MARELE REZULTAT
IANUARIE 1937 - de Ionel Pop
In Octomvre trecut s'au împlinit cincisprezece ani de la promulgarea „Legei pentru protecţia vânatului şi reglementarea vânătoarei" şi pe bună dreptate considerăm acea dată drept punctul de plecare al renaşterei vânătoarei româneşti.
Ne oprim la capătul acestui răstimp, oricât de scurt ar fi el ca scurgere de vreme, nu fiindcă — după cum scriam altădată — de aici trebueşte să înceapă o altă etapă, ci pentru bogăţia, de rezultate pe care au produs-o aceşti cincisprezece ani.
Când se va scrie istoria vânătoarei româneşti, fără îndoială, că se va rezerva o frumoasă pagină manei de oameni — de dincoace şi dincolo de Munţi, — care în mijlocul muncilor de închegare a noului Stat românesc, au avut şi înţelep-ciunea şi au găsit şi resursele d e energie şi însufleţire necesare, că să alcătu-iască noul statut şi să pornească noul spirit al vânătoarei de là noi.
Nu amintim aici nume proprii; ni se pare că am face o nedreptate spicuind câteva din mulţimea celor ce şi-au dat din îmbelşugate obolul lor sufletesc la această operă.
Ne e cu neputinţă însă să nu ne ridicăm cu adâncă pietate gândul către cel ce a fost sufletul acestei mişcări de renaştere, cel ce a dat înalte îndemnuri înţelepte sfaturi, părinteşti porunci, şi mai ales o neprihănită pildă de iubire a Naturei şi de spirit nobil vânătoresc, — către cel care va proteja din câmpiile veşnic verzi tagma vânătorilor români ce-i vor urmă pilda: Regele Ferdinand I.
In căldura memoriei Lui, ca întemeietor al vânătoarei româneşti nobile, va fi cuprinsă întreaga generaţie de vânători — înălţaţi şi modeşti — care au muncit în gândurile Lui.
Acum cincisprezece ani s 'a închegat o nouă organizare în angrenajul vieţii de Stat. Vânătoarea a fost recunoscută ca o problemă de importanţă a Statului. A fost creiat un serviciu central în cadrele Ministerului de Domenii, cu atribuţiuni de autoritate publică; în mâna căruia se găseşte cârma.
De aici porneşte o nervură care împânzeşte toată ţara, e în contact direct cu autorităţile judecătoreşti şi administrative, îşi întinde firele reţelei până în cel mai ascuns cătun, pipăeşte toate punctele din întinderile şesurilor, din văgăunile munţilor.
In fiecare judeţ îşi are ochiul şi mâna: Inspectorul de vânătoare judeţean.
Pe regiuni Inspectori regionali, pe ţară sfătuitor şi controlor pe Inspectorul general, împrăştiaţi pretutindenea paznicii publici de vânătoare.
Dealungul acestei reţele aleargă spre centru ştiri, rapoarte, propuneri; de la centru se răspândesc hotărîri, porunci.
Jandarmeria de vânătoare dă nouă forţă şi autoritate aplicării legei.
Consiliul permanent al Vânătoarei în desele sale şedinţe cumpeneşte problemele vânătoreşti, prezintă avizele sale tehnice.
Alăturea de această organizaţie de Stat Uniunea Generală a Vânătorilor Români care trebuie să întrunească intr-un organism vast vânătorimea, să o instruiască prin revista sa, să-i apere interesele, prin atitudinile şi voturile ei să influinţeze organizaţia vânătorească de Stat.
Prin intima colaborare a acestor factori — unii cu stat, alţii recrutaţi din lumea vânătorească — se asigură endemos (*) a ideilor, a acţiunilor, se creiona unitatea de concepţie şi de realizare.
Nu vom tăgădui, că această nouă organizare a înfruntat, mai ales la inceputu-rile ei multă neînţelegere şi din partea unor autorităţi de Stat şi din partea unei bune părţi a opiniei publice, învingerea acestor obstacole şi rectificarea greşi-telor păreri a fost prima măre biruinţă a noului organism. Nu vom retăcea,că în răstimpuri s'au produs crize, unele grave, care au zguduit noua alcătuire. Vitalitatea ei o dovedeşte mai bine faptul, că le.a putut soluţiona. Nu vom afirma, că funcţionarea organismului a fost totdeauna perfectă şi că nu s'au făcut greşeli şi intrelăsări.
Dar totdeauna a dominat intenţiunea cinstită de a le îndrepta si avem azi toate motivele să fim convinşi că organizaţia vânătorească se va complecta, pentru a face faţă noilor probleme, care se pun.
Ar fi să depăşim intenţiunile şi cadrul rezervat acestui articol, dacă am înşira realizările concrete.
Stăruim asupra unui rezultat al noului curs de lucruri, rezultat ce ni se pare cel mai de seamă şi mai de preţ pentru desvoltarea viitoare a vânătoarei româ-neşti: întărirea spiritului de coreditate vânătorească.
După cum paremi-se — mai arătam şi de altădată, măsurile de poliţie vânăto-rească sunt în cea măi mare parte unele negative şi de represiune. Obligamentele legale sunt norme coercitive, reci şi la tot căzut stabilind minimalele îndatoriri. Amândouă categoriile de dispoziţii, cu toată rigoarea lor, nu-şi pot ajunge pe deplin scopul, dacă ele nu se încadrează într'un spirit public, care opreşte transgresiunea din îndemn moral şi îndeamnă la faptă bună din acelaş stimulent moral.
Ce ar fi dacă în apărarea averii şi vieţii oamenilor nu ar fi decât codul penal, fără porunca lăuntrică a unei conştiinţi de moralitate?
Ce ar fi viaţa de familie, dacă membrii familiei ar rămâne în cadrele rigide şi strâmte al e îndatoririlor scrise în codicele civil, şi nu ar fi căminul omenesc cuprins de căldura încrederii, a dragostei şi a întregei complexe mulţimi de îndatoriri, care nu sunt codificate, care depăşesc îndatoririle legale şi îşi au izvorul în ceva vechi şi măi adânc decât legea: sentimentul etic.
Tot asemenea şi în lumea lucrurilor vânătoreşti ceea ce într'adevăr păzeşte vânatul, opreşte abuzurile şi îndeamnă spre fapte de ocrotire, e o serie întreagă de porunci nescrise altundeva decât în conştiinţa vânătorilor, e ceea ce numim spirit de corectitate vânătorească.
Aici e floarea cea măi minunată a străduinţelor şi a muncei acestor cincispre-zece ani, care au trecut.
Să ne aducem aminte nu de epocă de relaxare morală a războiului, ci de vremile dinaintea lui. Câţi oare din vânătorii corecţi şi ocrotitorii neobosiţi de azi, sau câţi dintre cei ce purtau pe atunci arma de vânător — cei ce azi nu mai sunt printre noi — simţeau mâna poruncii morale cum le coboară de la umăr arma îndreptătă spre un vânat oprit sau vrednic de cruţare?
Câţi erau cei ce se ruşinau î n faţa gândului chiar a unei căprioare împuşcate în Iulie sau a iepuroaicei din ţâţele căreia izvoreşte picurul laptelui; câţi simţeau mustrarea amară a conştiinţei, care îi oprea pe vecii vecilor să facă o asemenea fără-de-lege, chiar dacă fapta rea s'ar fi săvârşit în mare taină?
Câţi oare ocroteau cu sacrificiu de ban şi trudă vânatul?
Oare câţi îl iubeau cu adevărat? Lăsaţi deoparte tagma infractorilor — care se găsesc şi se vor găsi pretutin-denea şi în toate domenile — şi veţi observa cum în aceşti cincisprezece ani s'ă înmulţit tabăra vânătorilor corecţi, cu adânci convingeri de moralitate vânătorească, şi cum rând pe rând trec şi recalcitranţii în această tabără subt presiunea poruncilor morale care au prins rădăcină în lumea vânătorească şi au încolţit în conştiinţa fiecărui vânător adevărat.
Desigur suntem încă departe de generalizarea acestui spirit. Dar el este în curs, câştigă teren, şi în mare parte dominează gândirea vânătorimei româneşti.
Se spune adeseori, că mare progres în această privinţă a făcut vânătorimeă din Vechiul Regat.
Este adevărat; şi nu putem să nu ne spunem toată admiraţia pentru enorma schimbare în bine, ce o constatăm în această parte a României.
De sigur, vânătorimeă din Ardeal a adus ca zestre o tradiţie vânătorească, dar ea nu a îngropat talentul moştenit. Judecând cu perfectă obiectivitate, trebu-eşte să ajungem la convingerea, că şi în Ardeal acest spirit de corecţitate vânătorească a făcut mari progrese, şi să constatăm cu mândrie, că el a depăşit mult pe cel ce domnea aici în vremile dinainte de Unire.
Această constatare e cu atât mai de preţ, cu cât trebuie să convenim, că odinioară vânătoarea — mai ales cea a vânatului util, mare şi mic — era în mare măsură în mâna latifundiarilor şi a oamenilor cu mari resurse materiale, pe când azi ea e un bun al păturilor largi.
Vă fi de ajuns să indicăm istoria câtorva terenuri de vânat mare, care odinioară nu vedeau pe stăpâni decât toamna în muget de cerb sau în goană de urs, — ca să ajungem la starea lor de azi, când oameni relativi săraci, au ridicat, din trudă şi dragoste, adăposturi, au trasat mii de kilometri de poteci, au instalat sărăriţe, au pus pază statornică.
Va ajunge să vedem mulţimea mare de societăţi de vânătoare, cari se conduc sever după normele conştiinţa vănătoreşti, se consideră în primul rând mandatare ale unei porunci: ocrotirea vânatului şi nobleţa vânătoarei.
In lumea vânătorilor din întreagă ţara domneşte azi un spirit nou, care se fortifică zi de zi. Acest fapt e marea cucerire, acest fapt e marea nădejde, si in aceeaşi vreme trebuie să fie marea mândrie a vânătorilor români, cari prin cultivarea spiritului de corectitate vânătorească au descoperit frumuseţă de suflet şi ău arătat că la temelia pasiunilor vânătoreşti e ceea ce o înnobilează pe aceasta:
iubirea adâncă a naturei şi a făpturilor lui Dumnezeu.
Datoria noastră a tuturor este, ca să nu lăsăm să se înţelenească acest nou ogor, ci prin dragoste şi muncă sa-l facem tot mai greu de roade.
O facem pentru ţara noastră, pentru vânătoarea românească.
I. P.
(*) ENDEMOS = Chestionar pentru colectarea datelor necesar unei actiuni
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
