Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 06 Dec 2022, 00:34

VÎNĂTOARE DOMNEASCĂ-de: M. SADOVEANU aprilie 1936

Moderatori: biriuck, Alin3006

VÎNĂTOARE DOMNEASCĂ-de: M. SADOVEANU aprilie 1936

Mesajde blackcrotal pe 30 Noi 2019, 19:51

VÎNĂTOARE DOMNEASCĂ *)
de: MIHAIL SADOVEANU

*) In curând va apare „Izvorul Alb", roman al maestrului M. Sadoveanu, care e o continuare a strălucitului roman istoric "Fraţii Jderi . Autorul ne-a pus la dispo-ziţie acest fragment minunat din lucrarea D.sale

Măria-Sa porni pe neaşteptate dela Suceava, numai cu vânătorii săi şi cu sluji-tori, lăsând portar al Cetăţii pe boierul său cel nou Hărman. Simenii care ieşi-seră dela odăile lor în urma Domnului, în număr de două sute, erau subt pute-rea lui Simian Jder, postelnic nou al doilea. O seamă din vânătorii Starostelui erau duşi înainte. Deasemeni răzeşi din trei ţinuturi încălecaseră. ca să vie întru întâmpinarea Măriei-Sale, la Pipirig. Acest alaiu petrecu Domnia pînă în valea Largului, de unde se vede ridicîndu-se pieptiş în nouri muntele Patru-Vodă. Din acel loc, pilcurile de răzeşi cu căpitanii lor se desfăcură în două: unii apucară pe albia Bistriţei la deal, descălecînd la Borca, alţii coborîră pe albia Bistriţei la vale, făcînd popas la Călugăreni, lângă Piatra Diavolului.
Copiii de casă întinseră masă de prânz în Poieniţa Mînzului, subt culmea lui Patru.
Acolo, lîngă revărsarea brazilor şi treptele puhoaielor, se împrăstiaseră groho-tişuri: unele, în chip de lespezi, de mult se înţeleniseră. In jurul lor răsăreau ici şi colo din ţarina săracă, florile brumei. Erau cele din urmă podoabe ale toam-nei, cupele lor, în care nu venea să se adape nici o gîză, aveau albăstrimea palidă a cerului.
In poiană era pace, deasupra sunau şuiete; mestecenii şi cireşii însemnau pe luncă pete de aur vechiu şi aramă.
Ciobanii din acel munte dobândiseră voie de la Măria-Sa ca să se înfăţişeze şi să închine brînză în bărbînţe şi bărbăcuţi graşi.
Vodă îi primi între acele grohotişuri şi flori ale brumei.
Erau opt stăpâni de turme, cu cîte un strungar în urma fiecăruia. Fiecare din aceşti feciori aducea de căpăstru un asin, pe samarul căruia se afla aşezat ploconul.
La patruzeci de paşi, în marginea poieniţei, stăpânii de turme îngenunchiară şi işi descoperiră pletele, punînd deoparte la pământ căciulile de berbece. Ingenunchiară şi feciorii. Numai asinii statură în picioare; cîţiva din ei începură să zbiere din surle, cu mare uimire.
Locul era plin de slujitori şi vânători domneşti; aşa mulţime nu se văzuse nici odinioară în aicea parte de lume.
Măria-Sa trimise poruncă stăpânilor de turme să se apropie. Ei îşi lăsară căciu-lile în iarbă, "ca să vie măgăruşii să le miroase" şi înaintară la Domnie cu cape-tele goale, îngenunchind iar.
— Vă mulţămim pentru darul domniilor voastre, zise Vodă.
Starostele lor îndrăzni să răspundă, ridicînd fruntea.
— Poftim sănătate Luminăţiei-Tale, Doamne, şi să guşti Măria-Ta din fruptul oilor noastre. Noi facem aici o brînză care se chiama domnească, dar nu ştim dacă ajunge până la Cetatea Măriei-Tale.
Noi socotim aşa, Slăvite Doamne, că de la munte şi pînă la Cetatea Luminăţiei-Tale, se găsesc mulţi cloncani. care o ciugulesc.
Vodă zâmbi de asemenea îndrăzneală şj pofti să i se desfacă, pe lespedea de dinaintea sa o bărbînţă.
Copiii de casă se repeziră bătîndu-se în capete spre măgăruşi. Aceştia se smunciră cu spaimă din căpestre şi se suiră pe rîpi, ciocănind repede din copite..
Oierii răcniră din genunchi, cum se aflau cătrâ strungari, cum să facă să prindă asinii, împresurîndu-i.
Bărbînţa fu adusă şi desfăcută. Vodă luă cu două degete şi gustă.
— Ia mai multa, Măria-Ta, îl îndemnă unul dintre munteni.
Măria-Sa gustă şi a doua oară.
— Intr'adevăr, se învoi Domnul, brînză asta e mai bună decît orişicare pe lumea asta.
— S'o ospătezi sănătos, Slăvite Doamne, se bucurară oierii.
Măria-Sa porunci stolnicului său să sloboadă acelor stăpâni o bute de vin, ca s'o beie cu toţii şi să cìnte întru slava sa.
Oierii se bucurară a doua oară.
— Aveţi nevoie de ceva, domnilor şi fraţilor?
îi ispiti Vodă.
— Nu, căci ne-am îndestulat de bună-voia Măriei-Tale. Avem destulă lărgime aici dela un uncheş al Măriei-Tale, de la carele am şi dat muntelui nume Patru-Vodă.
Copiii-de-casă slujeau masa, vînătorii hrăneau focul din preajmă cu trunchiuri întregi.
— Am înţeles, Slăvite Doamne, îndrăzni iarăşi unul dintre oieri, că Măria-Ta te duci în petrecere de vînătoare. Se află şi aicea la noi destule fiare.
In vara asta am ieşit împotriva noastră, cu războiu, nişte urşi. Ne-am hărţuit noi cu dânşii o vreme, pînă ce- au trîntit pe Dominte intro ripa.
Dacă nu ştii Măria-Ta, apoi află că Dominte e baciul meu cel mai bătrîn. După ce l-au trîntit, el s'a sculat din rîpă şi s'a suit iar la războiu. Apoi i-am lăsat să ieie cîte-o oaie şi după aceia i-am alungat cu cinii şi parii.
— Sînt şi bouri? întrebă Măria-Sa.
— Sînt. Au ei nişte locuri unde hălăduiesc şi nu-i tulbură nimeni, însă Măriei-Tale trebuie să deie dijmă, — fiind Luminâţia-Ta stăpîn şi al omului şi al dobito-cului.
După ce alaiul purcese din nou şi ieşi iarăşi la lărgime, Măria-Sa văzu pîclă asupra muntelui celui mare. Cînd se porunci al doilea popas, la asfinţitul soarelui, pîcla se lăsă pe poalele Ceahlăului şi piscul rămase în lumină, nins, dincolo de lume şi singur, ca o clopotniţă a lui Dumnezeu.
Starostele Căliman ieşise în calea Măriei-Sale, călăuzindu-l dintr'odată într'o pustietate. Erau în nişte poieni ascunse, subt zidăriile prăpăstiilor, unde bătea cu putere, ca o vîlvoare de pojar, asfinţitul.
Simenii apucară intrările locului, împînzind străji. Măria Sa trecu numai cu cei opt vînători vechi ai Starostelui, cu însuşi Căliman şi feciori lui şi cu Jderii cei tineri, lntr'un afund mai adînc al singurătăţii.
Când se opriră şi descălăcară, sosi din urmă şi sfinţitul Amfilohie Şendrea.
Incepea să scadă lumina.
Arhimandritul alese loc curat la marginea izvorului ce se prelingea din stincă şi desfăcu iconostasul. Dădu sunet dintr'o simandră mică de aramă, bătind în ea ca într'o toacă şi începu slujba de sară.
Cum îngenunchie MăriarSa în faţa imaginilor sfinte, se auzi în munte, undeva departe, o toacă de lemn răspunzînd simandrei. Vodă o ascultă atent ca pe o cântare a singurătăţii. După aceia se sculă din rugăciune şi veni la foc. Indată vânătorii se mişcară, ca să pregătească palatul de noapte aii Domniei.
După rînduiala oamenilor de pădure, cea dintîiu grijă a popasului e focul.
Deci dăduseră la pămînt cu topoarele, în marginea poienii, carpeni şi fagi. Niciodată lemnul acesta n'a avut altfel de întrebuinţare în munte, vîlvătăile şi jarul carpănului şi fagului au o putere tot aşa de mare ca a soarelui în dricul verii. Oamenii starostelui chibzuiră întîiiu o temelie de trunchiu bătrîn; după aceia clădiră cu meşteşug un jertfelnic de trupuri tinere. Apoi zbătură cu amnarele în cremene, aprinzînd sori mici în vîrfuri de iască; suflară puterea aceasta în uscăciune de cetină şi muşchi, aşezînd-o subt jertfelnic; vintul învălui deodată vîlvătăile, desfăeîndu-le în limbi aprige.
Starostele Căliman alese locul de hodină al Domniei la un molid, într'o apropiere potrivită a flăcărilor. Intîiu făcu semnul arucii în scoarţă, cu toporul, ca să îndepărteze nesomnul, apoi potrivi culmea colibei, pe care ceilalţi vânători sprijiniră laturile. Cu solzi de cetini alcătuiră acoperişul. Subt adăpost clădiră aşternut gros dintr'aceleaşi clomburele de brad subpuse treptat. Zvârliră deasupra poclăzi.
Vodă se aşeză în dogoarea luminii în deschizătura colibei. In partea cealaltă a focului se rinduiră vânătorii Măriei-Sale, desfăcînd de pe ei cojoacele şi prăjin-duse cind pe-o parte, când pe alta. Boierii şi sfinţitul Arhimandrit se aşezară într'o latură a colibei Mărie-Sale, unde-i ajungeau fumul şi-i şfichiuiau cîteodată şi flăcările. Măria-Sa nu-i băga în samă, cutundat dintr'odată în gînduri.
lntr'un tîrziu, Măria-Sa chemă lîngâ sine pe Starostele Nechifor.
Intr'această clipă vînătorii se mişcară, sporind năprasnic pojarul.
— Cinstite Staroste Căliman, întrebă Vodă, ce răspuns ai dela oamenii domnie tale?
— Mâria'ta, răspunse bătrînul, stînd chincit lîngă stăpînul său, am eu doi vînători bătrîni, cunoscători la bouri.. Am umblat ast'dimineaţă împresurînd locurile pînă pe culme. Am găsit urme la nişte hoşti. In acele gloduri se vedeau însemnate copite de bour tare alungind două vaci.
Altă urmă de taur, în acea parte de munte, nu s'a aflat. Alţi vânători iau găsit în partea Bistriţei, drept când a stat soarele la amiază, un buluc de şase tineri, care se jucau într'o poiană. Vor fi fiind şi alţii, dar nu cutează să vie într'această singurătate, unda stăpîneşte bătrînul. Socoteala noastră este, pe cît înţeleg, să-l urmărim pe acesta. Eu îl cunosc de mult.
Voievodul asculta, cu fruntea plecată.
— Decînd. Staroste Căliman?
— Măria-Ta, eu îl ştiu decînd eram ca aceşti feciori ai mei. Şi eu m'am spăriet ca şi dânşii, cînd ni sa arătat întîia oară. Ptiu, drace!
— Cîţi ani sînt de atuncea?
— Intîmplarea asta am avut-o, Măria-Ta, în domnia lui Alexandru-Vodă Bătrînul. Părintele meu m'a mînat la munte să cercetez turmele, cum am minat şi eu pe Onofrei şi pe Samoilă. Intr'o zi, m'a apucat un vîrtej de ploaie şi m'am oploşit subt o stîncă. Cînd a contenit ploaia, am rămas în nour şi nu mi-am mai putut cunoaşte drumul. Cu toate acestea, fiind asupra serii şi temîndu-mă să nu mă apuce noaptea, am ieşit din locul mau, căutând calea spre stînă. Am umblat o vreme, pînă ce s'au mişcat nourii de deasupra mea. Atuncea m'am aflat
înbr'un loc cu desăvârşire necunoscut. Nu-l văzusem niciodată. Eram la un prag, deasupra prăpăstiilor. Am ocolit pe după nişte desimi, mi-am căutat calea înapoi, n'am mai găsit-o.
Era încă lumină cînd, dintr'odată, am auzit pufnind şi mugind. M'am lipit subt jnepeni. Bourul s'a oprit scurmând pămîntul cu copitele de dinainte, după aceia a împuns cu coarnele în desime lîngă mine, a făcut o săritură, şi i-am auzit duduitul umbletului la vale.
Măria-Ta, era un bour mare, cum nu s'a mai văzut niciodată. Cînd a slobozit muget, am băgat de samă cum i se zbate într'o parte limba neagră. Era alb. După ce s'a alinat în mine groaza acelei arătări, am intrat pe urma lui, unde rupsese desimea cu coarnele. Cum am răzbit prin desime, am găsit alt prag. Bourul sărise dea dreptul peste ripă, însă eu am aflat trecere, cotind pe o muche îngustă. Atuncea am văzut în stînga schitul de subt Duruitoare.
Mi s'a părut că trece într'acdlo ş'o potecă. N'am putut întârzia; am dat iar de urme şi am umblat la vale, pînă ce am cunoscut locurile.
— Domnia-Ta crezi că bourul e tot acela?
— Ptiu, drace! astai numaidecît. Deasemeni feciorii mei l-au văzut. Şi ei spun căi tot dl. Bourii ceilalţi sînt murgi, acesta e alb.
Vodă ridică fruntea în lumină. Chemă pe Staroste mai aproape.
— Adevărat să fie ce se spune, Staroste Căliman, că bourul acela are stăpîn?
— Măria-Ta, n'am dezlegare să vorbesc; e cu primejdie.
— Te dezleagă părintele Arhimandrit.
— Dacă părintele Arhimandrit mă dezleagă şi ameninţă cu aghiazmă asupra pustiei, atuncea aşi putea să grăiesc, — poruncindu-mi şi Luminăţia-Ta.
Părintele Arhimandrit veni la Staroste, apăsîndu-şi mîna pe fruntea lui şi dîndu-i dezlegare. Apoi căută lîngă iconostas, în laturea colibei, apă sfinţită, şi strop in patru vînturi, binecuvîntînd.
Starostele se aşeză la pămînt oftind, cîrnind cu teamă nasul spre Măria-Sa.
— Măria-Ta acest bour alb ar fi fiind al Lui.
— A cui anume?
— A Lui, Măriata. M'a dezlegat părintele Arhimandrit, insă nu cutez, ca să nu-mi amorţească limba.
Părintele Amfilohie îi înlesni lămurirea:
— Măria-Ta, zise Arhimandritul, Starostele socoate că stăpînul bourului e Demonul, adică un vrăjitor. Bătrînii de demult l-au înfricoşat pe domnia-sa; iar domniasa crede că acesta e un legămint ca să nu grăiască; şi a poruncit şi feciorilor doamniei sale, să tacă.
— întocmai aşa este; ptiu, drace! răsuflă cu greutate Starostele Nechifor. A fost obiceiu să lăsăm, noi stăpînii de oi, tain într'o ocniţă a muntelui, în dosiul schitului de subt Duruitoare. Aşa s'a urmat pină acum. Bourul vine, ia darul şi-l duce la peştera unde acel vrăjitor ar fi sălăşluind. Dacă n'am face aşa s'ar isca asupra oilor o primejdie de vîrtejuri, ori o bolişte.
— Din vremuri mai vechi, a rămas cunoştinţă că la peşteră s'ar fi adăpostind un părinte schivnic.
— Măria-Ta, noi am ştiut altfel Dacă ar fi fost un sfînt schivnic, Iar fi văzut unii. Aşa. noi numai l-am auzit cîteodată strigînd şi am văzut bourul.
I am dat tainul, ca să n'avem din partea lui sminteală. Aşa se urmează şi acuma, păstram rînduiala.
Starostele tăcu. Jarul focului creştea clipind din ochi nenumăraţi de pietre scumpe, împrejurimea era covirşită de tăcerea muntelui şi a singurătăţii. Vînătorii, trudiţi, dormitau de cealaltă parte a vîlvătăilor. In văzduhul negru, pe subt stele, trecură cîrduri de paseri străine. Unele trîmbiţară Ia mari depărtări ca nişte cocoare; altele se chemară, mai aproape, cu găgăiri de gâşte sălbatice.
Căliman bătrînul le ascultă un timp; după ce se făcu iar tăcere, el îşi scutură fruntea.
— Mărite Stăpîne, începu el din nou cuvînt, dac'ar fi fost un sfînt schivnic, nu ni s'ar fi întîmpilat nouă, atunci, să vedem om fărmăcat trecînd calare pe tîrş, deasupra pădurii. Stînd noi mai mulţi la foc, în altă parte a muntelui, şi fiind noaptea tirziu, ca şi acuma, l-am auzit venind ca un vînt şi strigînd: apă! apă! Unii au zis că-i om vrăjit şi trimis pe sus. Alţii ne-am temut să nu fie chiar El.
Domnul rămase un timp cu privirile visătoare aţintite asupra jăraticului schimbător.
Căliman Starostele se retrase.
Arhimandritul veni lîngă triptic. Măria-Sa se ridică, apoi îngenunehie şi făcu rugăciunea cu mare evlaivie.
Clipa aceasta o aşteptau şi străjile din fundul poienii: îşi făcură semnul sfînt şi se închinară.
Jderul cel mic dormea fără nicio grijă. Postelnicul al doilea, Simion, trecu spre tabăra slujitorilor, în altă poiană, la un pîrău.
Nevoia sufletului Măriei-Sale de a desface o taină, de care era legat trecutul părinţilor săi, stărui şi'n somn.
Măria-Sa avu un vis tulburat, din care se trezi la un ceas după miezul nopţii.
La acel ceas al tăcerii de piatră se iscă în pustie un muget, care se rostogoli ca tunetul din ponor în ponor.
Măria-Sa avu o înfiorare. Se trezi deplin. Aşteptă un timp, până se înălţă din nou boncăluit, cu alt viers. Acesta era mai prelung, ameninţător şi mînios. Unul dintre vînători se sculă din locul său din umbră şi hrăni focul. Văzu pe Măria-Sa treaz, ascultînd. Grăi pentru sine, însă aşa ca să audă şi Stăpînul:
— Se bat cerbii dela ciute.
Se puse la pămînt şi adoirmi îndată.
Intr'alt răstimp, dintr'odată, detună iar pustia de mugetul cel dintîiu. Măria-Sa reunoscu singur că acela trebuie să fie glasul bourului alb.
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: VÎNĂTOARE DOMNEASCĂ-de: M. SADOVEANU aprilie 1936

Mesajde zforis pe 05 Dec 2019, 00:15

Multumim @blackcrotal.
CZ USA Mallard 12/76,CZ 557 .30-06 S&B 4-16x,Viktor-deutsche drahthaar. https://www.office24.ro
Avatar utilizator
zforis
Veteran
 
Mesaje: 607
Membru din: 12 Noi 2014, 21:48
Locaţie: Timis


Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 11 vizitatori

Publicitate