Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 05 Dec 2022, 22:58

Asupra colonizării fazanului mai 1936 - de: GH. NEDICI

Moderatori: biriuck, Alin3006

Asupra colonizării fazanului mai 1936 - de: GH. NEDICI

Mesajde blackcrotal pe 12 Dec 2019, 16:44

Asupra colonizării fazanului
mai 1936 - de: GH. NEDICI


Şi cu altă ocazie am mai spus, că nu voi mai colabora la revistele noastre de vână-toare, decât atunci când necesităţile o vor cere, cum e cazul bunăoară acum, când scriu acest articol asupra colonizării fazanului în România, în scopul de îndrumare practică şi folositoare pentru amatorii acestui soi de vânat.
Literatura noastră cinegetică s'a îmbogăţit de la o vreme cu scrisul unor pasionaţi vânători, cărora le-a sosit timpul să se formeze, atât prin cunoştinţele lor directe, cât şi prin îndrumările noastre, ale vânătorilor mai încercaţi, cari am parcurs o lungă şi verificată experienţă în acest domeniu, încă de acum 16 ani, am arătat, că cel mai potrivit vânat pentru colonizare în ţara noastră, e fazanul. In România se găsesc multe terenuri proprii, cari ar putea fi utilizate în acest scop cu cheltuieli aproape neînsemnate, mai ales, că fazanul e o pasăre care se înmulţeşte foarte repede.
Am atras însă atenţia, ca la înfiinţarea de fazanerii să nu se utilizeze sistemele germane şi franceze, deoarece acestea pe lângă că sunt enorm de costisitoare, dar dau şi un rezultat foarte slab, ba pot spune, că uneori chiar dezastruos.
La noi cele două-trei persoane, cari s'au îndeletnicit cu colonizarea fazanilor după modelele amintite, n'au obţinut din această cauză nici un succes, şi lumea vânăto-irească sceptică a renunţat în urmă să se mai preocupe de o asemenea întreprindere cinegetică.
Astfel cel dintâi care a făcut această experienţă dezastruoasă, a fost tocmai instituţia de căpetenie, care trebuia să stimuleze prin exemple practice, înfiinţarea de faza-nerii. Aceea persoană e însuşi Statul.
Oriunde statul a păşit la această realizare - în orice parte a ţării - a găsit de cuviinţă să aplice sistemul francez. Or, aceste fazanerii, reclamă cheltuieli de instalaţiune multiple, ca: voliere, coteţe, diferite cutii, clădiri etc..
Apoi hrănirea puişorilor se face în mod artificial, cu substanţe nutritive destul de costisitoare şi cari nu corespund exigenţelor speciale acestui soi de vânat.
Sistemul francez abătându-se prea mult dela regulile pe cari le impune natura, puişorii au organismul lor firav mor de grabă, cea mai mare parte din ei, din cauza inadaptării.
Intr'un timp era proverbială constatarea că un fazan din fazaneria moştenită de la fostul stat Austro-Ungar, ne costa 4—5000 lei.
Şi tot astfel, aceleaşi sume prea mari au fost învestite pentru înfiinţarea celorlalte fazanerii din Vechiul Regat.
Una din observaţiunile cele mai elementare, pe care poate s'o facă orice profan, este aceia, că în aceste crescătorii, se ţin fazanii închişi în volierte, unde se mănâncă unii pe alţii.
La o vânătoare, care s'a făcut mai înainte la una din aceste fazanerii, vânătorii şi autorităţile, cari au luat parte, au rămas foarte surprinşi că s'au împuşcat numai câţiva fazani, în loc de a se împuşca sute de exempilarie, Şi unde mai puneţi că şi aceia câţiva erau degeneraţi şi piperniciţi, că abia puteau să sboare.
Când am atras din nou atenţia reprezentanţilor statului asupra defectuozităţii acestui sistem de colonizare a fazanilor, mi s'a răspuns, că el e cel mai bun, dovadă că şi francezii îl întrebuinţau.
Aceiaşi greşală de totdeauna, care se comite la noi, imitând fără niciun studiu prealabil ceia ee se petrece în altă parte.
Fiecare ţară îşi are, desigur, condiţiunile ei atmosferice, gografice, climatice, etc, carie nu se potrivesc cu cele ale altor ţări. Astfel foarte multe teorii şi instituţiuni a căror existenţă depinde tocmai de aceste împrejurări ale naturii, enumerate mai sus,
şi cari s'au dovedit a fi bune la loicul lor de origină, au dat greş în altă parte, unde s'a încercat a fi înfiinţate întocmai.
In această privinţă, voiu da două exemple:
In cărţile de specialitate, germane şi franceze, scrise de cei mai savanţi cunoscători în materie silvică şi de vânătoare, vom ceti că cerbul e, un vânat foarte dăunător pădurii.
In urma acestui fapt, au fost şi la noi profesori, cari fără o verifioare iniţială, au predat eleviloir dela catedră acest adevăr. O mare eroare.
Voiu arăta de ce:
Cerbul e un vânat, care are nevoie pentru a se desvolta normal, de o întindere mare de teren, cât şi de o hrană destul de variată. In ţările din occident şi in special în Germania, înmulţirea rapidă a populaţiunii. a avut drept consecinţă distrugerea padurilor şi transformarea lor în terenuri de agriculturi.
Paralel cu acest fenomen social, pasiunea şi spiritul corect vânătoresc şi mai ales desăvârşita ocrotire a vânatului util, au adus la considerabila creştere a acestuia, aşa că prin forţa împrejurărilor, raportul dintre vânat şi terenurile proprii pentru desvolta-rea lui a crescut invers poporţional. La această situaţiime destul de critică pentiru orice vânat în genere, s'a mai adăugat şi alta, de ordin economic. In Germania industria lemnului fiind foarte desvoltată, s'a recurs la înlocuirea esenţelor de fo­ioase moi şi de valoare foarte mică, cu esenţe de valoare mare.
Or, hrana naturală a cervideelor, mai cu seamă în timpul iernei, o formează chiar cele dintâi, astfel că prin această transformare li s'a răpit acestora, nu numai hrana de predilecţie, dar chiar şi cea strict necesară.
Din această cauză, cerbul a fost nevoit de acum încolo să-şi procure hrana cu greu, cojind esenţele de lemn plantate. In urma acestui fapt, atât cerbii, cât şi lopătarii au fost trecuţi în lotul vânatului dăunător.
La noi insă, unde munţii sunt împânziţi cu păduri seculare şi pe alocurea nici n'a pă­truns încă securea, şi unde chiar şi coniferele sunt amestecate cu diferite foioase moi, situatiunea e fireşte alta, în toate privinţele, cerbii găsind hrană din belşug oriunde şi efectivul lor fiind relativ mic faţă de întinderea extraordinară a pădurilor, se înţelege de la sine, că ei nu au să se atingă de esenţele valoroase, a căror coajă o rod numai atunci, când nu au altceva de mâncare.
Apoi pagubele, pe cari cerbul le face prin zdrelirea copacilor cu coarnele lui, la noi nici nu pot fi luate în seamă, fiindcă pe de o parte, in cele mai multe cazuri el zdrele-şte foioasele moi, deci esenţe fără valoare, iar pe de alta, in pădurile noastre fără sfârşit, nici nu se observă această stricăciune.
Prin urmare, revenind la principiul de colonizare a fazanilor, tragem concluzia, că nu întotdeauna cei ce e bun aiurea, se potriveşte aidoma şi la noi.
Trecem la celalat exemplu :
Udată un fost ministru mi-a declarat cu prilejul unei reforme, că el făcuse cea mai bună lege asupra apelor, si trimiţându-mi şi mie proectul de lege pentru a-mi da părerea asupra lui, ce credeţi, că am stabilit înainte de toate?
Că acesta era copiat, în cea mai mare parte, după legea franceză a apelor.
Printre alte dispoziţiuni, — îmi aduc aminte — cuprindea şi pe aceia, că nimeni nu putea să facă instalaţiuni hidraulice, decât cu aprobarea parlamenlului.
O dispoziţiune fireşte, care în acea tară era excelentă, dar la noi mai mult ca dezastruoasă. Pentru că în timp ce în Franţa se aflau atâtea instalaţiuni hidraulice de ta omora concurenţa şi nu puteau funcţiona unele de alltele, la noi aceste nu existau de loc şi înfiinţarea lor trebuia încurajată, iar nicidecum îngreuiată, prin formalitatea anevoioasă a aprobării lor de Corpurile Legiuitoare.
Intorcându-ne acum la fazaneriile noastre, ne punem întrebarea, pentru care motiv francezii au adoptat un sistem, atât de costisitor şi dovedit ineficace?
Şi apoi, care e cauza că germanii au trecut de la sistemele lor, la altele mai practice, de exemplu la sistemul făcut de mine?
Explicaţia constă în aceia, că pe când legea franceză de vânătoare împiedică folo-sirea, altor sisteme streine de înfiinţare a fazaneriilor, legea germană, bazată pe alte principii, nu prezintă nici o piedică în această privinţă.
Să mă explic din nou.
Inainte de marea Revoluţiune Franceză, vânatul era privit ca drept regalian şi ca un privilegiu cuvenit nobililor. Dar abuzurile acestora din urmă, în materie de vânătoare, depăşind limitele, a fost una din cauzele Revoluţiei de la 1789, care prin Adunarea Constituantă decretând abolirea nobleţei şi a regimului feudal, precum şi a tuturor instituţiunilor ce se atingeau de libertatea şi de egalitatea de drepturi, ca urmare firească a enunţării Drepturilor omului şi a cetăţeanului, a dispus în mod special şi anularea privilegiilor de vânătoare, atribuind dreptul asupra vânatului acelora, cărora li se cuvenea, adică proprietăţii individuale.
Consecinţa acestei dispoziţiuni a fost aceia, că vânătoarea s'a practicat fără de nici o normă logică de întreg poporul, pe tot cuprinsul Franţei, şi mai cu seamă în urma emigraţiei silite a nobilimii, purtătoare a tradiţiilor cimegetice. Şi ca urmare a noului regim, s'a dat naştere la distrugerea şi împuţinarea aproape complectă a vânatului util şi înmulţirea peste măsură a animalelor răpitoare.
Ceva mai târziu, conducătorii statului înspăimântaţi de această stare de lucruri, dăunăoarne intereselor economiei naţionale, au început pe de o parte să pună restricţii şi greutăţi în ceea ce priveşte vânarea speciilor utile, iar pe de altă parte să încurajeze oficial distrugerea celor vătămătoare. In acest sens au apărut mai multe decrete, până ce abia la 1844 subt domnia, lui Ludovic Filip, se face un pas mai departe, unificându-se şi coinsfinţându-se prin legea din 3 Mai, normele de vână-toiare asupra poliţiei ei, până atunci risipite în mai multe decrete şi ordonanţe *).
Această lege este şi azi în vigoare în Franţa. Potrivit dispoziţiuniie ei, coroborate adeseori cu numeroiasele jurisprudente date în materie jurisprudente, care de altfel se bazează mai mult pe obiceiul pământului (coutumes) şi pe vechile ordonanţe şi decrete — vânatul în libertate nu aparţine nimănui şi devine proprietatea aceluia, care îl capturează, chiar pe terenul altuia, dacă, bineînţeles, acesta nu este urmărit de cânii cuiva. Dobândirea în sine a dreptului de posesiune sau de proprietate asupra vânatului nu a fost trecută în legea de vânătoare, ci, a fost cuprinsă în mod tacit de cătrei redactorii codului civil, în economia principiilor de drept comun.
Vânatul aparţine prin urmare aceluia, care îl omoară, îl prinde sau îl ţine subt puterea sa şi chiar pe terenul unde nu are dreiptull de a vâna sau de a urmări vânatul.
Aşadar, conform, acestor principii, proprietarul sau arendaşul dreptului de vânătoare, nu poate să-şi însuşească vânatul ucis sau prins de altcineva pe terenul său, dar are, bineînţeles, facultatea de a interzice unui vânător accesul pe proprietatea sa. Şi ca urmare logică, ce rezultă din toate acestea? Că fiecare proprietar atunci când posedă un permis de vânătoare, poate să vâneze pe domeniul său oricât de mic ar fi el, aşia că potrivit acestui regim juridic, o ocrotire eficace a vânatului nu se poate face, fiindcă aceasta presupune o întindere cât mai mare de teren.
Revoluţia dela 1848 a adus şi în Germania recunoaşterea aproape totală a dreptu-rilor cetăţeneşti, consfinţite de mare Revoluţie Franceză, printre cari a fost trecut şi dreptul de vânătoare, restituit integral proprietăţii individuale. Iar consecinţele acestui nou regim, au fost aceileaşi ca şi în Franţa:
împuţinarea peste măsură a vânatului util .
Cu vremea însă, în această ţară, a început de a se produce o reacţiune binefăcă-toare, punându-se frâu vânătoarei excesive şi acordându-se dreptul de vânătoare numai acelora, cari posedau o anumită întindere de pământ. Iar terenurile a căror întindere se afla subt minimum legal, au fost unite în unităţi sau în circumscripţii, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de vânătoare şi se arendau unitar.
In urma acestor dispoziţiuni salutare, vânatul s'a înmulţit în Germania îmi proporţiuni covârşitoare, alcătuind în scurt timp a preţioasă bogăţie a economiei naţionale.
Pe când în Franţa, cu vastele terenuri agricole, care a rămas în urmă, cu vechile ei legiuiri, vânatul util e în descreştere şi într'un numâr foarte redus.
De ăceia când am elaborat şi redactat Legea noastră pentru ocrotirea vânatului, ţinând seama şi de regimul juridic din diferite ţări, am introdus câteva principii inovatoare, precum şi măsuri de ocrotire a vânatului. Cu toate restricţiile la care dădea naştere Reforma Agrară, nu mi-a fost peste putinţă de a duce la bun sfârşit măsurile, pe cari le-am socotit eu drept bune, cari să facă posibilă ocrotirea şi înmulţirea cea mai intensă a vânatului, precum şi ridicarea vânătoarei la rangull de factor al economiei naţionale.
Rezumând cele spuse mai sus, vedem, că în Franţa oricine poate vâna pe terenul său, chiar dacă este proprietarul numai al unui hectar de pământ.
Şi, prin urmare, dacă cineva ar voi să-şi facă o fazanerie, este nevoit să se servea-scă de un sistem, care să împiedice fazanii să părăsească terenul său propriu. Acest model de fazanerie e cu totul nepotrivit, căci constrânge pe proprietari să-şi ţină faza­nii închişi în voliere, să scoată şi să crească puişorii aşa cum se scot şi se cresc puii de găină şi apoi se hrănesc cu substanţe nutritive, cari nu corespund exigenţelor lor speciale, în ceile mai multe cazuri cu hrană artificială.
Şi atunci cum să te foloseşti de un astfel de sistem în România Mare, unde în urma dispoiziţiunîlor legii, s'au format întinse terenuri de vânătoare, cu sute sau chiar mii de hectare, în cari fazanul îşi poate găsi hrana lui din abundenţă, precum şi toate condiţiunile de trai, înmulţindu-se în mod natural şi pretinzând vânătorului doar câteva minime cheltuieli?
Ţin dar de datoria mea. de a pune în vedere tuturor vânătorilor, să se ferească de a introduce fazanerii artificiale după cele două sisteme despre cari am vorbit, susţinând cu tărie, că în ţara noastră putem înfiinţa fazanerii excelente cu cheltuieli absolut neînsemnate. Trebuie doar să se aibă grijă de respectarea unor principii fundamen-tale, amintite de atâtea ori în lucrările mele şi anume, că orice amenajare vânăto-rească, nu poate fi perfectă decât numai atunci când se află în armonie strânsă cu legile naturii.
Sistemul meu de fazanerie, care a fost recunoscut la expoziţia internaţională de vânătoare de la Leipzig, ca cel mai ieftin şi cel mai perfect, purcede de la aceste adevăruri eterne. Tot ceia ce pleacă din sânul naturii, e viu şi durabil şi nu se poate compara cu invenţia artificială a omului. Natura posedă anumite secrete, pe care trebuie să le luăm in seamă şi să le explorăm utilizându-le, căci numai ele vor forma singura chezăşie pentru creiarea şi progresarea vânatului **).
*) Vezi: Partea V Vânătoarea Contimporană, cap. I In­
fluenţa Revoluţiei" Franceze asupra Vânătoarei, din lucrarea
Istoria Vânătoarei de Gh. Nedici (subt tipar).
**) Referitor la sistemul de fazanerie propus de mine vezi lucrarea mea „Ocrotirea Vânatului Mic", capit. "Fazanul" şi capit. "despre Fazanerii"
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: Asupra colonizării fazanului mai 1936 - de: GH. NEDICI

Mesajde pipabh pe 12 Dec 2019, 19:32

++++10.
pipabh
Veteran
 
Mesaje: 1531
Membru din: 27 Oct 2012, 07:49

Re: Asupra colonizării fazanului mai 1936 - de: GH. NEDICI

Mesajde Clujeanul pe 13 Dec 2019, 22:00

Cerbul e un vânat, care are nevoie pentru a se desvolta normal, de o întindere mare de teren, cât şi de o hrană destul de variată. In ţările din occident şi in special în Germania, înmulţirea rapidă a populaţiunii. a avut drept consecinţă distrugerea padurilor şi transformarea lor în terenuri de agriculturi.

Cee? Rog pe cine se pricepe: chiar asa a fost?
Clujeanul
Veteran
 
Mesaje: 788
Membru din: 19 Iul 2009, 07:22
Locaţie: Cluj-Napoca

Re: Asupra colonizării fazanului mai 1936 - de: GH. NEDICI

Mesajde blackcrotal pe 13 Dec 2019, 23:45

Clujeanul scrie:
Cerbul e un vânat, care are nevoie pentru a se desvolta normal, de o întindere mare de teren, cât şi de o hrană destul de variată. In ţările din occident şi in special în Germania, înmulţirea rapidă a populaţiunii. a avut drept consecinţă distrugerea padurilor şi transformarea lor în terenuri de agriculturi.

Cee? Rog pe cine se pricepe: chiar asa a fost?


Nu pot sa spun ca ma pricep, DAR pot sa reamintesc ca acest articol a fost publicat in 1936 adica in urma cu 83 ani.
Stiind prea putine despre Gh. Nedici am dat o cautare pe Google si iata ce am aflat :
"Literatura vânătorească în România a cunoscut prea puţine trepte de referinţă de-a lungul timpului. Scrieri precum „Manualul vânătorului“ de C.C. Cornescu sau „Pseudo-kinegetikos“ de Alexandru Odobescu impresio-nează prin valoarea stilistică şi, nu în ultimul rând, prin documentaţia ştiinţifică ce le recomandă originalitatea în acest domeniu.
Gheorghe Nedici este unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti români în domeniul cinegetic şi în istoria legislaţiei cinegetice şi silvice. Prin „Istoria vânătoarei în România“, autorul şi-a îndeplinit misiunea de a oferi publicului de specialitate şi nu numai, o autentică terminologie cinegetică potrivită cu „spiritul limbii noastre” cât şi o veritabilă incursiune asupra activităţilor de acest tip din societatea românească de până la cel de-al doilea Război Mondial. "

Avand la activ cel putin 4 carti tiparite si apoi retiparite cu subiecte de genul "Istoria vânătoarei în România“, "Curs de Vanatoare", "Ocrotirea Vanatului Mic", "Curs de Istoria Vanatorii" etc. si in plus fiind "doctor în drept şi consilier la Curtea de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti " cred ca nu poate fi puse la indoiala afirmatiile lui cu atat mai mult cu cat o parte din lucrarile scrise de el au fost traduse si publicate si in alte tari.
Deci "sursa" informatiilor din acest aricol mi se pare suficient de serioasa si credibila.
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: Asupra colonizării fazanului mai 1936 - de: GH. NEDICI

Mesajde vpetrisor pe 16 Dec 2019, 16:04

In ziua de 16 Octomvrie, în anul 1941 , a murit Gheorghe Nedici, consilier la Înalta Curte de Casaţie In retragere, profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti. A trecut la cele de vecie, după crâncene suferinţe, un om de numele căruia va rămâne legată epoca de renaştere a vânătoarei româneşti. Când sufletul a trecui unda neagră a râului Styx, se vede singur. Au rămas dincolo si prietenii şi duşmanii; au rămas în lumea cea frământată şi patimile şi zbuciuniările. Cel ce era odată om, cu tot ce e omenesc bun şi rău, a rămas singur cu rodul vieţii lui: rod, care justifică sau condamnă. Pentru societatea din care s'a desprins cel ce pleacă, rămâne de preţ şi deci in amintire recunoscătoare, singur moştenirea fructelor faptelor şi îndemnurilor bune. Deodată cu ultima licăririe a vieţii, s-au şters toate controversele, toate nepotrivirile, tot ceeace putea să ducă intre oamenii uceluiaş pământ la neînţelegeri.
Gheorghe Nedici, in viaţa lui plină de râvnă şi de activitate adesea s-a ciocnit de tendinţe, de păreri, de concepţii adverse. Adesea a atacat şi a fost atacat. A câştigat şi a pierdut lupte. A avut prieteni dcrotaţi şi a avut duşmani hotărâţi. Toate acestea, ca şi amintirea lor se topesc ca pânzele negurei; şi azi când ni-e dat să vestim vânătorilor români moartea lui, şi să scriem cuvântul de pomenire în paginile acestei reviste, pe care a apreciat-o şi « cinstit-o adesea cu scrisul lui — Gheorghe Nedici apare — ţi trebue să fie recunoscut de toţi vânătorii — ca iniţiatorul şi promotorul neobosit al reorganizării vănătorimei şi a concepţiei noui vânătoreşti din România.
S-a născut in 1877 din familie de. preot român, in Lăpuşnicul Mare, judeţul Caraş-Severin. Studiile universitare — doc torat, examen de advocat şi magistrat — le-a făcut în Budapesta, muncind in aceiaş vreme, ca să se poată susţine la studii, in cadrul ..Administraţiei juridice a bunurilor statului". Din prima zi n instituirii stapânirei româneşti asupra Ardealului se pune la dispoziţia Consiliului Diligent, e încadrat ca consilier la Resortul finanţelor, ca apoi, in 1920 să fie numii Consilier la înalta Curte de Casaţie, de unde in 1939 trece la pensie. începând din 1923 era titularul catedrei de drept şi legislaţie silvică, de vânătoare şi pescuit, la Politehnica din Bucureşti, secţia silvicultura.
Pe această carieră se suprapune insă, adevărata activitate şi viaţă a lui Gheorghe Nedici. Vânător care a avut parte din belşug de toate plăcerile vânătoreşti, pe care le poate da această ţară, — s'a pasionat âela început de problemele âe organizare vânălorească, şi în cadrul acestora de marea problemă a ocrotirei vânatului. încă pe vremea pe când trăia in Budapesta au început să apară în revistele de specialitate de acolo, tot mai des, articole de serioase studii şi îndrumări vânătoreşti semnate „Dr. Nedici". In curând şi-a eluptat chiar in acea societate străină, exclusivistă, dominata de aroganţa de rasă şi de castă, un loc de frunte între specialiştii vânătoarei, şi adăugând an de an experienţă, prin asidue studii devenind din amator, maestru — atunci, când s'a înălţat la Răsărit soarele libertăţii, şi-a putut pune la dispoziţia vânătoarei româneşti întreg acest bagaj de preţ. Dar tot atât de mult, dinamismul extraordinar, perseverenţa dârză caracteristice lui, au fost calităţile pe care le-a adus şi le-a înjugat la opera grea pe care o începea. In 1919, la Sibiu, vânătorii români din Ardeal au întemeiat „Reuniunea Vânătorilor pentru ocrotirea vânatului în Ardeal". Ceva mai târziu, se întemeiază in Bucureşti de o mână de vânători entuziaşti şi prevăzători „Uniunea Generală a Vânătorilor". In Bucovina a luat culorile româneşti vechea „Uniune a vânătorilor". Aceste sporadice şi disparate formaţiuni, arătau un teren propriu unor înfăptuiri vânătoreşti. Erau preludiul realei organizări.
Ministerul Agriculturei, printr'o deciziune dată la 7 Iulie 1920, îl însărcinează pe Gheorghe Nedici să studieze organizarea unitară a vânătoarei din România, să înfiinţeze un serviciu special al vânătoarei, să fixeze un program de activitate. Apoi, la 5 Noemvrie din aceiaş an, a primit mandatul să elaboreze un proiect de lege pentru protecţia vânatului şi reglementarea vânătoarei. Proiectul întocmit de Gh. Nedici a devenit lege în 27 Octomvrie 1921, şi e temelia organizaţiei noastre vânătoreşti. In „Istoria vânătoarei", ultima mare scriere editată a celui ce ne părăseşte, autorul singur recunoaşte, că legea din 1921 nu e una perfectă. Nici nu se putea face o lege perfectă, într-o atmosferă generală potrivnică vânătoarei, cu alte preocupări, cu tendinţe spre excesivă libertate. „Nici nu era recomandabil — scrie autorul — să fac o lege perfectă, pentrucă ea nu ar fi fost votată de parlament; şi chiar dacă ar fi fost votată, nu s'ar fi putut aplica pe acele vremuri, în mediul de la noi". Totuşi, legea românească de la 1921 a fost nu numai apreciată şi în străinătate, dar a fost utilizată ca model pretutindenea, unde sa procedat la o inoire a legislaţiei cinegetice.
Un mare merit al proiectului întocmit de Gh. Nedici a fost chiar împrejurarea, că nu s-au urmărit himere, reglementări ideale — ci s-a putut ţine justa măsură între postulatele abstracte şi putinţele de realizare. S-a alcătuit o lege aplicabilă, — care a fost trecută integral in viaţă, şi şi-a dat excelentele roade. Prin concepţia nouei organizări, „Uniunea" a primit o nouă fiinţă. S-au înglobat în ea cele trei organizaţiuni amintite, formând contribuţiunea lumei noastre vânătoreşti la organizarea de stat a vânătoarei. Gh. Nedici a fost numit în Noemvrie 1921 Inspector General al Vânătoarei, ţinând multă vreme în manile lui îndrumarea aplicării legei şi politica de vânătoare românească.
Una din realizările cele mai importante ale acestui neobosit muncitor pentru propăşirea cinegeticei noastre, este Muzeul de Vânătoare, din Bucureşti. Faţă de indiferenţa cu care a fost primită la început din partea guvernelor ideea întemeerii unui asemenea muzeu, Gh. Nedici nu a renunţat. A început, şi ani dearândul a continuat, să clădească piesă de piesă un asemenea muzeu, în strâmtele încăperi ale locuinţei sale. Când piesele reprezentative ale faunei noastre vânătoreşti, apoi nenumăratele miniaturi didactice au putut înfăţişa ce anume are să fie acel muzeu de vânătoare, statul a admis înfiinţarea lui. Piesele iniţiale au trecut în largile hale ale clădirei din Parcul Carol; alţi ani de trudă pricepută au organizat, au colectat, au complectat, aşa, că în 1931 a putu fi deschis acest minunat muzeu, unul dintre cele dintâi muzee de vânătoare existente pe Continent. Această alcătuire de seamă — neîntrecut mijloc de propagandă şi de instruire — care se va bucura de toată atenţiunea şi grija conducerei vânătoarei noastre, va primi în curând, după cum suntem informaţi numele întemeetorului său. O meritată postumă recunoaştere a unei reale înfăptuiri de însemnătate. Gh. Nedici a desfăşurat o bogată activitate lirerară. Nu vom înşira aici numeroasele lui cărţi din domeniul juridic şi cel economic. Ii vom aşeza însă lângă proaspetul mormânt, ca pe o inscripţiune sinceră a meritelor, lucră rile mari pe care — în afara nenumăratelor articole de gazetă şi de revistă — le-a publicat în domeniul cinegetic. I. Ocrotirea vânatului mic (1927); 2. Hrana vânatului in timpul iernei (1926); 3. Distrugerea animalelor răpitoare prin otravă; 4. La chasse en Roumanie; 5. Die künstliche Fasanenzucht auf natürlicher Grundlage; 6. Die Jagd in Rumänien; 7. Clipe de vrajă; 8. Istoria vânătoarei. In manuscris a rămas o ultimă importantă şi voluminoasă lucrare „Vânătoarea în România", pusă la dispoziţia Direcţiunei Economiei Vânatului. In sărăcia de cărţi de specialitate cinegetică dela noi, această mulţime de lucrări,in mare parte voluminoase, cuprinzătoare, e neegalată de nici un alt autor. Lucrări temeinice, studiate la masa de scris şi în marea uzină a naturei, — inepuizabilă bogăţie de cunoştinţe, sfaturi şi gândire înaltă vânătorească. înainte de a închide ochiii, a donat neîntrecuta sa colecţie de trofee parte Muzeului, parte Politehnicei. Acesteia din urmă i-a revenit şi biblioteca vdnătorească şi de legislaţie silvică, pe care Gh. Nedici şi-a alcătuit-o, alegând cu sdrguinţă şi judiciu toate lucrările de seamă româneşti şi streine, din acest domeniu. Din lăsămăntul literar al celui ce a fost un entuziast colaborator al „Carpaţilor", acestei reviste i-a revenit prin voinţa autorului, un studiu asupra ursului carpatin. El va apare în seria de articole asupra ursului, pe care o vom începe cu anul viitor.

S-a coborât în groapă un mare maestru şi un stâlp de temelie al vânătoarei româneşti, din rodul muncii căruia s'a înfruptat generaţia de azi, şi vor culege foloase multe generaţii de vânători, ai vremurilor ce vor să vie. Vânătorii români se descopăr în faţa mormântului lui Gheorghe Nedici, cu respect şi recunoştinţă. Aşază pe glia umedă o crenguliţă de brad şi făgăduesc, să-i anine cât de curând de crucea dela căpătâiu o cunună, împletită din cetina molifţilor lui dragi. „C.
Revista Carpatii nr 11 an 1941
vpetrisor
Nou membru
 
Mesaje: 26
Membru din: 29 Dec 2009, 21:21

Re: Asupra colonizării fazanului mai 1936 - de: GH. NEDICI

Mesajde Ghinda pe 16 Dec 2019, 17:59

Da, cervidele produc pagube insemnate in culturile foresteiere. Acolo unde populatia este scapata de sub controlul omului si s-a inmultit excesiv. Un exemplu al zilelor noastre, ursul, in prezent cu peste 12 000 exemplare in Romania.
Nu te certa niciodata cu un prost. S-ar putea cei din jur sa nu vada diferenta...
Ghinda
Veteran
 
Mesaje: 7333
Membru din: 14 Dec 2006, 22:35
Locaţie: Bucuresti

Re: Asupra colonizării fazanului mai 1936 - de: GH. NEDICI

Mesajde blackcrotal pe 17 Dec 2019, 00:10

vpetrisor scrie:In ziua de 16 Octomvrie, în anul 1941 , a murit Gheorghe Nedici, consilier la Înalta Curte de Casaţie In retragere, profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti. ...........................................
.........................................
S-a coborât în groapă un mare maestru şi un stâlp de temelie al vânătoarei româneşti, din rodul muncii căruia s'a înfruptat generaţia de azi, şi vor culege foloase multe generaţii de vânători, ai vremurilor ce vor să vie. Vânătorii români se descopăr în faţa mormântului lui Gheorghe Nedici, cu respect şi recunoştinţă. Aşază pe glia umedă o crenguliţă de brad şi făgăduesc, să-i anine cât de curând de crucea dela căpătâiu o cunună, împletită din cetina molifţilor lui dragi. „C.
Revista Carpatii nr 11 an 1941


Multumesc vpetrisor pentru completarea de mai sus . Acest articol ridicat de tine ne reaminteste inca o data ce oameni MARI au contribuite la construirea Romaniei Mari si au pus munca, gandurile, sufletele lor in proportie de 100% la dispozitia PATRIEI , OAMENILOR si COLECTIVITATII din care faceau parte.
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: Asupra colonizării fazanului mai 1936 - de: GH. NEDICI

Mesajde CCM pe 20 Dec 2019, 12:59

Da.
Oamenii mari cu adevarat au fost caracterizati - in general - si de o modestie uriasa.
Astazi... nu mai vedem decat prea rar asemenea.
Multumim, Razvan si vpetrisor.
12, 22lr, 9mm, 38S, 357M, 30-06
CCM
Veteran
 
Mesaje: 664
Membru din: 10 Mar 2015, 21:13


Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 2 vizitatori

Publicitate