Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 06 Dec 2022, 00:13

Inceput de Sezon - Demostene Botez - noiembrie 1935

Moderatori: biriuck, Alin3006

Inceput de Sezon - Demostene Botez - noiembrie 1935

Mesajde blackcrotal pe 28 Sep 2019, 12:39

Inceput de sezon
de DEMOSTENE BOTEZ - noemvrie 1935

Pentru ca să evite obligaţiunea de a vâna,, oamenii şi-au domesticit materialul animal destinat hranei. Captând încrederea şi naivitatea săibătăciunelor, lea atras pe lângă ei, şi au ajuns să aibă vânat la domiciliu.
Atunci când, pe vremuri, un om avea nevoe de un porc, trebuia să vâneze. Azi se duce la casap, sau, dacă-i rural îl ia de-a gata din coteţ.
Sistemul acesta comod a dat răgaz omenirea să se ocupe de altceva, decât să fie obsedată de vânatul de fiecare zi.
Azi vânatul nui mai este o perpetuă problemă economică pentru fiecare individ, ci o pasiune quasi-artistică prin inutilitatea ei practică pentru câţiva pătimaşi.
Mi-aduc aminte că, odată am luat să asiste la o vânătoare de iepurii la picior, pe bietul Panait Istrati.
El a rămas în automobil iar noi, câţiva prieteni am pornit pe câmp. Erau nişte dealuri teribile de-o parte şi de alta a drumului. Le-am luat în piept, unii pe-o parte, alţii pe alta.
Panait Istrati ne-a urmărit. In ochii lui apăream câte unul, când pe-o creastă, când pe alta, căutând repede şi atent prin toate haturile şi buruenile de parcă am fi pierdut o bijuterie de mare preţ.
Ne-am îndepărtat că de-abia ne-a mai zărit. Şi, pe urmă nici nu ne-a mai văzut.
După vre-o trei oeasurj iar am început să apărem, întâi mai mici pe zare, şi apoi din ce în ce mai mari spre coastă, la întoarcere.
Când am ajuns la automobil eram toţi frânţi de oboseală, asudaţi, plini de praf, cu scaeţi şi ciulini prinşi de jambiere şi de pantaloni.
Am adus vre-o doui iepuri.
Panait Istrati şi-a aşezat ochelarii, şi-a dat peste cap şuviţa de păr care-i cădea mereu peste faţă, s'a uitat la noi cu nedumerire şi ne-a spus cu simplitate:
- „Mă, par'că n'aţi avea ce mânca!"
- "Ce umblaţi voii atâtea dealuri şi nu vă duceţi la piaţă să vă cumpăraţi nişte carne dacă vreţi numaidecât ."
Nici n'am încercat să-i explicăm. Altfel decât prin ceva neînţeles şi ciudat nici n'am fi putut să rezistăm logicei lui.
Nefiind deci vorba de o necesitate cortidiiană, ci de o pasiune, vânatul, ca orice maladie, îl scutură pe om la diferite epoci care se cheamă în termeni oficiali: sezon.
Sunt aşa dar epoci în care vânătorul poate să împuşte orice, şi altele în care este constrâns să stea acasă oricât de nerăbdător ar fi.
Perioadele de acalmie vânătorească sunt aranjate în timpul în care vânatul se înmulţeşte: când se ouă, când cloceşte, când naşte, când creşte puii.
Dacă omul n'a izbutit să domesticească sălbătăciunile care au mai rămas şi suspectează graţiile pe cane i le face omul, atunci le acordă din civilizaţia la care a ajuns, dreptul de a se înmulţi, nu-i atât dintr'un sentiment altruist, cât din calcul şi din frica de stârpire a vânatului.
Incepând de la finele lui April, şi până prin August, e vacanţă mare vânătorească.
Incepând din Octomvrie e toi de vânat.
Toamna şi iarna parcă iar avea dreptul fiecare individ să ia o puşcă şi să înceapă a trage. In lunile acestea dreptul de a vâna este atât de intens şi de excesiv, de parcă omenirea s-ar teme să nu fie invadată de animalele sălbatice şi de vânat, şi s'ar găsj în legitimă apărare.
După pauza de primăvară şi de vară deschiderea vânatului se face cu prepeliţele şi vânatul de baltă.
Astea parcă ar fi lăsate pe pământ pentru ca vânători, sâ se antreneze şi să-şi refacă tirul cam anchilozat de pauză.
Prima zi de vânat la deschidere, se bucură de un ritual special. Reluarea pasiunei exploadeaiză cu entuziasm şi manifestaţii care nu se mai găsesc decât pe la triburi. O spun aceasta fără nici o intenţiune de denigrare ci cu un sentiment de tradiţio­nalism pur şi mândru.
Dar, mai întâi, se începe aproape totdeauna cu o serie de preparative care nu-s lipsite de farmec şi de sentimentalism.
De obicei, vânătorul, oricât de negligent ar fi, oricât de ocupat şi cu ori cât de puţine inelinaţiuni pentru ordine, nu prea sufere ca .altcineva să se amestece în aranjarea şi păstrarea hailnelor şi ustensilelor de vânătoare.
Acesta-i un radon care-i aparţine exclusiv. Orice mână streină îl încurcă şi-i strică socotelile.
Tot ce priveşte vânatul îi este prea intim şi prea drag pentru ca să sufere o imixtiune oricât de binevoitoare şi oricât de bine intenţionată.
Chiar neglijenţa în lucrurile de vânat face prea mult parte din personalitatea vânăto-rului pentru ca să îngădue cuiva să pue ordine.
Garderoba şi dulapul cu cele ale vânatului e un fel de stat în stat. Face parte din casă, dar aparţine cu strictă exclusivitate preocupărei şi bunului plac al vânătorului.
Chiar dacă bocancii, unşi perpetu pentru ca să fie cât mai moi. miroase cam urât şi strică ceva din ambianţa parfumată a interiorului, nimeni nare voe să-i scoată, şi să-i pue în stare de nedemnitate în altă parte mai obscură decât acolo unde ia aşezat vânătorul.
Orice lucru de vânat are păstrat parcă prestigiul antic, de pe vremea când era în mod necesar un colaborator indispensabil fără de care însăşi existenţa zilei de mâine era pusă la îndoială şi în primejdie.
Aşa precum unele cucoane se supără foc dacă le deranjezi de pe un scaun căţelul preferat şi intră înitr'un conflict pe viaţă, vânătorul se supără până la violenţă atunci când cineva, oricine ar fi, ar vroi să-i dea afară pentru vre-un motiv estetic sau olfactiv, puşca, geanta sau îmbrăcămintea.
La deschiderea vânatului el singur are dreptul să deschidă dulapurile cu cele ale vânatului, şi să constate dezastre cu un calm filosofic fără de pereche.
El are dreptul să fie, prin neglijenţa lui. autorul moral sau material al acelor dezastre; Nimeni însă nu avea dreptul să cerceteze sau să înlăture cauza lor.
Ciorapii au găuri încă din sezonul trecut. Trist şi grav. Nimeni însă nu trebuia să se atingă de ei fără o permisiune specială.
Jambierele mai poartă ciulini ghimpoşi din recolta anului precedent. Nu face nimic. Se scot acum, tacticos de chiar mâna vânătorului, cu o plăcere sadică şi fără expli­caţie.
Pe pantaloni sunt urme de noroi de la ultima vânătoare de becaţine, şi urme de sânge. Şi astea se scot. E doar ziua unui control şi a unei refaceri genenale.
Poate fi ceva mai grav faptul că nu s'a scos un cui care îl bătea la picior în bocanc, şi chiar o ruptură făcută de-un cui dela căruţa cu care a mers primăvara la sitari.
Şi. cine ştie, poate chiar puşca a fost uitată, Dumnezeu ştie cum, neştearsă perfect şi sunt câteva pete de rugină pe ţevi sau în jurul cucoaşelor.
Se mai întâmplă, cu toate că vânătorii care mă asculta VOR susţine că eu calomniez şi că asta'-i imposibil.
Confesiunea mea impersonală nu este însă un act de trădare ci o constatare verosimilă sau poate numai un material adunat de un spirit de observaţie prea direct.
Toate se repară aproximativ şi, de preferinţă cu mână proprie.
Motiv serios de melancolie sunt aproape totdeauna, bocancii. După câteva luni de letargie incomodă în fundul unui saltar de dulap periferic unde au stat înghesuiţi cu alte lucruri vechi, ei apar sbârciţi şi scorojiţi, de parcă ar fi carapacea vreunui crustaceu uscat şi necunoscut.
Şireturile rotunde, de piele, învârtite în tirbuşon, atârnă ca nişte musteţi de om centenar.
Prima lor încălţare este foarte dezagreabilă. Deschiderea vânatului începe cu această neplăcere. Deprinşi să fie de sine stătători, au căpătat personalitate, şi au pretenţia bovină de a fasona piciorul omului după forma lor întortochiată.
Deschiderea sezonului de vânat impune o revizuire întreagă a tuturor cotloanelor cu lucruri vechi, cu maşini de capsat dezafectate, cu cartuşe de diverse feluri, cu măsuri de praf, cu un cantiraş pentru pulbere fără fum în chip de simbol delicat al justiţiei, şi alíele, şi altele...
Cu această ocazie se face şi o nouă triare a cartuişelor existente, după dimensiunile halicelor, cele de prepeliţe trec în geantă. Sunt câteva rămase de anul trecut. Cele de raţe la îndemână, pentru Dumineca viitoare când se organizează ceva la baltă. Cele de iepuri puse în apropiere...
Dar ce caută câteva „brenekeuri" pregătite acum vre-o şase .ani pentru o vânătoare de mistreţi?!
Vânătorul îşi aduce aminte cum le-a preparat atunci, cu grijă, cu farmece, cu viziuni teribile...
Şase grame şi jumătate de pulbere neagră. Glontele de plumb are în mijloc o gaură în care se văd aripile învârtite în spirală a unei fel de hélice în miniatură, tot în plumb, destinată să dea glontelui o mişcare de rotaţie şi să-l păstreze strunit pe traectorie.
N'a ieşit atunci nici un mistreţ. Gartuşele speciale, cinci la număr au rămas intacte şi umblă şi acum să le încurce pe celelalte, prin saltar.
Se preparaseră 5 cartuşe pentru mistreţ, la o singură goană. Parcă s'ar fi temut să nul mănânce porcii de viu şi a făcut muniţii pentru o defensivă serioasă.
Pe urmă, în fiecare an, de două, trei ori au fost scoase, controlate, duse la o vânătoare de mistreţ şi readuse, intacte, la loc.
Asemenea relicve trezesc însă amintiri, evocă peisagii, locuri, oameni, întâmplări, toate acestea aduc melancolie şi creiazâ o atmosferă în care trecutul se amestecă fluid şi viu, cu entuziasm şi luminozităţi de tinereţă.
Operaţia aceasta de pregătire seamănă cu revizuirea unor fotografii şi scrisori de demult
E un limbaj şî o evocare mută care urcă din fiecare obiect pe care pui mâna.
Şi vânătorul e aproape totdeauna un sentimental.
Da această activitate de mobilizare, participă, dacă este cazul, şi cânele de vânat. Asistenţa luj nu este, cum s'ar părea, pasivă. Cânele nu poate sta pe loc atunci nici o clipă. Mai întâi e tot numai ochi.
Urmăreşte stăpânul în cel mai mic gest în cea mai imperceptibilă mişcare a feţii, şi aproape că-l mimează, atât de mult se identfifică cu el.
Dacă stăpânul se scoală şi se duce alături într'un antret să aducă o geantă de cartuşe, cânele iese şi vine cu el, ca o umbră, — sau ca un amorezat.
Dacă se fiac cartuşe, el urmăreşte treaba mecanică a manilor cu o enervare neînchipuită : se puie în două labe , se culcă pe burtă cu capul ridicat, se ridică, umblă prin odaie, iar se culcă, suflă cu limba afară de parcă iar fi cald grozav, iar se pune jos, latră sau schiaună.
Totuşi vânătorul nu-l dă afară. Are parcă nevoe de stimulentul pe oare i-l dă această enervare agitată. Asta-i e introducerea la tovărăşia care reîncepe după o perioadă de indiferenţă şi de raporturi reiaxate.
Ferească Dumnezeu ca vre-o pisică să apară prin odaie în timpul acela.
Imaginaţia cânelui e prea înferbântată pentru ca să nu închipue o substituire de persoană care-i poate fi fatală.
Cânele de vânat este atunci în stare de ebrietate agresivă în care e omul în timp de mobilizare pentru război.
De altfel vânatul la prepeliţe fără câne e mort şi aproape imposibil. Ai mereu impresia păşind atent şi crunt prin mirişti sau porumburi că tot cauţi mereu şi inutil un ac pierdut pe câmp.
Prepeliţa are şi ea mijloiace viclene de apărare. Contează pe lipsa de pătrundere a ochiului omenesc şi reuşeşte să stea tupilată cu frica în sân până ce vânătorul trece majestos şi sever pe lângă ea, şi după aceia, să se strecoare prin mirişte sau mo­hor, dacă nu preferă să sară ironic din spatele vânătorului şi să-l mai şi sparie.
Penele ei pestriţe şi cenuşii se asortează aşa de perfect cu pământul uscat şi buruenile veştede de toamnă, încât chiar după ce a fost rănită sau ucisă, nu se poate găsi decât cu foarte multă greutate. Atunci când a fost lovită întro aripă sau într-un picior, ea ştie să dispară urgent din locul unde a căzut şî să se ascundă.
In acest caz, vânătorul care spera să adaoge o piesă în plus la trofeul lui păsăresc, încearcă o deziluzie, şi, după o căutare tenace care se prelungeşte enervat, trebue să renunţe de o mai găsi şi să storneze operaţiunea în bilanţul scofalei sale din acea zi.
Vânatul la prepeliţe fără de câne e mai mult un exerciţiu de a căuta obiecte pierdute, decât vânătoare propriu-zisă. Umbli un sfert de oră ca să cauţi o prepeliţă cât e vie, tragi o secundă, şi apoi treci din nou s'o cauţi mai totdeauna zadarnic după ce ea e rănită sau moartă.
Totuşi, pentru cine vrea să se simtă singur cu el, pe câmpiile rămase 'aproape pustii, sportul se practică şi în felul aceştia. Motiv de trecut peste dealuri şi justificare de umblat ca un nebun, singur singurel, este şi în sistemul acesta al vânatului fără cânie.
In acest caz însă distragerea şi concentrarea indefinită în sine este atât de mare încât prepeliţele care sar, neaşteptat şi aproape inoportun, nu sunt atât o ţintă pentru o împuşcătură, cât un sistem viu şi natural de a speria şi a trezi dintr'o adâncă reverie.
Nu mai vorbesc de cazul când sar dinir'odată, deranjate dela un sfat, sau de la o partidă de bridge câte patru prepeliţe care se îndreaptă astronomic spre cele patru puncte cardinale.
Atunci sfârâitul brusc al sborului lor precipitat de păsări prinse în flagrant delict de complot sau ospăţ familiar, sparie şi surprinde, şi vânătorul ori' cât de bătrân o fi, simte un fel de trac, se zăpăceşte, vrea să tragă în toate sau s'o aleagă pe cea mai grasă, şi, negreşit le scapă pe toate.
Câteodată se mai întâmplă şi altceva: îi sare vânătorului dela picior o prepelîţă bătrână , mama, şi o droaie de pui care sboară trepidat şi nesigur, gata-gaia să cadă, ca şi cum ar fi Ia prima încercare de navigaţie aeriană.
Parcă ar îi nişte mostre mărunte de pe la începuturile aviaţiei.
Atunci, vânătorul e pus în încurcătură, străbat din funduri sentimente pacifice, şi lovitura chiar dacă porneşte, fie că dă greş, fie că e puţin ridicoilă , prea e mare puterea pustei pentru gângania mică roză şi plăpândă spre care se îndreaptă.
Cam acestea sunt fazele exterioare a unei vânători la prepeliţe, cu care se deschide sezonul de vânat pe uscat.
Ceace se petrece în cugetul vânătorului sunt gânduri ş'i fenomene tăinuite, e un fel de uitare de sine. o pierdere în impresii fugitive care se perindă repede şi şters, ceva care nu se poate fixa, ca o nebuloză a unei vieţi noui în formaţie.
Dar acelea sunt proprii fiecărui vânător, şi variază dela om la om, după temperament.
Vânătoarea de prepeliţe cu câne este însă cu totul altceva.
La o asemenea vânătoare vom participa altă dată. Cel mai nerăbdător de această întârziere este cânele meu, Max.
EL în fiecare seară îmi controlează locul pustei, pentru ca nu cumva să plec fără el.
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 9 vizitatori

Publicitate