleni în excelente revistă „Carpaţii", subt numele generic de „boncănitul cerbului .
Avem ciute destule, însă cerbi puţini. Aici, în Rîşca, îi răspund eu, drama aceasta
amoroasă se chiamă altfel: îi zice „boncanit", sau „muget". Să nădăjduim că va veni vremea să punem şi noi în valoare vocabulul nostru. Până atunci sîntem în vădita stare de inferioritate faţă de fraţii noştri. Acum douăzeci şi nouă de ani, pe vremea
lui Boboc, meşteşugul nostru se bizuia pe câni şi pe .„ţiitorii"; îmi place mai mult să vin astfel, să aud glasul cerbilor la începutul toamnei.
— Iţi place să-i auzi boncănind?
— îmi place să-i aud boncăluind.
— AII right! îmi răspunde tovarăşul meu, englez prin temperament.
Vorbeam astfel venind cu maşina spre Rîşca, pe splendida şosea din valea Moldovei, având la stânga, în ceaţă, priveliştea .munţilor.
Cine na cunoscut sentimentele pe care le încerci, când ai pornit în asemenea expediţie, cine n'a ascultat cu bună-voinţă şi n'a povestit la rândul k'i întâmplările cele mai extraordinare cu putinţă, a fost sărăcit de una din rarele bucurii ale vieţii.
Vai! mîni veţi muri, nefericiţilor, şi n'aţi cunoscut avantajul de a vă întoarce în copilăria lumii. Numai acolo — scăpaţi din vâltoare — putem găsi echilibru şi tihnă.
— Spune-mi nişte poveşti adevărate despre cânii dumitale, îl îndemn eu pe prietenul meu Murat. După aceia am să-ţi spun şi eu nişte lucruri nostime despre un renumit câne al meu, cu numele Cezar, pe care, de altfel, ai avut onoarea să-l cunoşti. Acest Cezar — care şi-a încheiat cariera reumatic şi surd, — avea uneori agerime umană. Intr'un rând, a venit la mine, un vânător cunoscut, ca să mă ia la câmp. Avea cu el un corciu, pe care dintr'odată l-am judecat de puţină valoare; cu toate acestea, şi eu şi Cezar l-am lăsat să intre în camera mea. Cezar încercase întâiu să protesteze;
eu i-am spus două vorbe împăciuitoare şi s'a liniştit. Corciul, deci, se plimba de colo-colo, mirosind lucrurile şi mobilele, urmărit de privirea inteligentă a lui Cezar. Dintr'odată, catastrofă! Corciul ridică un picior şi stropeşte necuvincios arma mea, răzimată de un scaun. Intr'o clipă a fost răsturnat şi scrijelat de colţii lui Cezar. Iată ce fel de câne am avut eu!
— Iată ce fel ,de câni avem noi, vânătorii, a zâmbit cu îngăduinţă prietinul meu Muirat. Am avut şi eu 'unul, pe carel chema Lord Byron.
— Un nume cam îndrăzneţ.
— Nu-i mai îndrăzneţ decât al altora. Şi Cezar al dumitale, şi Lord Byron al meu trebuie să intre în istorie cu dreptul pe care-l au de a nu se chema altfel. Lord Byron îşi primea mâncarea la o familie de prietini ai mei, unde luam masa obişnuit. La ora 1 precis, Lord Byron se prezintă la bucătărie.
Uneori, de pe înălţimile dela Copou, unde se afla în plimbare, când venea ceasul, sărea pe platforma unui tramvai; călătorea până în dreptul străzii Asaki; la colţul acestei străzi sărea jos şi venea în strada Lascar Catargi, la locuinţa prietenilor mei.
Câteodată se afla în altă regiune a oraşului, în preajma unui alt prieten al meu — cu care fusese în câteva rânduri la vânat. Acest prieten, T. Z.. avea obiceiu să prânzească mai de vreme. Deci, în asemenea împrejurare, Lord Byron socotea nemerit să se prezinte si să aştepte un aperitiv ce i se cuvenea, după părerea lui.
Tot aşa socotea şi prietenul meu, şi acel aperitiv îi era servit. Dar câteodată, prânzul prietenului T. Z. întârzia. Atunci Lord îşi echilibra aşa timpul, încât să aştepte la
livată dreptul sau; chibzuind că s'ar putea, să piardă dincolo o mâncare mai îmbelşugată, abandona aperitivul şi se grăbea să vie în strada Lascâr Catargi. Prietenia lui pentru mine era reală; nu mă neglija decât la anumite epoci, consacrate reproducţiei; atunci îşi înfulica în pripă mâncarea, îmi făcea un simplu salut grăbit şi se întorcea iar, în fugă, la robia zeului speciei. Intr'un rând, trecând pe strada de Sus, m'am întâlnit cu asemenea convoiu, la care participa şi Lord. Cum mă vede, se opreşte; vine să se bucure şi să sară în juru-mi de două-trei ori, — îndată apoi iar o ia la goană după societatea lui (veselă, arşi putea zice după convenţ omalismul nostru omenesc; însă animalele îndeplinesc aceste ceremonii cu o seriozitate tragică).
Pot să-ţi mai spun următoarele despre o caţăluşă cu numele Lora, care deprinsese, într'un timp să mînînce ouă, intrând pe furiş în poiată, când portiţa era des-chisă.
Intr'o zi, vrea sa intre, ca să caute oul cei făcea trebuinţă. Dintr'o precauţiune firească la un animal inteligent, care ştia să nu-i voie să fure ouă, întoarce capiul, cercetând dacă nu-i cineva în preajmă. Mă vede în uşa casei; surprinsă asupra faptu­
lui, se repede undeva, să se ascundă. S'a pitit într'un cotlon de hambar; deşi am chemat-o del câteva ori, ,nu mi-a răspuns. Când am găsit-o, tupilată în ungher,, i-am spus câteva vorbe de mustrare şi am lovit-o uşor cu palma. După un timp, şi-a părăsit ascunzişul şi a venit la mine cu toate semnele pocăinţii şi umilinţii.
Am urmat a vorbi despre asemenea lucruri plăcute cât .am avut în lumina ochilor priveliştea fermecată pe care numai s'cea vale, deschisă subt un cer tânăr de azur, ne-o putea oferi. Printre şiruri de poieni de odinioară şi printre gîrle limpezi ca oglinzile au venit odată vânătorii maramureşeni după bour. Aici s'aiu mai păstrat elemente ale legendei descălecatului întâiu al Moldovei. Este un sat Boureni, şi un pisc Boura„ şi alt sat Drăguşeni, şi altul Bogdăneşti. La cântecul acestor vocabule, priveliştile se cufundă parcă în trecut şi cerul limpede ne pătrunde de o beţie uşoară.
Trecem podul Moldovei dela Dumbrăviţa şi,printre gospodării frumoase, pătrundem către valea pîrăului Rîşca. Lăsam la stânga, în prund, mănăstirea cea veche şi trecem tot înainte, în lungul văii, printre bradeturi, până la casa de vânătoare.
Acolo ne aşteaptă paznicii noştri şi şeful pădurilor, Gafencu.
Fără îndoială, toţi se arată bucuroşi de sosirea noastră. Veştile sunt dintre cele mai bune. Doamna R. se află instalată de câteva zile în munte, întovărăşită de paznicul Alexandru Bacalu.
Intr'o noapte, a venit cerbul şi a pufuit în spuza focului.
— Vra să zică, au început a da glas?
Paznicii ridică mînile în sus, luând mărturie cerul. Gafencu îşi scutura fruntea, rîzând,
D'apoi bine, domnilor, astă-noapte au făcut atata larmă, încât n'a putut închide lumea ochii de răul lor! Unul a stat şi a boncăluit aici în vale, la câteva sute de metri depărtare. Alexandru Bacalu, pogorindu-se dela coliba doamnei H. după provizii,s'a întitnit cu unul lia gura pîrăului Curmezişa. Ion Şchiopii a găsit în astă-dimineaţă, urma altora, coborîlă tot de-acolo şi trecută pe costişa dinpotrivă.
E adevărat că, ziua, e linişte. Dar cam de cătră miezul nopţii începe a suna tot muntele. Dac'ar da o ploaie şi s'ar răcori vremea, ar începe a boncălui şi ziua şi atuncea v'aţi apropia de ei. Noptea, nu ştiu cum s'ar putea face asta. Ce să spunem? Vânat este, slavă Domnului, şi, la anul, are să fie şi mai mult. Cum ştie domnul inspector (prietenul meu Murat e inspector de vânătoare): pentru câte ciute avem, nu sunt destui boi; dar au să fie, după cum au mai fost în vremea de demult. Aici e un teren de vânat cum nu se găsesc multe. Binevoiţi a ne întreba dacă sunt mistreţi? Sunt, cum să nu fie! La sfârşitul lui August au ieşit într'una la porumbiştile lui cu- conu Take Slăvescu.
Să vedeţi dumneavoastră ce stricăciune au făcut acolo! Parc'ar fi fost o oaste. După ştiinţa noastră, avem şi trei urşi. Anume, o ursoaică cu pui, în Valea Moisei; un urs mare şi unul mai mic, dincoace.
Despre căprioare nu mai vorbim. De asemeni despre lupi: la iarnă, avem nevoie numai decât de otravă pentru ei. După aceia trebuie să se mai ştie că suint trei ori patru rîşi.
Prietenul Murat mă priveşte zimbind. Vai nu mai suntem tineri, ca să ne entuzias
infim de asemenea poveşti. Cu toate acestea oamenii noştri sumt de bună-credinţă; au plăcerea să spuie boierilor adevărul într'o formă extraordina­ră, după adevărata tradiţie a pământului. Cerbi sunt, — însă nu mugesc ziua. Sunt urşi şi mistreţi, — dar cu aceştia, de data asta, sintem în armistiţiu.
Pădurea şi muntele sunt pline de dihănii, căci acolea-i sălaşul lor, — dar vânătorii dela oraş vin pe câteva zile; pe când oamenii noştri acumulează intr'un singur raport entuziast, toate cercetările lor de oameni ai codrului.
într'o toamnă, îi povestesc eu lui Murat, aflându-mă pe un câmp la vânat de iepuri, am întrebat pe un fecioraş care păzea vitele, dacă se găsesc prin preajmă asemeni urechiaţi. — Cum nu, domnule! — mi-a răspuns el convins. — Sunt o mulţiine. Este colo, la cotitura drumului, un capăt de ogor; anul trecut, umblând cu vitele ca şi acuma, stîrneam în fiecare zi doi.
Entuziasmul unicul al oamenilor noşlri ora justificat deci de viziunile suprapuse ale anilor. Totuşi, foarte plăcut lucru acest prim expozeu, la întâlnirea celui dintâliu popas. Zilele şi nopţile in singurătatea muntelui se deschid înaintea noastră misterioase, insă înflorite de nădejdi.
După prânz, ne despărţim. Prietenul Murat se duce într'o parte, eu, în alta. Vom trăi fiecare deosebit o săptămână, ca intr'o sihăstrie, fără să vedem alt chip omenesc decât al paznicilor noştri.
Oamenii mei, Ion Petrea a Catrinei şi Vasile Rusu, încarcă in spate boclocurile mele şi pornim, ca să ne oprim undeva, intr'un post provizoriu, intr'un cotlon al pirăutui Curmezişa, — „unde s'nu cunoscut, în aceiaşi dimineaţă, urmele unui bou bătrân".
*
Ce-i interesant şi frumos in asemenea expediţie?
Am mai spus şi altădată la adunările noastre vânătoreşti. In alte părţi mai civilizate ale Europei, şi mai bine îngrijite subt raportul cinegetic, casele de vânătoare au tot comfortul şi sunt aşezate la capătul unor şosele toarte bune. Când am fost la o vânătoare de cocoş-de-munte, în Ardeal, în Valea Sebeşului, Îmi aduc aminte că ne-am suit cu automobilul până la 1200 m. înălţime; şi Ardealul e încă binecuvântat de Dumnezeu şi nu-i prea civilizat. In alte părţi, statistica pieselor din revir e adusă la cunoştinţa „domnilor" în chipul cel mai precis. Dacă e nevoie, se aduce sămînţă de vâniat din alte regiuni. Lucrurile sunt întocmite cu meşteşug astfel încât, cu cel mai mic efort posibil, poţi dobândi cele mai numeroase trofee. E un sport puţintel tru­cat, într'un parc cu animale pe jumătate domestice. Când e vorba de civilizaţie în acest domeniu, să tăcem şi să muilţămim Domnului, că putem încă intra în singurătăţile codrilor lui, unde natura a rămas ca la începutul zidirii şi unde, de pe un tanc oblu, un căprior cu ochi mari şi umezi stă şi ascultă tăcerile şi aude pentru prima oară pasiul omului.
Deşi nu suntem în munţii cei mari, în teritoriul dela Rîşca n'avem drumuri nici de automobil, nici de trăsură. Abia calul munteanului poate trece prin stîncării, bolovani de puhoaie şi gloduri. Deci, intrat subt pădure, mă bucur că mă depărtez cât mai mult şi nu mă mai poate găsi nimeni. Voiu dormi în colibă şi pe pat de cetină. Am să-mi gătesc singur mâncarea la foc, ca şi strămoşul meu, şi am sa mă cobor la pârău, ca să simţesc pe obraz şi pe trup apa rece a puhoiului. Când am să mă întorc acasă, are să intre cu mine, în odăi, miros de fum şi răşină. Am să mă uit cu uimire la birou pe care mă aşteaptă instrumentele de supliciu.
Cum ajungem în cotlonul hotărît, în pîrăul Curmezişa, oamenii mei leapădă poverile şi aprind focul. După aceia întocmesc coliba şi patul.
Vânătorii ştiu, însă, oamenii 'ceilalţi nu şti cum se alcătuieşte,, în cel mai scurt timp, o colibă în pădure. Paznicii întâiu se consultă din ochi şi aleg locul. Ion Petrea vine ,la bradul pe care se va sprijini lucrarea lor şi înseamnă cu toporul cu coadă lungă (arma şi unealta munteanului) .o cruce în scoarţa trunchiului. In jurul acestui semn sfînt, apărare de duhuri, amândoi oamenii înşiră trunchiuri subţiri de fag şi carpăn (lemn fără nici o valoare aici). Pe această schele aşează cetină, dela pioale spre vârf, în solzi. Tot în solzi se alcătuieşte şi patul ascunzând subt vârfurile de cetină clomburile. In cepii bradului atârnă carabina şi mantaua. Pe patul de cetină s'au întins cergile. La focul puternic s'a aşezat în cujbă ceaunaşui. Friptura a început a sfîrîi în ţepuişile înfipte în pământ şi aplecate cătră jar.
Ştiu că e în sara de 26 Septemvrie 1935, dar mă hotărăsc să abandonez timpul convenţional.
Focul uriaş deschide o poiană de lumină în întunericul adânc al pădurii şi într'o linişte „de pe tărîmul celalalt".
In pădure, „tot meşteşugul, e focul", au afirmat, cu convingere şi dreptate, tovarăşii mei. Deşi noaptea de toamnă e destul de rece, ei s'au dezbrăcat complect, ca să poată primi dela pojar cât mai nemijlocită căldură. S'au întins la pământ; în preajmă, acoperindu-'se numai pe partea de către întuneric. După un somn, se răsucesc pe partea cealaltă. Intr'un târziu, unul se ridică şi alimentează
focul: stă un timp în picioare, cu spatele întors, dogorindiu-şi şalele), apoi iar se aşează la pământ.
In alt răstimp al nopţii, se ridică 'Celalalt tovarăş, ca să hrănească vatra minunii celor dintâiu strămoşi ai noştri. Ca să pot adormi şi eu, târziu după miezul-nopţii, lepăd de pe mine păturile şi las să mă aiuneă bătaia vâlvătăilor.
Când am deschis ochii, începea să se lumineze liliachiu cerul deasupra, printre coroanele arborilor uriaşi. După liniştea intactă a nopţii, la răsăritul soarelui, cerbul a mugit dintr'odată în două răstimpuri.
In dimineaţa aceia şi'n cursul zilei, am căutat trecători şi urme. Găsim în două locuri treceri proaspete. N'auzim, însă, muget; codrul tace.
După-miază, a venit de cătră asfinţit o ploaie grăbită, cu tunete. Vîntul a rămas un timp sunând şi curgind pe coama pădurii, pe urmă a contenit.
După ce s'a înoptat, am văzut printre cetini cerul înstelat; însă în pădure toată noaptea a urmat să cânte din streşini picăturile. După amiaza a doua cerul s'a întunecat iar şi ploaia a reînceput; a ţinut două sau trei zile fără să mă incomodeze întru nimic.
Am urmat a circula cu oamenii mei pe cărări şi pîraie, mi-am schimbat în două rânduri locul;
în două rânduri mi s'au mai clădit colibe în alte chipuri, — fără ca să simţesc curgerea apelor de sus. La întoarcere, în văi, am găsit drumurile desfundate. Subt straşina pădurii şi în colibe, mi-am urmat normal noua viaţă şi îndeletnicire, aşteptând, odată cu răcoarea, să mugească cerbii în cursul zilei. Cerbii noştri, cu- haremurile lor, umblau: — le găseam necontenit urmele, însă nu dădeau glas în vremea zilei.
Aşteptând la locuri de pîndă să-mi răsară, într'un arc de lumină, coarnele cu douăsprezece raze ale boului fantastic, mă gîndeam la felurite lucruri sau nu mă gîndeam la nimic, ceiace era cu mult mai bine.
Unul din oameni era dus în recunoaştere în altă vale; altul căuta în- pîraie peişte pentru prînz: păstrăvi, zglăvoce şi grkudele. In tăcerea nesfîrşită a codrului, auzeam din când în când, pe subt cer, strigătul cocorilor, călătorind spre sud.
M'am mutat din Curmezişa pe Faţa Pietrăriei pe urmă deasupra pîrăului Arinul; pe urmă am coborît în pîrăul Văii Colibei. Am suit în tancuri înalte, de unde am văzut fie pîcla Moldovei, fie sate depărtate, în Bucovina. N'am întâlnit cerb; un singur căprior (roşcat s'a suit la deal subt ochii noştri, departe, pe o costişă.
Coborând în Valea Colibei, am găsit în huma pîrăului urme de cerb singur, trecute spre Forestiera-Baia. La trei sute de metri după aceste urme, mai la vale- am găsit trecute ciutele cu cerbul cel bătrân. După ce le-am căutat în nişte pripoare, fără să le găsim, am hotărît să rămînem pe loc, ca să le simţim trecerea în vremea nopţii.
Intr'adevăr, noaptea, de subt un brad străvechiu, unde aveam colibă şi vegheam, am reuzit destul de aproape boncăluitul cerbului tînăr. Din preajma focului, oamenii, stînd treji în capul oaselor, îl ascultau şi ei ca pe o muzică delicioasă.
— Aista, a observat Ion Petrea, e un tinerel care cere dreptul lui.
La al treilea strigăt al celui tînăr, s'au auzit răspunzând în adânc boul cel tare, cu glas de tunet.
S'a făcut după aceia tăcere şi n'am mai simţit nimic. Am aşteptat ptoă tîrziu după miezul nopţii, cînid au tresărit subt cer găgăiri de gîşte sălbatice.
Atunci, scuturîndu-şi somnul, Ion Petrea, paznicul cel mai în vîrstă, şi-a adus aminte că, odată, în tinereţa lui, tot aşa la miezul-nopţii, fiind cu oameni mai bătrâni în pădure, a auzit trecând pe sus un om fermecat, călare pe tîrş. Se ducea cu vuiet de vint şi striga: a-pa! a-pă!
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: SINGURATE de MIHAIL SADOVEANU- dec. 1935

Mesajde tehărău pe 15 Aug 2019, 15:07

Mulțumesc Răzvan!
Să tot faci plajă cu asemenea povestiri...
Opriți transformarea nulităților în vedete!
http://www.ajvpsbuzau.ro/ro/descriere/
tehărău
Veteran
 
Mesaje: 3344
Membru din: 16 Mai 2009, 19:24

Re: SINGURATE de MIHAIL SADOVEANU- dec. 1935

Mesajde blackcrotal pe 15 Aug 2019, 17:09

tehărău scrie:Mulțumesc Răzvan!
Să tot faci plajă cu asemenea povestiri...

Salut Liviu,

Articol publicat in 1935 in care povesteste intamplari partial traite in urma cu 29 ani, adica 1906 .
Sic transit gloria mundi ! In timp ce "prelucram" acest articol parca ma simteam teleportat in acele timpuri de demult.
In coplarie in fiecare seara la ora 20 era o emisiune pt copii " Noapte buna copii ! " se numea. Mici povestiri special transmise pt ca sa fie ascultate de copii inainte de a se duce la culcare.
Din cand in cand, erau si povesti, povestioare scrise de Sadoveanu si CITITE chir de el. Era un moment cu totul special cand auzeam o asemenea poveste spusa de autor. Avea o voce puternica, care-ti patrundea in minte si in suflet.
De multe ori am confundat "tonul " lui Sadoveanu cu al altui monument al cultruii romanesti . Ma refer la Calboreanu in rolul care l-a facut de neegalat , Stefan cel Mare in piesa Apus de Soare.
Scuze pt aceste aduceri aminte a unor momente de mult trecute !
Vant din pupa !
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: SINGURATE de MIHAIL SADOVEANU- dec. 1935

Mesajde pipabh pe 15 Aug 2019, 21:40

Multumim!
pipabh
Veteran
 
Mesaje: 1531
Membru din: 27 Oct 2012, 07:49


Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 4 vizitatori

Publicitate