Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 05 Dec 2022, 23:20

CEASUL RAU - februarie 1937 de C.IOANOVICIU

Moderatori: biriuck, Alin3006

CEASUL RAU - februarie 1937 de C.IOANOVICIU

Mesajde blackcrotal pe 08 Feb 2020, 13:23

CEASUL RAU
de: C. IOANOVICIU
„Heep!"... şi ecoul ne răspunde din stâncile bătrâne ale Pietrii Craiului: ... eep!...
Semnalam veseli celor rămaşi în vale, lângă foc şi târhat, scoborârea noastră.
Seara încăpuse a se lăsa de când am părăsit vârful muntelui şi acuma umblam pe dibuite, împiedecându-ne în ramurile rupte şi căzute în cale, când alunecând, când sărind pe colnicul rupt de ploi.
După o zi de alergătură dintr'un coclau în altul, ne 'întorceam veseli, vre-o patrusprezece la număr, târând după noi patru mistreţi, la cari ne inhămasem câte doi cu schimbul. Plini de mulţumire scoboram falnicile culmi ale munţilor ce stau îmbrăţişaţi de izvoarele „Bârsei", cu vârful „Ciuma", ce dominează ţara Bârsei şi a Oltului, uitând oboseala de peste zi.
„Hep! heep!".... ne răspund cei din vale.
Prin ceaţa ridicată din răcoarea serii, începe a se simţi mirosul de fum, apoi începe a se distinge şi focul care ridică limbi uriaşe,, împrăştiind in întunericul nopţii scânteile ce par mii de şerpi de aur ce fug spre infinit.
Distingem voci. Iată-ne ajunşi.
„Aaa... nea Iosif! Ura!..."
„Brava băieţi!", ne întâmpină nea Iosif, stând drept şi ţanţoş lângă nuiaua de alun, de două ori mai lungă decât el, înfiptă cu capul cel gros ân pământ, iar In cel subţire atârnând o aţă lungă, înfăşurată pe după ea. Mustaţa, tunsă mocăneşte, şi-o mişcă strâmbând colţul gurii şi ochi-i sticlesc de bucurie: „Apoi n'aţi umblat de geaba!
Dar nici eu nu m'am lăsat!" — şi ne arată învăluiţi în foi verzi de brusturi un şir lung de păstrăvi, unul mai frumos decât celalalt.
Nea Iosif este neîntrecut în ale păstrăvilor. Undiţa lui pare fermecată. Cu toate că e alb în cap el pururea este vesel.
Din fire e sprinten şi isteţ. Multe gâtlejuri boereşti s'âu desfătat cu bunătatea păstrăvilor prinşi de el.
„Zău, nu curge pe Bârsă atâta apă lîntr'o zi, cât vin a scăldat peştii prinşi de mine".
Ne tolănirăm cu toţii în jurul focului, căzând ca nişte trunchi pe aşternutul de cetină verde,, aşezat sub bolta unui copac uriaş de fag. Oasele noastre amorţite de oboseală, pocneau întinzânidu-le, păreau deşirate din încheetuiri.
Pentru refacerea puterilor şi deslegarea limbilor amuţite fiecare începu a căuta in traistă după lichidul bineifăcător.
Ceaţa subţire, ridicată peste vale de cu seară, dispare cu încetul şi deasupra ,Pietrii Craiului" discul rotund al lunei apare ca înfipt in vârful unei stânci.
Raze de argint revarsă peste pădurile ce foşnesc tainic, conturând prin poieni şi plaiuri mii de umbre.
Apa se rostogoleşte gălăgioasă peste bolovanii mari şi albi ce par tot atâtea cranii desgropate de şivoaie.
Pe jăratecul focului sfârăd de zor peştii îşi ficatul proaspăt tras pe frigări lungi, printre felii de slănină, umplând valea de miros de bucătărie haiducească.
In jurul succesului de peste zi avem multe de spus. Fiecare dintre noi căuta să descrie cât mai amănunţit scena, când cei oisprtezece mistreţi îşi făcură apariţia de peste muche, scoşi de hăitaşi din părâul din faţa noastră, cum se amestecară după puşcături printre noi; care cum a tras, ce a căzut, cum a căzut şi care cum gâfăia sub greutatea lor scoţându-i din valea adâncă până in plaiul de pe muche.
„Fie, nea Andrei, dar era să mă ciuruteşti cu poşurile dumitale. M'am trântit la pământ, ca 'n războiu, căci pârâiau frunzele din tufarii de deasupra mea", imputai tovarăşului, care ooupase poziţie în flancul stâng, deasupra pe culme şi care avansase în ţiitoare, astfel că la apariţia mistreţilor, cari in câteva secunde au fost în faţa puştilor, trăgând în ei, trăgea şi în noi.
„Aşa este", confirmă tovarăşul ce-l avusesem în stânga mea. „Mă uitam la mistreţul căzut în faţa mea la cinci paşi şi mă gândeam dacă nu mă va trânti şi pe mine lângă el".
„Atuncea ar fi putut spune nea Andrei, cu drept cuvânt, că a puşcat un porc", interveni unul mai şugubăţ, care ţinând o bucată de ficat in, mână, zeama i-se scurgea printre degete la vale.
„Hei! nu-i de glumă băeţi, cine n'are răbdare şi înţelepciune acela nu-i pentru vânătoare.
Să lase puşca şi să ia undiţa, aşa ca mine", replică nea Iosif cu voce hotărîtă. „He, hei! mult am umblat şi eu şi mult îmi plăcea să pătrund codrii cu puşca la spinare"... şi îşi trecu dosul mâinii peste mustaţa albă. ,,Să te ferească Dumnezeu de ceasul rău" mai adaugă rămânând cu ochii aţintiţi în depărtare, străbătut de o amintire dureroasă.
Arătându-ne curioşi, a asculta povestea acestei păţanii, ne îndreptarăm cu toţii privirile în ochii lui.
Intre degetele mâinilor, căzute pe genunchi, ţinea trupul desfăcut al unui peşte, pe care-l sugia oscior cu oscior.
„Voia lui Dumnezeu, băeţi! Aşa a fost să fie!
Era o noapte cu lună dinspre ziuă, pe vremea când dă oolţull ierbii la munte.
La stâna din „Măicanu" văzusem urma unui urs mare şi mă gândeam că trebue să iasă la iarbă în bătătura stânii.
După miezul nopţii mi-am băgat ceva în traistă, am luat puşca la spinare şi am plecat. Era o vreme ca ziua. Să te fi tot dus.
Am ajuns în vârful muntelui şi nu mult a trebuit să stau până ce de căltră răsărit a început a înroşi cerul.
Văzând că nu iese nimica şi făcându-mi socoteala că până s'o lumina bine de ziuă pot ajunge şi la stâna din vârful „Grueţului", am plecat.
Tuleam pe colnic de vale de părea că mă rostogolesc şi'n câteva minute am fost jos.
Mergând pe drum, la un loc disting prin bruma groasă căzută peste noapte şi prin nisipul drumului urmele alor doi urşi, cari nu cu mult înaintea mea au trecut pe acolo, mergând unul lângă altul de păreau înjugaţi.
Am iuţit pasul şi mai tare. Am mers aşa până la pârâul „Goflanului", unde un urs a lăsat drumul, intrând in pădure, iar celălalt a trecut înainte.
Făcâmdu-mi socoteala că şi acesta se va întoarce tot acolo unde a intrat celălalt, am luat-o şi eu pe urma intrată în pădure, urcând pe părâu.
Puşca 'mi era încărcată şi o ţineam gata, că la prima mişcare s'o ridic, convins fiind, că din buhacii deşi de brad trebue să se fi oprit dihania. Şi cum cercetam desişul după urme, prin frunzele jilave şi vreascurile uscate, deodată mă ţintuesc locului un trosnet de ramuri şi fâsâit de frunze, venite din spatele mele. Mă lipesc de tulpina unui fag gros, fără a mai face vre-o mişcare: al doilea urs s'a întors
Copleşit de emoţie, o secundă îmi trebui ca să arunc arma la ochi şi să trag în pata neagra, ce se ivi printre cetina de brad.
O detunătură, un gemăt adânc şi puternic şi umbra se înalţă, alergând de vale.
Ursul ?... Un om ?...
Un fior mă străbătu de sus până jos.
In aceiaşi clipă aud huit de oameni: hiii!...hooo!... hiii!... hooo!...
Din jos se pornise o goană.
Buimăcit şi cu inima strâinsă, mă lăsai cu grije de vale şi în locul ursului găsii trântit la pământ, cu faţa in jos şi scăldat în sânge, pe cel mai bun prietin al meu".
Ochii i-se înlăcrimară şi privirea ţintuită în flacăra focului, sta pierdută in timpuri depărtate.
„Şi de-atuncia n'am mai dus puşca la ochi. M'am înfrăţit cu undiţa!"
Mai trecurăm încă odată din mâna in mână sticla cu vin şi cuibărindu-se fiecare în locul lui din jurul focului, tăcurăm cu toţii.
Doar câte un vreasc din foc mai trosnea răsunător din când in când.
Pe cer luna s'a ridicat mult, scăldând în razele ei pereţii ca văruiţi ai Pietrii Craiului şi un huhurez intr'o muche ne huidueşte mereu.
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: CEASUL RAU - februarie 1937 de C.IOANOVICIU

Mesajde Tragaciul pe 10 Feb 2020, 22:48

Răzvane, senzația de dulce și amar după asa lectura si totusi, un gust atât de plăcut!! Mulțumesc!
Tragaciul
Membru activ
 
Mesaje: 108
Membru din: 27 Noi 2017, 17:36


Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 4 vizitatori

Publicitate