Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 05 Dec 2022, 22:17

Politica vanatului migrator in Europa-A.M.Comsia

Moderatori: biriuck, Alin3006

Politica vanatului migrator in Europa-A.M.Comsia

Mesajde blackcrotal pe 26 Oct 2019, 20:47

Politica vânatului migrator în Europa (partea I-a )
octombrie 1936 - de : A. M. Comsia, Montreal, C a n a d a
Din toată fauna cynegetică europeană, de, cea mai superficială atenţiune — în sensul conservării — are parte mai ales vânatul migrator. Literatura respectivă e un bun indicator în această privinţă.
Pune mâna —• la noroc — pe orice carta de gospodărie vânătorească şi vei găsi că din o sută de pagini, nouăzeci tratează în extenso sălbătăciunea sedentară, iar celelalte zece parcurg la repezeală şi unele migratoare. Astfel, cel doritor de-a învăţa rămâne eventual cu o buna impresie a culturii căpri­oarelor ori a potârniichilor, în schimb nu a prins nimic din menajarea, ratei sălbatice.
Cauza acestui lucru nu e neexplicabilă. Iepurele îl ai întotdeauna la îndemână, în acea ogradă ce se numeşte „revir", ca pe o vietate ce e „legată de loc".
II poţi observa, studia, ba chiar număra în orice săptămână a anului; îl poţi augmenta sau reduce după plac. Altceva este însă sitarul, care azi e oaspete meu, mâine al nimrodului din ţara vecină, iar poimâne îl găseşti în vreun colţ al Africei de Nord.
Enorma diferenţă a razei de acţiune anuală (ori, dacă voiţi, a întregii vieţi) a migratorului faţă de sedentar, face să se poată urmări destul de bine amănuntele vieţii şi necesităţile celui din urmă, pe când cu privire la primul nu avem decât fragmente, întregite ornamentativ cu multe semne de întrebare.
Astfel se face că literatura cynegetică până în prezent a consumat mult iepure şi prea puţină raţă, având o mulţime de sosuri remediative bune pentru cel dintâiu şi numai unul-două — cam învechite — pentru ultima.
Consideraţiunea subordonată ce o conferă în genere vânătorul european sălbătăciunei migratoare se mai explică şi prim faptul căt ea e departe de a avea abundenţa vânatului mărunt sedentar.
Dacă răsfoiţi statisticele puţinelor ţări europene cari îşi iau osteneala de-a nota rezultatele anuale, în cele mai multe cazuri îţi va bate la ochi cât de puţine prepeliţe, sitari sau raţe se împuşcă în raport cu numărul iepurilor ori al potârnichilor. Cu excepţiunile cuvenite, se poate conchide că vechiul continent e aprovizionat întrucâtva cu vânat sedentar de categoria „culturofilă" şi aproape pe deantregul pauper în cel migrător. Motivele acestei disproporţii Ie vom cerceta in cele ce urmează.
E firesc ca initieresul uman să se concentreze mai curând asupra resurselor naturale promiţătoare, asupra belşugului. Acest adevăr e iliustrat şi de atitudinea publicului, în genere, faţă de vânat.
In ţările cu o politică cynegetică sănătos organizată, bogate în vânăt, cu o producţie substanţială din care cetăţeanul beneficiază într'o formă sau alta, unde interesele vânătoarei sunt armonizate cu ale omului, acolo atât resursa cât şi organismul cynegetic se bucură nu numai da aprecierea înţelegătoare a publicului, ci şi de o sinceră colaborare a lui.
In schimb, în ţările de condiţii inverse, — în cele neproductive şi deficitare, — acest izvor e sub bagatelizat, existenţa vânatului, vânătorului şi a organului administrativ e prejudiciată, iar toţi aceşti factori împreună sunt siliţi la o bătălie de ariergardă cu valul obştesc.
Cât de subordonate sunt migratoarele în Europa, se poate observa bine din legislaţie. Pretutindeni opreliştea vânatului migrator — în raport cu cel sedentar — e mai mult decât slabă.
Consultaţi tabelele sezonurilor anului curent şi veţi găsi că, într'o seamă de state cu legiferare cynegetică „modernă", raţa sălbatică e pusă la adăpost deabia două luni şi jumătate, faţă de potâraniche, fazan ori găinile de păduire, cu şapte până la unsprezece luni de pauză. Ca şi când, pur şi simplu, migratorul ar ploua din cer, iar şansele sale de-a supraveţui, după peripeţiile dublului voiaj anual, ar fi mai mari decât ale vânatului sedentar şi nu ar necesita cel puţin o echivalentă perioadă de linişte pentru asigurarea existenţei. Cu alte cuvinte, raţei i se dă paşaportul de liberă trecere numai după ce ea şia complectat garnitura de ouă, în schimb i se retrage acest paşaport cu vre-o câteva săptă­mâni înaintea primului zbor de pe apă a puilor săi.
Dacă â avut imprudenţa de-a cuibări prea curând, ori de-a întârzia cu incubarea sau ghinionul de a-şi pierde cuibul şi de-a se afla în plină construire a altuia nou, o priveşte. Aceasta înseamnă că se pune premiu pe o cât mai intensivă şi mai durabilă ucidere a sălbătăciunei migratoare.
Ai impresia că ţările licitează tacit între sine lungimea perioadei de protecţie, fiecare aruncând o privire furişă peste gardul vecinului, ca nu cumva să pună o ofertă mai mare decât el şi să rămână păgubaş. Iată şi aici validitatea adevărului, că omul (în cazul de faţă statul cutare) ca individ e gata de-a ocroti aceea ce este pe proprietatea sa (vânatul sedentar), şi numai în cazuri excepţionale ceeace trebuie să împărţească cu comunitatea (migratoarele).
Sărăcia Europei în migratoare nu justifică de loc o atât de patentă neglijare, din contră, împrejurarea fatală ar trebui cu atât mai vârtos să stimuleze forţele in spre o remediere unitară, cel puţin acolo unde imprejurările permit.
Bilanţul istoric sub prizma ecologică: mulţi vânători au obiceiul de-ia atribui greşit descreşterea continua a acestor sălbătăciuni numai vânătoarei (trăgători mai mulţi, arme mai eficiente, progresul la mijloacele de rapidă comunicaţie, etc. etc).
Drept urmare a acestei vederi, şi măsurile de îndreptare au rămas de caracter pur negativ, adecă ele s'au mişcat numai pe brazda îngustă a îngrădirii vânătoarei.
Fără îndoială că acei factori au contribuit şi ei la reducerea stocului, insă numai in mod secundar. Cauza principală a boalei rămâne — în ultimă analiză îngustarea cantitativă şi calitativă a sălaşului, ori chiar desfiinţarea lui. Iar tocmai aceste circumstanţe se trec de obiceiu cu vederea.
0 anchetă biologică a unei sălbătăciuni nu se poate face numai pe baza împrejurărilor actuale. Pentru a obţine o diagnoză solidă trebue să măreşti cadrul, analizând mai întâi trecutul, apoi situaţia de azi, iar în urmă vei îndrepta binoclul mental şi spre bezna viitorului.
Fazele trecutului desluşesc şi motivează starea de faţă, pe când aprecierea viitoarelor tendinţe ale com-plexului uman indică perspectivele ce ne stau înainte.
Dar să trecem în revistă unele schimbări în aspectul peisajului, pe cari le-a făcut mâna omenească în timp relativ scurt, analizând totodată şi efectul lor asupra anumitor sălbătăciuni.
Cu multe veacuri în urmă, când populaţiunea umană a Europei era subţire dominau păduri seculare situate pe solul cel mai bun, producând şi găzduind sitari din belşug. Bălţile şi mlaştinile erau numeroase, râurile aveau cotituri şi ţărmuri încununate de o variată floră, oferind adăpost şi hrană unei formida­bile faune aquatice.
Azi?.. Prin inima acelor codri şi-a tăiat drum civilizaţia. Un mare val de defrişări în scopul de a lărgi câmpul, a avut loc între anii 700 şi 1100, iar mai târziu, în decursul ultimelor decenii de la sfârşitul secolului trecut, prin apariţia mijloacelor de transport şi a industriei lemnului, pădurea a suferit o nouă pierdere de sute de milioane da hectare. Franţa, Belgia, Italia, Spania şi Grecia de azi — bunăoară — nu, posedă mai mult decât
10—20% din pădurea originală, iar Anglia deabia 5%. Suedia şi Finlanda au mers mai domol, reducând numai 50% din suprafaţa lor păduroasă de odinioară.
Cedând treptat securii, pădurea nu numai că a devenit mai îngustă, dar s'a retras de pe solul bun al şesului şi al văilor pe cel mai sărăcăcios din creş­tetul dealurilor şi al munţiloir. Ceea ce a rămas a mai suferit schimbări şi în structura esenţelor lemnoase. In multe zone geografice locul stejarului tăiat, dar nereplantat, l-a cucerit — prin succesiune — fagul umbros şi intolerant faţă de alte specii, ceea ce a însemnat că, în locul pădurii de stejar, — bogată in subarboret de diferite soiuri şi deci bogată în microfaună, — a venit masivul de fag cu mai puţine ingrediente, iar, ca urmare, cu o microtfaună mai redusă. A venit apoi silvicultura care a eliminat, in Germania, de pildă, (unde la şes dominase odinioară stejarul şi carpenul) — fagul ca lemn nerentabil, înlocuindu-l cu răşinoase, în speţă pini.
In felul acesta, de la solul excelent al pădurii mixte de stejar s-a ajuns la extremul celalalt, al solului cu pini, care e inferior şi sărac în râme, viermi şi insecte. Sitarul deci, — ca pasăre eminamente pădureaţă, din punct de vedere al sălaşului a suferit pe două fronturi:
1) Prin reducerea in suprafaţă a pădurii, ceea ce înseamnă o totalitate mai mică de cuiburi
2) Prin degradarea solului, deci a humei din restul pădurilor şi aşa retrase pe un teren mai rău, ceea ce iarăşi înseamnă mai puţine cuiburi la o identică uni­tate da întindere.
Acest regres continu — cantitativ şi calitativ — al sălaşului evident că trebuia să înrâurească asupra sitarului, chiar în cazul teoretic al unei desăvârşite abstinenţe de la vânătoare.
Locul pădurii defrişate l-a luat câmpul cultivat. Prin el au sporit plantele agricole şi, în aceeaşi măsură, microfauna biotic asociată şi vânatul campestru.
Bilanţul s'a desvoltat astfel într-un plus al faunei peisajului deschis, în contul pădurii, adică al sitarului.
Balta şi mlaştina au împărtăşit soarta pădurii. Sapa a predat-o plugului, spre bucuria vânatului agriculturofil, dar în dauna celui aquatic . Ingustarea sălaşuilui de apă a progresat — ca şi in cazul pădurii — im două sensuri:
întâiu prin reducţia întinderii bălţilor, iar apoi prin degradarea calităţii bălţilor rămase (exploatarea industrială a plantelor aquatice şi litorale; păscutul ţărmului prin animale domestice; arderea improprie a peisajului; cultura peştilor vegetariani, etc.), aşa că randamentul lor de-a produce raţe a scăzut.
Au suferit însă schimbări structurale, şi celelalte ape.
O seamă de ţări au regulat cursul pâraielor, văilor şi al râurilor. Cotiturile lor au fost tăiate şi traseul oblic, cu scopul de-a achiziţiona nou teren cultivabil, de-a preveni inundarea sau de-a facilita navigaţia.
Când priveşti în Germania, Belgia, Olanda, etc. un râu rectificat, ori un canal artificial, imediat cunoşti că raţa sălbatică acolo nu prea are ce căuta (nu mai amintesc de alterarea acelor ape prin uleiuri şi alte chimicale!).
Se înţelege de la sine că şi în acest caz raţa sălbatică, — despre care ştiut este că nu poate creşte puii in lanul cu cartofi, nici în vârful stâlpului de telegraf, — a fost nevoită să se retragă pentru a face loc iepurelui şi potârnichei, încheind astfel un bilanţ! cu totul deficitar.
Contabilitatea istorică deci nu se poate formula altfel decât în modul următor: transformările sălaşului cauzate de plug au favorizat sălbătăciunea agricultu-rofilâ, — adecă pe aceia oare este capabilă de-a se adapta câmpului, — în schimb au sugrumat speţele refractare, cari, fiind specializatebiologic nu posedă atari aptitudini.
Ce s'a făcut până azi In interesul vânatului migrator?
Ingrădirea vânătoarei prin legi nu e un produs al timpurilor recente. Ea a existat şi în trecut, pe ţări, pe regiuni, sau pe amumite localităţi. Sub ochii ei veghetori multe soiuri de sălbătăciuni au trecut la cele eterne.
Dealungul secolului trecut au răsărit întir'o seamă de ţări organizaţiuni locale, cu obiectivul de-a lua pasărea sub oblăduire. De la 1900 încoace numărul lor a crescut, şi în aceeaşi măsură a crescut şi cel al organelor ornitologice tipărite. Cum însă pasărea migratoare nu cunoaşte hotare politice, numai de la efor-turile izolate ea nu putea aştepta beneficii prea mari. Prima idee de-a protegui avifauna în baza unei înţelegeri internaţionale a răsărit în Germania, la 1868.
A fost însă avortivă din motivul neaderării celorlalte ţări.
Aceeaşi soartă a avut-o şi încercarea elveţiană de la 1872, iar apoi a treia de Ia 1876.
La 1884 s'a ţinut la Viema primul Congres internaţional ornitologic, cu un timbru însă mai mult ştiinţific.
Protecţioniştii practici s'au folosit de acest prilej, lansându-şi dorinţjile. Rezultatul a fost crearea unui comitet internaţional, care însă ,a decedat curând în urma unor diferende personale.
Deabia al treilea Congres internaţional ornitologic, ţinut la Paris, în 1900, a condus la un început de acţiune serioasă. Din' el a luat fiinţă, Ia 1902, cunoscuta „Convenţie Internaţională pentru Proteguirea Avifaunei", care apoi â fost semnată în decursul timpului de guvernele următoarelor state: Franţa, Belgia, Luxemburg, Aulsttria, Elveţia, Ungaria, Portugalia, Spania, Grecia, Monaco, Suedia şi Olanda.
In afară de proteguirea paserilor utilitare, ea cuprinde şi reglementarea uciderei şi capturării anumitor speţe cynegetice migratoare.
Războiul a produs o stagnare, iar după el multe au trebuit luate de la început.
ln 1922 s'a format la Londra un Comitet Internaţional cu principii similare! dar ceva mai substantiate şi cu scopul de a interesa toate ţările globului.
De, la 1884 până azi (1936) s'au ţinut —. în diferite metropole — cu totul şapte congrese internaţionale ornitologice.
România — deşi este tocmai un petec de pământ cu un trafic păsăresc de importanţă internaţională, — ca o ironie, n'a participat decât o dată.
Judecând după rapoartele acelor adunări, pe lângă desbateri pur ştiinţifice, găseşti şi o dorinţă de-a promova cauza avifaunei migratoare strâmtorate. Semnificativ este că aproape toate eforturile s'au scurs numai şi numai pe făgaşul negativ al restricţiunilor, iar evaluârii sălaşului anumitor speţe nu i s'a atribuit nici o atenţiune. Nu se poate nega că din ideile acelor discuţii internaţionale s'au inspirat o seamă de guverne în legiferarea avifaunei generale. Trist este însă că nici odată nu s'a ajuns la o înţelegere paneuropeană.
Câte ţări, atâtea păreri! Fiecare îşi avea in vedere mai întâi interesele sale locale, ba multe au refuzat o colaborare serioasă. Astfel chiar şi din punctul de vedere al măsurilor curat restrictive, lucrurile au mers slab, in dauna sălbătăciunii migratoare. O ameliorare numai în mod de totul unitar poate fi realizată.
Anul 1930 a adus — să sperăm — o întorsătură în favoarea vânatului migrator. Din iniţiativă particulară, — cu concursul guvernului francez şi graţie partici-pării diferitelor ţări, — a luat fiinţă Consiliul International de Vânătoare ( C.I.V.), cu sediul în Paris.
Pentru prima dată găsim România în rândurile unei organizaţiuni internaţionale ce luptă pentru o idee comună. Scopul ei — în linii mari — este promovarea cauzei vânătoreşti universale, prin un strâns şi permanent contact cu agenţiile respective din celelalte ţări. Mă abţin aici de là înşirarea numeroaselor, (ori mai bine zis, prea numeroaselor) obiective urmărite de către C. I. V., care azi cuprinde peste cincizeci de state, şi mă mărginesc numai la comentarea problemelor sale în legătură cu vânatul migrator.
Voi schiţa în scurt porneala, iar mai pe urmă voi încerca de-a cumpăni posibilităţile viitorului în sensul lor european.
După cum am arătat, activităţi ornito-protective au mai fost şi sunt, dar cu diferenţa că, pe când cele vechi cuprindeau toate spetele pasărilor utilitare sau estetice, C. I. V. se dedică mai cu seamă sălbătăciunii migratoare de vânat, care ieste de-abia o fracţiune din intreg. Ca urmare există perspectiva ca acest vânat să beneficieze într'o măsură mai mare decât până acuma, tocmai graţie acestui plus de efort concentrat exclusiv asupra lui. Astfel C.I.V. devine o parte integrantă, dar specială, a acţiunii internaţionale de proteguire generală.
Din voluminoasele dări de seamă ale acestei tinere instituţiuni reese că lupta pentru remedierea vânatului migrator e dusă în primul rând pe domeniul măsurilor restrictive şi protective.
Aşa de pildă: coordonarea sezonurilor de oprelişte,, eliminarea armelor de supercalibru, reglementarea comertului de pasări şi ouă, reducerea ori elimina-rea feluritelor imstalaţiuni de captare în masă, prohibirea vânătoarei cu vehicule mecanizate, inclusiv aeroplanele; adjustarea farurilor maritime cu lu­mini colorate rotative, combaterea mazutării apelor, etc, etc.
Ceea ce se poate constata până acum e că C. I.V. lucrează cu mare elan, reuşindu-i de-a aduce la o masă verde atâtea naţiuni inspirate de ideea unei sincere colaborări in interesul vânatului migrator.
De apreciat este că a izbutit de-a alinia în acest scop chiar şi state cari mai înainte erau refractare principiului.
In privinţa sus amintitelor măsuri, se poate înregistra chiar un început. Evident că cucerirea punctelor din, program va necesita o luptă pe etape. Europa e doar diriguită de treizeci şi patru de guverne, ceeace este un avertisment că o atingere integrală a obiectivelor nu e lucru uşor; deşi s'ar părea că atari măsuri nu reclamă altceva decât un simplu „da" din partea tuturor participanţilor, iar apoi o formalitate parlamentară, cu condiţia sine qua non ca, în fine, paragraful croit săi fie de fapt şi aplicat.
Lipsa Uniunii Sovietelor Rusiei, care este o enormă pepinieră a vânatului migrator, deja constituie un gol sensibil în acel organism.
Câtă cantitate şi calitate va putea performa C.I. V. din menţionatele măsuri în viitorul apropiat, este o problemă din domeniul speculaţiei. Dar deja faptul că a reuşit între timp de-a determina o seamă de ţări din zona mediterană pentru un început de reglementane a uciderei, captârei şi comercializării migratoarelor, constitue îm sine un pas istoric.
E cert că roadele acelor achiziţii sunf în funcţie de calitatea execuţiei locale, iar părerea C. I. V., exprimată în 1935 la adunarea din Bruxelles, — în sensul, că graţie măsurilor ar fi sporit deja în general prepeliţele, — nu trebue să conducă la un optimism grăbit.
Dl Oct. Leschevin, vicepreşedintele C. I. V., mi-a comunicat, cu data de 4 Mai 1936, din Belgia, că acolo aproape nu mai există prepeliţe, iar vreo îmbunătăţire nu s'a observat în cei doi ani dini urmă. Halele de vânat belgiene au înregistrat abia 30 de prepeliţe faţă de 20.000 de potârnichi.
Drept cel mai esenţial moment al mecanismului protector, consider din partemi principiul biologic, — consumat deja de America, — în virtutea căruia opreliş-tea vânătoarei migratoarelor să nu fie limitată în mod îngust numai la epoca reproductivă, a cuibăritului, ci să se extindă chiar şi asupra pasajului de primăvară. Evident inspirat de formula americană, C. I. V. a şi adoptat, în 1931, acealstă idee în programul său. Multă justificare cred că nu necesită o atare ideologie, dar se poate spune atât:
Când dobori raţa în decursul venirii sale spre apele desgheţate ale Nordului, cu greu poţi avea chezăşia de-a nu fi întrerupt firul conjugalităţii vreunei perechi, adică de-a nu fi tulburat funcţiunea reproductivă.
Doar în cârdul de raţe de abia sosit, e aproape imposibil ca să nu fie şi pe­rechi deja fixate. In România, raţa mare — bunăoară — manifestă semne nupţiale în prima jumătate a lunei Martie, iar în ierni uşoare chiar şi după 15 Februarie. Cuiburi cu ouă am găsit acolo deja după 20 Martie. In Anglia treburile merg şi mai de timpuriu; raţa mare ouă de obiceiu spre finea lui Martie, escepţional chiar şi în Februarie. Ucizând soţul, achiziţionarea unuia nou nu este întotdeauna garantată, aşa că socotelile merg în contul produc­tivităţii speţei. Pe de altă parte, când pocneşti necontenit la fiecare colţ de baltă, în această epocă, şi-i urezi „bun sosit" cu o mână de alice, raţa este împiedecată de-a pune cuibul într'un atare loc neliniştit. Din cauza unei necontenite huiduiri prin vânătoarea de primăvara, — care e una dintre ca­lamităţile majore, — foarte multe bălţi excelente pentru cuibărit devin definitiv abandonate şi improductive. O ucizi?... Ai pierdut cele patru-cinci raţe tinere în plus, pe cari ea ţi le-ar fi adus ploconi toamna! Aşa dar problema nu e numai biologică, ci şi bancară (capital — dobândă!).
Partea cealaltă iarăşi este vânarea prea de vreme vara, când ucizi bătrânii, iar puii, încă minori rămân orfani şi cad foarte uşor pradă duşmanilor. Principiile sunt valide — mutatis mutandis — şi pentru toate celelalte sipete migratoare pe deantregul subprivilegiate.
Un alt deziderat sănătos al C. I. V. mai este şi contingentarea echitabilă a pieselor migratoare vânabile pro sezon şi vânător, de asemenea după principiul american. Motivul său de bază rezidă în incontrolabilitatea pasărei călătoare, ce reclamă un principiu gospodăresc diferit de cel al sedentarei, pe deantregul controlabilă.
Intrebarea este: când oare vor putea deveni operative atari idei în toată Europa, unde obiceiul de-a vâna pasărea sosită din Sud cu scopul de-a se reproduce în emisfera nordică, s'a transferat, pe calea sfintei tradiţii, din timpurile străvechi şi de belşug (pe atunci oareşcum scuzabil!), în era prezentă a lipsei şi pauperităţii?
Politică statică într'o lume dinamică!). Datina a devenit sânge, în decursul secolelor, — şi azi e atât de puternic înrâdăcinată, încât e de aşteptat ca o încercare onestă dr-a extinde opreliştea şi de-a raţiona recolta, va suferi — în generaţia prezentă — o ascuţită opoziţie nu numai din partea majorităţii vânătorimei, dar probabil şi din a presei cynegetice, plus a industriei sportive. Şi când cugeti mai adânc, o atare atitudine îngustă nu înseamnă altceva decât că îţi tai craca de sub picior. Totuşi la atari măsuri sensibile, va trebui să ajungă mai curând ori mai târziu şi Europa cu migratoarele sale scăzute.
Faţă de restrieţiunile de mai sus, restul acţiunilor protective (în sine foarte necesare!) înşiruite la începutul acestui capitol ca făcând parte din pro­gramul C. I. V., cade în linia a doua. Valoarea factorilor umani destructivi pe cari acestea îi combat, e relativ mai mică şi mai uşor controlabilă. Ia spre pildă întrebuinţarea armelor de supercalibru. Ea e o problemă pur locală în anumite ţări din Apus. Ori ia vânătoarea cu aeroplane, ce nu poate reprezenta decât infracţiuni de totul sporadice. Ia ravagiul farurilor maritime şi al mazutului.
E drept că cifra aceasta poate fi destul de mare în anumite locuri şi sezonuri; însă totuşi prea departe de-a zgudui stabilitatea masei migratoarelor pentru un continent întreg. Pentru prefacerea farurilor insistă întreaga oaste a iubitorilor de paseri, ceea ce este un mare adaus de apă la moara vânătorimei. Iar în ce priveşte mazutul, contra lui s'a pornit deja înainte de 1925 o luptă internaţională, cu un început de convenţiunii, — inspirată nu atât de dragul raţelor, ci mai mult de interesele vitale umane pentru conservarea hidrofaunei în general.
Vedem deci că, în direcţia anumitor măsuri salutare, mai lucrează simultan şi alte agenţii, în afară de cele cynegetice. Colaborarea nu se extinde însă tocmai la reglementarea sănătoasă a sezonurilor de vânătoare, a raţionării recoltei, a sugrumării captărei în masă; iar toate acestea rămân numai şi numai în sarcina vânătarimii.
In paranteză mai amintesc că exploatarea în mare a pasărilor călătoare, inciudând şi pe cele cântâtoare nu a constituit în decursul istoriei un monopol al ţărilor limitrofo Mediteranei, ci a fost practicată în mod popular chiar şi în cele mai nordice regiuni scandinave. Dar să rămânem mai aproape. Ciocârlia, de exemplu, trecea încă acum o sută de ani drept o delicatesă mai apreciată decât sitarul, în Germania. Proteguirea cântătoarelor şi insectivorelor nevânabile a început pe la mijlocul secolului trecut, progresând de la miazist-noapte spre miază-zi, unde apoi s'a poticnit la, hotarele anumitor ţări, până în zilele de azi. Dintre spetele cynegetice migratoare mai cu seamă raţa a dat o însemnată dijmă anuală în Occidentul european. In Anglia exploatarea
ei constituia un venit lateral pe moşiile cu bălţi - bune. Captarea se făcea cu canardiere. Aproximativ douasprezece mii de raţe se prindeau anual pe o singură moşie din comitatul Essex, către sfârşitul secolului al 18-lea; a căror valoare comercială de atunci reprezenta suma de 265 Lire Sterline. La 1800 funcţionau cam două sute de atari instalaţiuni cu plase, în cuprinsul Angliei. In urma creşterii populaţiunii umane, scumpirii pământului şi extinderii agricul-turii, bălţile au fost zvântate treptat, aşa că numărul prezent al unităţilor de captare nu e mai mare de douăzeci şi opt. O baltă de unul până la două hectare montata cu vârşi, prinde cam o sută până la două sute de raţe pe sezon. Metoda s'a mai practicat — şi se practică chiar şi azi — în Belgia, Olanda, Da­nemarca şi Germania; însă din motivele amintite, — plus a restricţiilor legale şi a nerentabilităţiţi, — numărul stabilimentelor a scăzut. Fără îndoială operarea lor nu e în interesul sălbătăciunii, dar nu mai puţin adevărat este că răul pe care îl produc e mai mare din punct de vedere psihologic decât fizic. Aceasta prin faptul că dăinuirea lor e un constant şi puternic pretext pentru restul Europei de-a rămânea în tranşeele vechi şi a refuza orice concesie pentru lărgirea epocilor de oprelişte.
Din cele de până aici reese că măsurile restrictive şi protective, aplicate în trecut migratoarelor, nu au fost adecvate. Caracterul lor — după cum am mai spus — e negativ, câ al tuturor lucrurilor ce se: încep cu un „nu"
(„Nu mazuta apele! Nu capta migratorul în massă! Nu-i croi sezon de vânătoare prea lung!" etc).
Atari acţiuni negative în fond au scopul de-a reduce mortalitatea sălbătăciunii şi pe cât de necesare sunt ele, pe atât de insuficiente ar rămânea dacă întreaga politică şi gospodărie cynegetică s'ar termina aici. Nu hotărăşte numai ce e oprit, ci mai cu seamă aceea ce faci în interesul sălbătăciunii. Cu alte cuvinte, nu e suficient de-a scuti animalul de pieire, ci în acelaş timp trebue să te îngrijeşti ca el să aibă un sălaş potrivit unde să-şi crească puii; doar în primul rând de la aceasta depinde întreaga-i existenţă. Iatăne ajunşi în sfera acelor măsuri cari tocmai vizează o producţie mai mare şi susţinută; drept aceea le numim măsuri productive, ori, dacă voiţi, pozitive.
Intrucât ele de fapt se practică peintru sălbălăciunea sedentară, pentru ce oare nu ar putea fi aplicabile, în anumite cazuri, şi pentru vânatul migrator european, care până azi aproape deloc nu a beneficiat de ele.
Că gospodăria cynegetică nu poate reuşi numai prin negativism şi că ea pretinde şi ceva poizitiv, se ştie de multă vreme. Voi încerca să o justific asta, şi pe o altă cale, mai neobişnuită; iar mai târziu va avea cititorul destulă ocazie de a se convinge printre rânduri.
Fapt este că situaţia oricărui fel de sălbătăciune nu e statică, ci e un rezultat al interacţiunii multor forţe dinamice pururea schimbătoare, dintre cari unele sunt vizibile, altele însă nu. Nimic mai greşit în consideraţiile asupra conservării faunei, decât să-ţi închipui să vezi şi înţelegi tot ce se îmitâmplă, ori că moti-vele sunt simple, constante sau separate.
Schimbarea peisajului de către natura neafectată de om e de obiceiu foarte lentă şi durează timp îndelungat, astfel că în majoritatea cazurilor speţa are răgaz suficient de-a se adapta sau de a-şi căuta alt loc de traiu. Omul însă schimbă faţa lucrurilor de azi pe mâine, ceeaoe pune la o grea încercare orga­nismul animalului. Aici intră apoi în acţiune gospodăria cynegetică cu rolul sau de-a repara sălaşul stricat de agenţii umani, în aşa fel, ca el să devină din nou atractiv şi ospitalier sălbătăciunei. Ea încurajează creşterea plantelor pentru hrană şi adăpost, controlează duşmanii naturali, tinde a reduce accidentele şi a preveni maladiile, etc: toate acţiuni pozitive.
Esenţa sa e o neîntreruptă diagnozare a factorilor ce limitează masa vânatului, iar apoi o reducere a lor, ceeace uneori e uşor, alte ori mai greu sau chiar cu neputinţă.
Deoarece a venit vorba despre factorii limitatori, trebue subliniat că ei sunt pivotul în jurul căruia să învârte întreg mecanismul gospodăriei cynegetice. O succintă interpretare a lor e bine venită.
Ştiut este că natuna nici când nu admite un atare spor nelimitat, care în scurt timp ar umplea această planetă, deşi speţa nazueşte spre un număr cât mai mare.
Obiectivul acelei arte ce se numeşte gospodăria eynegetieă este acum de-a căuta, afla şi reduce tocmai acel cusur. Ca urmare, populaţiunca va creşte, până ce va da din nou de ascuţişul unui alt factor limitator, cu care trebue procedat apoi la fel. E drept că diagnozarea nu o întotdeauna un lucru sim­plu, şi atunci eşti nevoit de-a lua calea empirică, adecă cea a Încercării şi eroiarei. Adeseori piedeca e atât de ascunşi, încât cel superficial ale biologiei sălbăliciunei prea uşor o trece cu vederea şi se trudeşte în combaterea celorlalţi factori, fără de-a obţine Insă nici cel mai mic rezultat.
Porumbelul sălbatic (Columba cenas) — bunăoară — se găseşte în foarte mic număr în pădurile Germaniei. Stalvila o constitue sporadicitatoi arborilor găunoşi, — vital necesari cuibăritului său, — pe cari silvicultura de acolo nu-i tolerează în pădure. In atari împrejurări nu ajută nici sterilizarea terenu­lui de răpitoare, nici complectul control al vânătoarei, etc, cât timp acel factor limitator dăinuieşte. Iarăşi, în alte cazuri va fi de prisos ori co augmentare a hranei naturale, atâta timp cât păltura vegetală ocrotitoare este insuficientă; sau viceversa. Vom întâlni dealtfel o varietate de atari obstacole dealungul textului ce urmează, aşa că pot încheia această scurtă deviere.
Nu se poate spune că Europa nu ar fi făcut absolut nimic în domeniul măsurilor productive. Desigur vor exista o seamă de eforturi individuale — pur locale — între proprietarii de terenuri de vânătoare. In secolul prezent au început pe alocurea a lua fiinţă refugiile şi alte întinderi cunoscute subt numele de „parcuri naţionale", „monumentele naturei" etc, ceeace denota un început promiţător de pozitivism. In Occident îşi fac apariţia asociaţiunile pentru proteguirea natuirii, cuprinzând flora, fauna şi aspectele. Numărul lacurilor puse astfel la o parte în Germania bunăoară, s-a urcat azi la vre-o şase sute. Chestiunea este însă că agregatul european al acestor petece de pământ e mult prea infim încă, pentru a putea da roade perceptibile în sens continental; prin faptul că unităţile în majorilate de abia arată o întindere de vre-o câteva hectare. In afară de aceasta, cele mai multe servesc faunei păroase şi aripate autoctone, cuprinzând şi pasările nevânabile, iar prea puţine sunt desemnate special vânatului aquatic. Intre punctele de program ale Consiliului Internaţional de Vânătoare se găseşte şi un apel de-a creia refugii şi parcuri proteguitoare, fără însă de-a spune pentru cari speţe, unde, câte şi cum;
Astfel ai impresia că tocmai acest punct de primordială importanţă nu-i de loc subliniat.
Acum să încercăm a stabili ce anume principii ar putea adopta politica cynegetică europeană pentru conservarea — ori în anumite cazuri pentru augumentarea — vânatului migrator. Să cumpănim posibilităţile Europei cu privire la categoriile măsurilor remediative pentru prepeliţă, raţă sălbatică şi pentru sitar, ca cele mai de seamă speţe din grupul călătoarelor. Biologic ele diferă atât de fundamental între ele, încât felul măsurilor aplicabile uneia nu se potriveşte întocmai şi pentru celelalte. Intr'un caz rezolvarea e de căutat în acţiuni restrictive şi productive deopotuivă; în celălalt — prin firea lucrurilor — va trebui să prepondereze restricţia. Dar pentru a putea aprecia problemele şi a ajunge la concluzii acceptabile, e nevoie mai ales să tratăm atât anumitele necesităţi ecologice ale speţei, cât şi transformarea sălaşului său subt complexul activităţilor umane. Politica de adoptat din partea celor chemaţi e doar in funcţie de exigenţele vitale ale pasărei. Voiu trece în revistă speţele respective.
va urma
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 5 vizitatori

Publicitate