Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 05 Dec 2022, 23:27

DATINI VÂNĂTORESTI - DECEMBRIE 1939

Moderatori: biriuck, Alin3006

DATINI VÂNĂTORESTI - DECEMBRIE 1939

Mesajde blackcrotal pe 19 Dec 2019, 09:37

DATINI VÂNĂTORESTI - DECEMBRIE 1939
Mulţi au încercat să dea definiţia vânătoarei. Oameni plini de învăţături culese de prin cărţi, alţii înţelepţi cu adevărat cu toate că nu şi-au petrecut viaţa în biblioteci, au căutat miezul acestei îndeletniciri, care din vremea leagănului omenimei până azi a rămas statornică. Chiar dacă s'ar admite în asemenea materie rostul defini-ţiilor scolastice, formula la care se ajunge cu greu va putea fi corec-tă şi mai ales complectă. Definiţia va oglindi totdeauna un punct de vedere personal, care denaturează.
Un economist va vedea în vânătoare numai decât ocupaţia, care produce valori şi va fi înclinat să pironească alături de definiţia „economică" tabloul de credit şi debit, din care apoi să scoată îndreptăţirea la existenţă sau sentinţa de moarte a vânătoarei.
Sportivul se va gândi la exerciţiile fizice şi la îndemânările de tir.
Cel bucuros de hoinăreală, turistul, va vedea în vânătoare în prim- rând pretextul plimbărilor prin locuri frumoase.
Alţii vor socoti vânătoarea ca o atavică pornire brutală de a sângera fiinţe;
Alţii o vor cobora doar ceva mai sus decât meseria de casap.
Vom găsi pe unii, care socot esenţial pentru vânătoare ocrotirea, prăsirea vietăţilor sălbatece, iar vânătoarea în sine doar o măsură de rărire necesară sau un seceriş în holdă coaptă.
Mi se pare, că toate aceste puncte de privire neglijează esenţialul: partea sufletească.
Intr'adevăr, vânătoarea produce valori, îţi dă prilej de turism, de exerciţiu, de tir, te obligă să fii ocrotitor dar ceeace este de frunte în această îndeletnicire e altceva.
E întoarcerea la obârşiile noastre, e revenirea — pe cât ni-o mai îngădue ziua de azi — în lumea primitivă de unde am pornit odinioară, e manifestarea legăturei strânse pe care o cere firea noastră cu lucrurile şi cu orânduelile Naturei.
E înapoiarea rândunicei subt straşina de pae a casei ţărăneşti, după ce a fost silită să treacă în ţări depărtate, mai calde, mai îmbelşugate, dar care nu o chiamă fără să i se poată împotrivi, cum o face streşina de pae în care a văzut lumina.
Sâmburele pasiunei vânătoreşti e ceva spiritual: misterioasa legătură care ne împreunează, ne face să fim una cu Natura, nemărginită în întindere, nemăr-ginită în vreme. Vânătorii nu sunt ceeace se chiamă „iubitori ai Naturei", sau „admiratori ai Naturei".
Ei sunt copleşiţi de ceva mai puternic, mai adânc: de instinctul aparţinerii lor în enormul angrenaj al Naturei. De aici toate mulţumirile vânătorilor, de aici iertarea durerilor pe care le pricinuesc ei.
Urmări ale acestui sâmbure spiritual găsim nenumărate, cu toate că vremile noui au alterat adeseori rosturile.
Să ne gândim la frăţietatea care există între vânători; un sentiment spontan de prietenie şi simpatie, pe care nu-l găsim decât la membrii unor secte religioase sau a unor asociaţii tainice.
Să ne gândim la lumea de mistere în care se desfăşoară aievea viaţa noastră de vânător. Avem protectorii noştri nevăzuţi; avem „semnele" noastre, avem in-fluinţe tainice favorabile şi potrivnice; avem acţiuni misterioase care ne favorizează sau ne prigonesc; avem pururea alăturea de noi Norocul, bun sau rău, dar negreşit hotărâtor pentru succesul nostru; ne avem legendele noas­tre, care dau suflet şi gândire copacilor şi pietrelor şi mai ales animalelor sălbatece.
Din marea vechime a vânătoarei s'au născut toate aceste şi au rămas împotriva puterii evidenţelor ştiinţifice şi a legilor economice şi etice, pe care le-au şlefuit veacurile.
Şi tot din acele mari depărtări ale vremilor am moştenit alăturea de credinţe deşarte şi de superstiţii şi o seamă de datini vânătoreşti. Acestea încă formea-ză avutul spiritual al tagmei noastre, şi sunt o scândură în nesfârşit de lungul pod care ne duce peste veacuri până la seninătatea zilei dintâe.
Datinile vânătoreşti sunt deci o comoară, făcând ele parte din ceea ce păstrea-ză miezul adevărat şi spiritual al vânătoarei: tradiţia vânătorească.
La temelia ei, fiecare datină va fi avut un rost practic, sau unul derivând din o credinţă scoasă din lumea misterelor.
Timpurile noui au dat în mâna vânătorului arme noui, putinţe noui care au făcut să se uite multe din vechile rosturi; unele credinţe tari au palizit în superstiţii şi apoi în uitare; au rămas însă datinile pornite odinioară din ele. Vremile au dat naştere unor noui obiceiuri care s'au păstrat; singuraticele neamuri au creat deosebite datini vânătoreşti — şi din toate aceste; străvechi sau mai noui, rupte de obârşie unele, rezonabile şi necesare şi azi altele, generale sau restrânse în hotare geografice şi de neam — s'a alcătuit o varietate mare de obiceiuri care încununează cu un fel de ritual viaţa vânătorească.
Datinile vânătoreşti fac parte din lumea specială a vânătorului. O complectează, o leagă de obârşia ei, o învălueşte în pânză de mister apropiindu-o şi prin aceasta de marea Natură, îi întăreşte timbrul de frăţietate spirituală între breslaşii vânătoarei — chiar dacă acele datini nu-şi mai au rostul practic, sau dacă credinţa din care au pornit s'a irosit subt lungimea vremii.
Datina în sine e de preţ, chiar fără nici o atingere cu utilitatea sau cu credinţa.
Sunt unele datini vânătoreşti frumoase care s'au sălăşluit în ţările europene şi au devenit un bun comun.
Vânătorii se împodobesc cu anumite trofee vânătoreşti. „Mărgelele" de fildeş ale cerbului sunt un decor la catena ceasului sau la pălărie; „penelul" ascuţit din aripa sitarului, „barba" ţapului negru, piana din coada cocoşului de munte sunt înfrumuseţări ale pălăriei vânătorilor şi parcă nu-i şade bine acestuia fără de ele.
Vânătorii au semnele lor, cu care îşi împărtăşesc gândurile, când se găsesc răsfiraţi prin întinderi de munte.
„Graiul cetinei" e un străvechiu şi foarte răspândit obiceiu vânătoresc, practicat şi azi de muntenii noştrii. In tinereţea mea vânătorească, într'o seară am ieşit la pândă de căpriori, într'o regiune de brad.
Eram cu un prieten şi fiecare aveam drept însoţitor câte un paznic.
Despărţindu-ne pentru a ne lua locurile de pândă, ne-am înţeles la care ceas şi unde anume să ne întâlnim. Intâmplarea a făcut, ca eu şi paznicul meu să trebuiască să ne schimbăm locul, să trecem în altă parte, urmând să ajungem acasă prin alte cărări decât cea vorbită. La locul întâlnirei mă căutam prin buzunare după hârtie şi creion, ca să las prietenului scrisoare de îndrumare, să nu ne mai aştepte.
Paznicul a cerut iertare să „scrie" el, ca să-l înţeleagă bine tovarăşul lui :
A tăiat o crenguţă de brad şi a pus-o deacurmezişul cărării. A mai tăiat una, a ascuţit-o la capătul gros, şi a aşezat-o perpendicular pe cealaltă, cu capătul ascuţit îndreptat la vale, spre casă.
Apoi mi-a explicat :
- Creanga în curmezişul cărării însemnează: „stai! atenţiune"!; cealaltă grăeşte: „pleacă în cătru îţi arăt" adecă la vale, nu mai aştepta.
Altădată mă învăţa un ţăran iscusit să aşez capcanele cele mari, de lupi. Dupăce a întins fierul în patul lui şi
l-a acoperit cu strat uşor de frunze, a tăiat câteva crenguţe de brad, le-a cojit lăsându-le numai vârful verde şi le-a făcut cerc, una de una. Apoi le-a atârnat de copaci în jurul cursei, la locuri văzătoare:
- „ E semnul primejdiei. Cine trece pe aici să-l vadă şi să ferească. Să nu dee în cursă".
Nenumărate sunt aceste semne convenţionale, rămase din bătrâni.
Vânatul rănit şi căzut în pat de sânge nu trebue omorât oricum, îşi are aceasta regulele ei, consfinţite prin datine vechi.
Datina cea bătrânească te opreşte să păşeşti peste vânatul căzut. E o necuviinţă mare, şi e un semn de necinstire a vietăţii care a fost învinsă de tine. Dacă a căzut vânatul mare, dă-i semn de cinste, punându-i pe rană o crenguţă verde.
A căzut craiul munţilor? Nu te aşeza călăreşte pe el, şi nici nu-l izbi cu piciorul. Datina vânătorească îţi porunceşte să te descoperi, să te aşezi pe vreo butu-rugă în apropierea lui, să-l „privighezi".
Nu va fi necuviincios dacă vei aprinde ţigara sau pipa. Vei sta aşa tăcut un sfert de ceas, poate mai bine, şi vei lăsa să-ţi fugă gândul peste clipele pe care le-ai trăit acum doborând acel cerb, să te fure în ani vechi, să te poarte în lumi de închipuiri. Reveria aceasta e cinstirea de pe urmă pe care o dai victimei tale nobile şi e un fel de curăţire de păcatul că ai vărsat sânge.
Oaspelui tău, care a avut norocul să împuşte un vânat nobil, îi vei prezenta podoaba ce i se cuvine. Vei rupe o rămurea, o vei atinge uşor de rana vânatului, o vei aşeza pe latul cuţitului de vânătoare sau pe pălăria ţinută în mână şi o vei prezenta prietenului tău, arătându-ţi bucuria. El o va lua, îşi va împodobi pălăria şi îţi va mulţumi, strângându-ţi mâna. O scurtă ceremonie, de câteva clipe, care însă trebue să fie făcută: o porunceşte vechia datină.
Seara, când se adună vânătorii după o zi de goane grele, vânatul mare e aşezat în rânduri, culcat pe partea dreaptă (cu inima spre cer) pe aşternut curat de cetină.
Se adună vânătorii în frunte cu stăpânul terenului, dincolo gonaşii trudiţi. Două focuri aruncă zare săltătoare.
Vânătorii salută vânatul biruit, toţi oamenii rămân o clipă în tăcere. E clipa cinstirei fiinţelor care au trecut din viaţă.
Apoi — „vii cu vii"! vânătorii se grăbesc în jurul mesei întinse, la bunătăţi şi glume, — gonaşii îşi iau plata, vânatul trece în stăpânirea gospodăriei profane . . .
Vânătorii români nu trebue să uite vechile obiceiuri şi să le reînvie pe cele date uitării. Ceremoniile vânătoreşti, ritualul adoptat din străbuni pentru anumite ocaziuni sunt esenţiale îndeletnicirii noastre. Avem obiceiurile vânătoreşti comune cu cele ale altor neamuri. Dar oare nu avem datinile noastre speciale româneşti? Să ne gândim la obiceiul colindelor vânătoreşti, atât de frumoase unele. Ele nu erau cântate de oricine, odinioară. Vânătorii satului se adunau, mulţi-puţini câţi erau, şi ei colindau pe cele vânătoreşti. Un savant etnograf român ne-a promis un studiu — şi îl aşteptăm — asupra unor străvechi rândueli ale vânătoarelor la ţăranii noştri munteni. Goanele erau plănuite după anume régule consfinţite, fiecare gonaş, fiecare vânător primea un nume, după locul pe care îl lua şi în timpul vânătoarei acesta îi era numele adevărat, îmi mai arăta ridicarea unor semne cabalistice în cruce de brad şi alte obiceiuri în legătură cu vânătoarea.
Nici nu e cu putinţă, ca neamul nostru atât de bogat în datini aduse delà foarte îndepărtaţi strămoşi, să nu fi avut felurite obiceiuri, norme tradiţionale şi rituri vânătoreşti. Le-a avut. Câte le mai are oare azi? Am mai scris aici despre scă-derea numărului vânătorilor noştri ţărani.
Or cu ei se sting şi datinele bătrâne. Vânătorii români suntem datori să păstrăm în programul şi în metodele noastre vechile datini frumoase vânătoreşti, răspândite şi aiurea. Dar mai ales suntem datori să salvăm de uitare vechile datini ale vânătorilor români de odinioară, căutând ce a mai rămas din ele, desgropând ce se mai poate desgropa.
Alături de alcătuirea dicţionarului vânătoresc al limbei româneşti, cercetarea vechilor obiceiuri de vânătoare ale poporului nostru e o problemă frumoasă, care poate aduce la o rodnică colaborare masa mare a vânătorilor cu oamenii de ştiinţă. Cât teren de cercetare şi câtă nevoe e de asemenea cercetări,
ne poate dovedi mai bine decât orice împrejurarea, că încă nu avem — adecă încă nu cunoaştem — salutul vânătoresc neaoş românesc. încercăm imitaţiuni după alte limbi şi ele sună dogit. De sigur, el există undeva, într'o regiune,
într'un colţ de ţară, într'un sat. Găsirea lui ar echivala cu aflarea unui mărgăritar de mare preţ.
Prin păstrarea datinelor vânătoreşti ne legăm de trecut, accentuăm partea spirituală a vânătoarei şi în aceiaş vreme toarcem o clipă firul tradiţiei din care vor scoate urmaşii noştri alipire de Natură, seninătate. Iar noi vom trăi prin ei, prin gândurile, prin sentimentele, prin datinile lor.
„C".
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: DATINI VÂNĂTORESTI - DECEMBRIE 1939

Mesajde CCM pe 20 Dec 2019, 13:13

Daca ar fi dupa mine, oricare aspirant la conditia si calitatea de vanator, macar la examen, ar trebui sa stie pe de rost ceea ce este scris mai sus.
Poate am avea noi colegi cu care sa ne mandrim si care sa duca traditia mai departe, mai sus.
Si nu sa contribuie doar la sectiunea Planeta, spe amuzamentul nostru - trist, dealtfel.

AGVPS ar putea sa se gandeasca la cum s-ar putea pune in practica. Si mare bine ar face comunitatii noastre - si nu numai.

A bon entendeur...
12, 22lr, 9mm, 38S, 357M, 30-06
CCM
Veteran
 
Mesaje: 664
Membru din: 10 Mar 2015, 21:13

Re: DATINI VÂNĂTORESTI - DECEMBRIE 1939

Mesajde pipabh pe 21 Dec 2019, 06:23

CCM scrie:Daca ar fi dupa mine, oricare aspirant la conditia si calitatea de vanator, macar la examen, ar trebui sa stie pe de rost ceea ce este scris mai sus.
Poate am avea noi colegi cu care sa ne mandrim si care sa duca traditia mai departe, mai sus.
Si nu sa contribuie doar la sectiunea Planeta, spe amuzamentul nostru - trist, dealtfel.

AGVPS ar putea sa se gandeasca la cum s-ar putea pune in practica. Si mare bine ar face comunitatii noastre - si nu numai.

A bon entendeur...

De acord cu cele scrise mai sus. pe langa as adauga si faptul ca "teoria ca teoria, practica ne omoara"!
Daca noii colegi ar si vedea puse in practica obiceiurile vanatoresti pe unde merg la vanatoare atunci incepe sa se arate soarele si pestrada noastra!
pipabh
Veteran
 
Mesaje: 1531
Membru din: 27 Oct 2012, 07:49


Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 5 vizitatori

Publicitate