Politica vanatului migrator .(PARTEA II-a)-AM.COMSIA

[blackcrotal]

Politica vânatului migrator în Europa (partea II-a )
noembrie 1936
d e : A. M. Comsia, Montreal, C a n a d a

PREPELIŢA
In comparaţie cu potârnichea şi cu fazanul, prepeliţa e cea mai primitivă, cea mai specializată în ale traiului, dar totodată şi cea mai puţin studiată. Se ştie precis cât îi e de lung ciocul şi câte pene are în coadă, pe când partea ecologică e lăsată în ceaţa generalităţilor.
O reconstrucţie mentală a sălaşului ei ancestral din Europa nu o putem face altfel decât imaginându-ne mari petece de stepe ierboase, în era pre-agriculturală. Ceva similar cu cele din Africa de azi. Pătura de ierbării nu era cosită, nici păscută radical.
Ea rămânea din toamnă în primăvară, şi când ateriza, — în Aprilie, — paserea, găsea acoperiş şi hrană.
Au venit sapa, plugul, cerealele şi vitele. Ceea ce a rămas nezgâriat — deci tot stepă sălbatică — a fost păscut de capră, oaie, vacă şi cal, — din toamnă în primăvară, —. până la rădăcină.
Aici deja n'a mai putut ateriza prepeliţa reînapoiată, deoarece îi lipisea acoperişul pe care îl avusese cu o săptămână mai înainte în Africa. Pe suprafeţele umede, unde a mai rămas ceva iarbă înaltă (neagreaţâ de vite) din toamnă, încă n'avea ce căuta, aici e doar sălaşul cârsteiului, care trebuia să sosească şi el în curând.
Dar a găsit un loc excelent în acel pâlc de sămănături create primitiv de mâna omului, pe sol bun şi uscat. Ele au invitat-o cu un acoperiş protector şi cu hrană. Iat-o, deci, sălăşluită mai cu seamă în câmpul cu cereale, care cu timpul s'a întins tot mai mult, cât în contul stepei sălbatice, cât în al pădurei şi al mlaştinei. Totul In favoarea pâserei. A venit apoi coasa şi amenajarea fâneţelor cu ierburi variate, cari mai înainte creşteau în stepa ancestrală. Locuri destul de bune pentru prepeliţă, dar cu anumite cusururi. La data sosirei ei, majori-tatea acelor fâneţe era tocmai irigată, ceea-ce le făcea de nelocuit; ori apoi erau păscute la începutul primă-verei, astfel că paserea nu mai găsea — la aterizare — adăpostul necesar.
In felul acesta era nevoită a gravita spre câmp. Cam asta ar fi — în scurt — proza trecutului îndepărtat, iar eventualele erori imaginative sunt ale mele.
In peisajul deschis al stepei sălbatice pre-agriculturale îmi închipui că densitatea prepeliţei a fost moderată, după cât indică şi glasul ei puternic, ca mijloc de comuni-care, audibil la mari depărtări.
Plugul i-a creat un sălaş mai bun decât stepa cu ierburile uscate rămase din anul trecut. El i-a oferit plante verzi, proaspete şi o pătură mai consistentă. In plus un mozaic mai divers decât peisajul vechiu. Din acestea se poate deduce că densitatea relativă a paserei, la unitatea de suprafaţă a sporit în câmpul lucrat de om. Acest răspuns pozitiv al ei faţă de agricultură a suferit însă modificări simţitoare în decursul vremurilor, ca efect al complicaţiilor ecologice. A le descurca în amănuntele lor, de sigur e ceva aproape imposibil, cu requisitele ştiinţei de azi.
Cred însă că e suficient dacă prindem numai firul general, procedând cât mai elementar.
Unele lucruri ascunse şi greu perceptibile vor trebui mărite cu lupa mentală.
Inainte de toate trebue fixat — drept punct de pornire — elementul important, că prepeliţa ce soseşte în Aprilie ori la începutul lui Maiu din Sud, ocupă îndeobşte şi imediat câmpul cu cereale (minus tabla cu porumb, care deocamdată e nelocui­bilă!). Am subliniat „îndeobşte", deoarece cuiburi se găsesc de ex. şi în fâneţe, însă numai în o proporţie mică (luând Europa deavalma!). Pe de altă parte iarba fâneţelor fiind cosită mai de vreme de cât cerealele, şi deci cuiburile compromise, aceasta suprafaţă îşi pierde mult din valoarea productivă.
Astfel se poate spune că principala resursă producătoare de prepeliţe rămâne — în definitiv — acel tip de peisaj ce se numeşte câmpul cu cereale. Că între tablele lui se găseşte ici-collo şi câte una de lucerna, sau alt furaj, de cari paserea va face — na­tural —• uz pentru cuibărit, nu schimbă deloc esenţialul.
Atari plante cuprind o suprafaţă relativ mică, — în sens continental — şi nu trebuie uitat că ele se cosesc foarte de timpuriu, ba chiar în repetate rânduri, cari împrejurări toate demonstrează că valoarea lor de-a produce prepeliţe, în raport cu întinderea cerealelor, e disparentă.
Astfel stând lucrurile, soarta paserei devine strâns legată de schimbările cantitative şi calitative ale acestui singur tip de peisaj, pe care îl ocupă tocmai în epoca sa repro-ductivă (mai târziu — după cum vom vedea — îşi lărgeşte apoi sălaşul!).
Să cercetăm mai întâi dinamismul areal al hotarului pluguit pentru cereale, iar mai în urmă schimbările calitative, ambele momente din punct de vedere al cerinţelor prepeliţei, la vremea clocitului.
Câmpul european s'a început şi lărgit secole dearândul numai prin cereale, în virtutea cărei împrejurări — fireşte — a trebuit să sporească şi masa cuiburilor. In secolul XVII a venit o nouă plantă, porumbul.
Nu peste mult au urmat alte două soiuri: cartofii şi napii. Dar toate aceste trei plante nu au contribuit la sporirea suprafeţei producătoare de prepeliţe, din motivul că paserea sosită nu poate cuibări acolo. Numitele speţe fiind supuse la două-trei praşile în decursul primăverei şi verei, pământul printre rânduri e ţinut curăţat de ori ce ierbării străine cari ar încerca de-a prinde rădăcini.
Ca urmare, paserei ii lipseşte acolo pătura ocrotitoare, hrana vegetală, precum şi cantitatea necesară de insecte. Din acestea se poate deduce că maximul suprafeţei producătoare de prepeliţe a fost in Europa pe acele vremuri, când cerealele au avut cea mai mare întindere.
Dăm aici numai două exemple: In Anglia a fost mărită enorm suprafaţa păşunilor şi a ierburilor cultivate, în contul hotarului cerealelor, în secolul trecut.
De la 1870 încoace Germania s'a pus din greu pe creşterea porcilor, sprijinită pe cartofi şi napi; pe de altă parte — tot în acest timp — a procedat la industrializarea ambelor plante. Urmarea a fost că ele au invadat zona cerealelor şi a ogorului, care a dispărut complect.
Acum să vedem ce anume modificări a suferit câmpul european în privinţa calităţii sale de-a produce prepeliţe. Aici trebue să procedăm dela efect, pentru a ajunge apoi la cauză. E ştiut că în acele mari zone geografice, unde se practică o agricultură intensivă ori super-intensivă (Anglia, Belgia, Olanda, Germania, Danemarca), idilicul „pitpalac" a devenit o melodie cu totul rară în decursul ultimilor cincizeci de ani, indiciu sigur că şi cuiburile sunt puţine acolo. Câmpul lor e caracterizat prin lipsa ogorului; absenţa sau raritatea plantelor ingrediente de pe tabla cu grâne, ca urmare a unei scrupuloase triări a seminţelor, lipsa răzoarelor cu ierbării sălbatice, şi a mărunti-şului de tufe, •— între tablele vecine, mirişti scurte, ca efect al seceratului cu maşini etc.
Cu un cuvânt, câmp ţinut curat. Restul peisajului deschis se compune din fâneţe şi păşuni de înalt standard, conţinând ierburi cultivate, însă cu lipsa unui număr mare de varietăţi a speţelor. Selecţionarea seminţelor şi-a făcut şi aici datoria; a eliminat o serie întreagă de plante ancestrale sălbatice, declarându-le drept nerentabile. Deci în loc de varietate /luxuriantă, monotonie luxuriantă în dauna prepeliţei. Contrastul se găseşte în zonele europene cu agricultură mai intensivă, rudimentară sau primitivă. Câmpul posedă ogor împestriţat cu multe feluri de ierbării săilbatica, cari îşi difuzează seminţele în parcela vecină cu săcară.
Locul cu grâne e cutropit vara din belşug cu diferite plante ingrediente („neghină)', deoarece sămânţa grânelor a fost triată superficial cu vânturătoarea de mână şi nu cu maşina perfecţionată, iar pe de altă parte ea a fost sămănată prin împrăştiere cu mâna, — deci rar, — în contrast cu sămănarea mecanică, deasă, ce cu greu mai face loc şi altor plante.
Intre parcelele necomasate ale vecinilor a rămas ici colo câte o fâşie sau un colţ ne­arat, pe care l-au inundat buruienile. Unde tăierea se face cu secereâ de mână, minştea rămâne înaltă, iar printre cotoarele grânei or scapă neretezate o mare parte a plantelor Ingrediente.
Inlocuirea secerei cu coasa înseamnă deja un pas înainte pentru plugar, dar un punct înapoi pentru prepeliţă. Coasa lasă cotoare mai scurte şi subt ea cad ceva mai multe capete de ierburi străine.
Intorcându-ne faţa spre fâneţele şi păşunile acestor zone, vedem un tablou substanţial diferit de cel din Occident. Timbrul acestei forme de peisaj e mulţimea speţelor, mai cu seamă a celor ancestrale, perpetuate din stepă sălbatică.
Nu cu duzinele, ci cu sutele, ne lipsind nici cucuta, ferega, strigoaia, sau poranioul. Livada e cam slabă (în raport cu cea din Olanda) din punctul de vedere al vacii, dar nu din cel al prepeliţei.
In rezumat: In zonele europene cu câmpii şi ierburi de calitatea descrisă, cântă vara — la unitate de suprafaţă — incomparabil mai mulţi pitpalaci decât în acelaş peisaj din Occident.
E de notat însă, că chiar şi în ţările răsăritene cu condiţii prielnice păserei, abundenţa ei variază pe localităţi, drept defect al multiplelor circumstanţe ecologice.
Da, prepeliţa e prea puţin studiată; lumea vede numai, că ea există în anumite ţări şi lipseşte aproape total în altele. Scriitorii zoologi şi cinegetici moderni din Occident aplică o prea fugitivă şi stereotipă explicare acestui fenomen.
Am putea-o reda cam în felul următor:
.. „Ea iubeşte câmpul primitiv ce conţine ierbării necultivate şi neghină, a căror seminţe îi constitue hrana predilectă".
Nici o lămurire mai deosebită, aşa că primeşti impresia eternelor compilări. Efectul e observat şi stabilit perfect, dar lipseşte analiza.
Iarăşi, anumiţi zoologi „de clasă" (nu de mâna a doua!), tot din Occident, îşi fac so­coteala cam aşa:
„Hrana ei e ca şi a potârnichei, întrucât Apusul nostru de fapt produce o mulţime de potârnichi, pentru ce oare nu ar putea trăi tot atât de bine şi prepeliţa aici?
Câmpiile noastre doar mai conţin încă atâtea plante sălbatice, încât să o satisfacă şi pe ea!
Cauza rarităţii sale deci în nici un caz nu se poate justifica prini defecţiunile sălaşului, ci numai prin masacrul mediteran".
Sună logic, nu-i aşa? Numai cât se trece prea uşor cu vederea că, între prepeliţă şi potârniche, diferenţa biotică e mai mare decât cea dintre găina de brădet şi ieruncă, de exemplu..
Potâmichia, trăindu-şi neîntrerupt întreaga viaţă în mediul civilizaţiei europene, posedă o largă amplitudine ecologică.
Caută-o — bunăoară — în epoca Mai —Iulie, adică tocmai în aceea a toiului reproductivităţii sale. E drept, că locul ei de staţionare depinde mult şi de amestecul tipurilor de peisaj din regiunea cutare, precum şi de alte circumstanţe, dar în general, în Europa, o găseşti în următoarele tipuri şi combinaţii de peisaje:
- fâneţe, câmp cu cereale, pâlcuri de tufe, făşii de tufe, margini de păduri, crânguşoare, apropierea drumurilor, râpe, ogoare, păşuni, etc.
Ea nu numai că stă, dar de fapt şi cuibăreşte în acele locuri, iar întrucât ar lipsi una sau unele forme, are la dispoziţie pe celelalte, fără să devină vital strâmtorată.
Această multiplă combinaţie îi garantează o largă variaţie de hrană şi protecţie.
Potârnichia a devenit, prin adaptare treptată, agriculturofilă, e mai puţin pretenţioasă în ceea-ce priveşte adăpostul vegetal extraordinar, şi e capabilă să ţină pas timp îndelungat cu plugăritul intensiv (cu toate acestea însă chiar şi ea arată simptome de discomfort în anumite împrejurări!).
Astfel ipoteza că precum propăşeşte una ar putea propăşi şi cealaltă, conţine o leacă ds apă!
Dar să nu ne mulţumim cu a tari verdicte, ci sa ne luăm osteneala de-a interpreta mecanismul ecologic, care face că într'o zonă europeană prepeliţa abundează în decursul verii, pe când în alta cântecul ei e cu totul sporadic.
In contrast cu elementele ecologice sus menţionate ale potârnichei, equaţiunea prepeliţei stă cam astfel: Jumătate din viaţa sa o petrece în stepa africană cu ierbării înalte şi cu o mare varietate de plante. Pretenţiile ei cu privire la ascunziş, care în acelaş timp trebue să-i dea şi hrană, sunt cât ise poate de mari. Drept urmare ea aşteaptă ca şi în Europa să găsească ceva similar.
Dar singurele tipuri de peisaj pe cari i le poate oferi continentul la sosire, — ca întrunind cererile speţei, — este câmpul cu cereale şi într'o măsură modestă , întinderea cu ierburi. Nimic mai mult, deocamdată. Alegerea ei în domiciliul reproductiv, pe care trebue să-l deţină din Aprilie până în Iulie, deci e foarte limitată, spre deosebire de potârniche.
Soseşte, îl vede, i-se pare bun, se aşează în el, se reculege un timp oareşicare, îşi face cuibul, şi iat-o, legată de loc. Sora ei americană, — nemigrătoare,, — e într'o poziţie mai uşoară, prin faptul că chiar şi in epoca reproductiva ocupă o mulţime de tipuri de peisaj, în afară de câmpul cultivat.
In ceiace priveşte concluzia zoologului occidental, că dispariţia prepeliţei s'ar datori captării în Sud, ea apare destul de anemică îndată ce-ţi dai seamă că fenomenul, se produce constant numai în anumite zone fixe, pe când în celelalte stocul e destul de bun şi stă încă neclintit. Oare aceasta lipsă a generalităţii nu e o probă puternică că socoteala e greşită?
Am văzut că există o deosebire între hectarul de grâu din câmpul intensiv şi cel din câmpul primitiv, în privinţa numărului de cuiburi. O diferenţă de calitate a sălaşului. Cel din urmă îi convine, deci prepliţa vine la el bucuroasă. Dar îndată ce hotarul cu cereale a pornit spre „modernizare", ea îi devine infidelă şi o cârmeşte spre stânga ( în deosebire de potârniche), fiind mai specializată şi mai sensibilă faţă de metamorfoza sălaşului.
Prepeliţa e numai condiţionat agriculturofilă, iar din parte-mi o consider chiar drept un indicator destul de precis al calităţii plugăritului!
Predilecţia ei de-a se instala, după sosire, îndeobşte în hotarul cu grane, e tot atât de neschimbătoare ca şi migraţiunea. Raza sa de acţiune în decursul stabilirii, cuibări-tului şi creşterei puilor, e relativ foarte mică, nedepăşind în genere 400—500 m. Ca hrană adulţii necesită în această epocă cea. 35—40 % substanţă animalică, 60 % vegetală şi 2—3 % . minerală. Puii iarăşi pretind în primele cinci-şase zile oca. 85 % nutriment animalic, a cărui proporţie apoi scade treptat, astfel că la etatea de trei săptămâni raţia devine jumătate animalică, jumătate vegetală.
Pornind dela aceste clemente, să ne imaginăm acum o tablă de grâne din Germania, situată în mijlocul unui hotar cu cartofi sau napi. Prepeliţa ce soseşte din Sud va ateriza cu mari speranţe pe aceasta, mai cu seamă că îi face o impresie bună ca adăpost. Fire verzi de grâu ori de săcară potop!
Din nenorocire, ea nu poate trăi numai cu frunza şi cotoarele acestor plante, cari sunt încă departe de-a avea spicuri şi boabe. Pentru a se hrăni cum trebuie, ea trebue să aibă la dispoziţie chiar din momentul sosirei şi până la timpul plecărei toamna, în primul rând seminţe, muguri, fructe, frunziş, în al doilea, substanţe animale.
Bogăţia materiilor trebue să fie atât de mare, încât paserea să le poată achiziţiona cu uşurinţă şi neîntrerupt. Locul acelei table de grâu însă, —, cât şi toată împrejurimea cât vezi cu ochiul, — a fost deja de multe decenii sterilizată metodic de ori ce plantă nepotrivită cu acea cultură specială. Chiar dacă s'ar afla ici-colo câte un firicel, găsirea lui ar impune prea mult timp şi umblet, aşa că paserea ar rămânea pururea flămândă. Iar în ce priveşte hrana animală, nu trebue uitat că monotonia vegetaţiei are drept efect — în baza asociaţiei biotice •— o monotonie şi sărăcie de insecte.
Biata prepeliţă simţindu-se ameninţată în existenţa ei şi a viitoarei progenituri, îşi ia zborul şi trece spre câmpiile Poloniei, unde plugul de lemn tras de vacă îi este mai prielnic decât maşina din Occident. Ce găseşte acolo? O parcelă verde de grâu, ori săcară, plină de o formidabilă variaţie de plante ingrediente, dintre cari unele sunt deja în floare, altele au chiar seminţe coapte, deci masa e gata, aşa că in prima jumătate de oră îşi poate umplea guşa comod de pe o suprafaţă de zece metri pătraţi.
Mulţimea insectelor asociate cu acele plante înflorite ii bâzăie la vârful ciocului. Fiecare săptămână a sezonului aduce alte şi alte plante ingrediente în floare şi seminţe, iar drept urmare noi şi noi valuri de insecte.
Succesiunea hranei vegetale şi animale e deci un lanţ neîntrerupt (şi aici e de căutat nervus rerum!), în contrast cu tăblia din Germania, unde lipsesc o seamă de inele din acest lanţ, care împrejurare, fireşte, trebe să intercaleze săptămâni de post şi foame. Paserea ajunsă în Polonia, o va da din bine în bine, fără a fi dependentă de grăunţele de săcară încă neexistente, Acolo va sta, va cuibări şi produce pui. Iar dacă examinezi săptămânal — în decursul epocei reproductive — guşa şi stomacul mai multor prepeliţe, vei găsi nu cincizeci de speţe de plante, nici treizeci de feluri de vietăţi aparţinătoare microfaunei, ci multe sute de varietăţi din ambele categorii.
Aceasta e o dovadă că locul ei de staţionare trebue să conţină o amplă serie de materii, dacă vrei să-i auzi cântecul.
Că în Anglia, Germania, Belgia, etc. azi cuibăresc foarte puţine prepeliţe, e deci o problemă de ordin ecologic, sporadicitatea lor de acolo ne având de-a face mult — ba probabil deloc — cu prinderea în masă din Sud.
E constatat doar, că majoritatea prepeliţelor germane şi totalul celor engleze (minus acelea cari rămân peste iarnă în Anglia, bine înţeles!), migrează prin Franţa—Spania spre Africa apuseană.
Probabil tot aşa fac şi cele din Belgia şi Olanda. Ori, exact în Franţa şi Spania se prind relativ cele mai puţine, aceasta probabil datorită şi embargoului la export ce există în ambele ţări. Cu toate acestea abundenţa prepeliţei în statele numite este de tot precară.
In schimb Italia prinde cele mai multe, am putea zice grosul din zona mediterană. Exportul său e liber, şi această peninsulă formează drumul natural tocmai al acelor mase, cari invadează primăvara Austria, Ungaria, Cehoslovacia, o parte din România (probabil că şi Germania primeşte ceva!), Polonia şi celelalte regiuni nordice, unindu-se — fireşte — apoi cu cealaltă masă care trece prin Balcani.
Efectul? Aidoma acest complex european produce mult mai multe cuiburi la unitate de suprafaţă, decât extremul Occident, drept indiciu că teza de sus, stă pe un fundament destul de solid. Probe se pot găsi. In anumite regiuni din Germania de ex., în cari prepeliţa dispăruse simţitor, şi-a făcut din nou — temporar —apariţia în decursul războiului ca urmare a neglijării câmpului.
Pe cât de ataşată e prepeliţa în decursul verii — adică în epoca reproductiva — complexului cu cereale, pe atât mai puţin ataşată devine mai târziu.
Nici nu s'a isprăvit bine secerişul şi ea îşi lărgeşte sălaşul. Porumbiştele şi lanurile cu cartofi sau napi, după ultima prăşilă, sunt cutropite de mulţimea buruienilor, formând pentru pasere dintr'o dată un loc atractiv, atât ca hrană, cât şi ca adăpost.
De acum încolo — şi în decursul migraţiunei de toamnă — distribuţia sa în teren acopere integral nu numai blocul operat de plug şi livezile, ci şi păşunile, pârloagele, pâlcurile de tufe mărunte şi mărăciniş, crânguşoarele, ori alte combinaţii de peisaj, astfel că diferenţa de domiciliu între ea şi poiârniche deja dispare. Subsemnatul nu odată a întâlnit-o — toamna în pasaj — chiar şi în poienile stânilor din regiunea caprei negre. Iată deci dintr-odată un mare adaus de tipuri die peisaj; bune ca şedere, dar neînsemnate ca locuri de reproducţie.
Nu e mirare, că în decursul migraţiunei de toamnă, chiar şi ţările, cari nu o produc, — dar cari îi cad în drum, — pot face recolte formidabile. E lucru firesc, că din punct de vedere al productivităţii anuale, contează numai ţările, unde îi auzi vara cântecul.
După această incompletă examinare biologică a paserii, să-i cercetăm acum şi partea politică. Care-i sunt şansele şi ce anume ar rămâiniea de făcut în scopul conservărei? Din cele de mai sus reiese că existenţa ei e condiţionată în primul rând de felul şi structura câmpului; ceea-ce în sine e o chestie foarte conjuncturală. Ia drept pildă o politică autarhică a cerealelor. Ea rezultă în lărgirea suprafeţei cu grâne; lucru favorabil prepeliţei. In douăzeci şi patru de ore se schimbă atitudinea vamală, grânele ieftine străine înundează piaţa, fac nerentabilă producţia, iar ca urmare se va produce inversul şi în câmp vor creşte mai mulţi cartofi decât grâne. Dincolo porneşte industria zahărului, ori a spirtuoaselor, ori a lăptăritullui ceea-ce înseamnă iarăşi întinderea napilor, cartofilor, porumbului, fâneţeilor, păşunilor, toate în dauna cerealelor şi al prepeliţe..
Astfel suprafaţa sa productivă e foarte elastică şi se schimbă delà un loc la celalalt.
Dar cum stăm oare în privinţa alterărei calitative a aceleiaşi suprafeţe (producătoare de cuiburi) din Europa?
Situaţia nu e încurajatoare. Barometrul agriculturei continentale arată o continuă intensificare, deci, mecanizare (nu uitaţi nici Uniunea Sovietelor!), despre care am putea zice că — în mare — se mişcă de la Apus spre Răsărit. Aici — în sensul calităţii —. cursul deja nu mai e eratic, ci oblu, constant şi de neoprit, ceea-ce e egal cu mai mult grâu (standardizat) în viitor per hectar şi cu mai puţine ingredinte, ne mai amintind ceilalţi factori asociaţi. Subt prizma acestor criteru, perspectivele prepeliţei de mâine nu se anată deloc în colori prea liliachii. Aici nu ajută nici feştanii, nici decrete ministeriale, deoarece în joc e problema vitală a stricărei sălaşului productiv, unde interesele esenţiale ale păserei se bat cap iîn cap cu ale omului. O ameliorare a pepinierei ar fi posibilă numai prin o rotire înapoi a ceasornicului agriculturei. Se poate asta? Tragedii fauniste, similare, provocate de interesele umane, fără ca factorul cinegetic să aibă vre-o vină, poţi vedea la tot pasul (când tai pădurea de brad şi o înlocuieşti cu foioase, s'a dus şi urogalul). Dacă prepeliţa ar fi fost mai temeinic studiată, desigur nu s-ar fi ajuns la concluzii eronate, cari şi azi înfloresc prin tradiţie.
A nu te împăca cu realitatea şi a crede într'o formidabilă şi permanentă sporire a ei în viitor (într'o rechemare pe câmpiile din Apus!), ar însemna vorba englezului — a nădăjdui contra nădejdei, ar fi tot aşa un vis de vară, ca şi când ai imagina raţe sălbatice într'o baltă secată.
Ceeace rămâne de făcut pentru această pasere dificilă şi cu tendinţa descrescândă, e principiul economisirea cu măsuri ce se grupează mai cu seamă în domeniul protectiv:
- reglementarea sănătoasă a vânătoarei din Sud;
- eliminarea comerţului excesiv de acolo;
- raţiomarea recoltei pe vânător şi sezon;
- reajustarea biologică a opreliştei în diferitele ţări, în aşa fel ca să se ţină seama chiar şi de familiile tardive.
După aflarea unui modus operandi, o administraţie paneuropetană, coordonată în sensul de sus, ,ar conduce la o oareşicare economisire a stocului de prăsilă şi la o întârziere a grabnicei ei istoviri în viitor.
România — prin firea lucrurilor — stă încă azi destul de bine ca factor producător. La întrebarea: „când vor cânta şi acolo prepeliţe puţine?", s'ar putea răspunde astfel: îndată ce populaţiunea sa umană va fi de trei ori mai mare decât cea de faţă (bine înţeles, dacă între timp nu se vor ivi chiar şi mai de vreme miracole în progresul agriculturei! Dar până atunci va mai trece multă apă pe Dunăre!).
Iar în cât priveşte măsurile pozitive (ajustarea sălaşului, controlul duşmanilor naturali, acestea şi aşa sunt performate de cătră gospodarul cinegetic individual în, scopul celuilalt vânat; astfel incat ceace e dedicat potâmichei ori fazanului, mai cade câte o grăunţă şi pentru prepeliţă. Am zis „o grăunţă", deoarece pretenţiile ei sunt mai mari şi mai divergente decât ale acelora.
A te gândi la augmentarea ei pe cealaltă cale pozitivă a refugiilor, — după cum se sugerează în raportul C. I. V. din 1935, — nu are rost practic, deoarece principiul acesta neadmiţind nici un fel de ucidere înlăuntrul graniţei (cu excepţia răpitoa­relor), paguba ar suporta-o proprietarul de potârnichi, fazani, iepuri, etc., cari se află pe acelaşi petec de loc. Nu trebue uitată nici împrejurarea, că sălaşul prepeliţei se mută an de an, de la un capăt al aceluiaş hotar comunal la celălalt, conform rotaţiei cerealelor. Consecvent ar trebui să se mişte paralel şi refugiul desemnat special ei, ceea-ce iarăşi ar complica şi paraliza vânarea sedentarelor.
Problema refugiilor nu e chiar aşa de simplă, întru cât se aşteaptă un maximum de foloase pe urma lor, şi nu sterilitate. Atât pot spune, că mecanismul refugiilor diferă de là speţă la speţă şi devine eficient, numai atunci când se urmează anumite principii în aplicarea lor (unde, cât de mare, distanţa dintre ele? etc.).
De là un refugiu productiv, bunăoară, se aşteaptă ca el să fie situat în locul ce întru­neşte condiţii bune pentru reproducţia speţei respective, şi ca populaţiunea să se reverse apoi în afară (în virtutea presiunei interne), împreunândusie cu cealaltă massă difuzată din refugiul vecin.
Aceasta implică calculul razei de acţiune — zilnică ori pe sezon — a speţei în chestie. Ştiind că prepeliţa se mişcă de abia vre-o câteva sute de metri, în epoca creşterii puilor, şi ţinând cont de cele amintite, te întrebi: cine oare îşi poate permite luxul de-a întreţine un atât de mare număr de refugii volante, cu o distanţă de un km. unul de altul, exact în mijlocul cerealelor şi numai pentru această pasere, care de-altfel şi aşa e întrucâtva proteguită prin lege? Iată pentru ce problema menţinerei prepeliţei îşi aşteaptă soluţia — după părerea mea —. mai cu seamă de là măsurile restrictive, an­trenate în scopul economisirei.
< Va urma >