Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 06 Dec 2022, 00:04

ÎNCEPUTURI CHINOFILICE-Mihai Mosandrei mart.1937

Moderatori: biriuck, Alin3006

ÎNCEPUTURI CHINOFILICE-Mihai Mosandrei mart.1937

Mesajde blackcrotal pe 15 Mar 2020, 10:21

ÎNCEPUTURI CHINOFILICE
de: MIHAI MOŞANDREI
martie 1937

Pentru anul ce începe să se lămurească, m'am gândit să dau cititorilor ce se interesează şi iubeşte cânele de rasă, o vedere pe cât mai exactă a situaţiei noastre chinofilice.
Nu se va confunda însă că: orice organizaţie, societate, club, etc. împreună cu amatorul şi registrele lor de tot felul, nu servesc aproape la nimic, atâta timp cât marele public nu e pus la curent şi nu poate lua parte la diferitele lor manifestări.
Dacă nu se fac întinse publicaţiuni, dacă nu se ţin cu regularitate expoziţiuni, dacă nu se organizează cât mai des concursuri: de vânat, de field, de utilizări de tot soiul, etc.; totul nu e sorocit decât să moară în faşe.
Trebue născută dragostea pentru cânele ales, şi odată cu ea interesul marelui public.
E drept că înainte de razboiu n'a existat nimic Ia noi în ţară în acest domeniu, nici-un fel de curent, nici un fel de manifestări de altă natură.
Afară de câţiva vânători nababi, şi pătimaşl de prepelicari frumoşi, cei cumpă-rau din streinătăţi pentru sume de poveste, nimeni nu se ocupa numai în special de câne, afară poate de serviciul de ecarisaj, al unor oraşe mai mari.
Erau alte nevoi mai strigătoare, şi cânele na început să desfete pe om decât din clipa când omul îmbogăţit şi trăind în tot comfortul se putea lipsi de ajutoarele polilţiste, ale acestui umil prieten.
Când există un sergent de stradă, zăvodul paznicul ogrăzii, devine un lux. Când vânătoarea se organizează şi bătăile devin regulă, iar pândarii crescători cei mai îndreptăţită găsitori de vânat, copoii şi ogarii, prepelicarii şi limieri, vor fi crescuţi în vederea unor selecţiuni deseori de pură estetică.
Iată pentru ce cum am mai' spus în nenumărate rânduri, astăzi în Apus majoritatea crescătorilor de câni de vânat chiar, nu o deţine utilizatori, ci amatori care cresc pentru expoziţii .
Când într'o ţară apare cânele cu pedigre, e unul dintre semnele numeroase şi eterogene, ce vorbesc limpede, că acolo unde el se găseşte, luxul şi arta, au temeliile lor bine aşezate.
Ar fi totuş să ne grăbim în generalizări, dacă am spune că o rasă absolut curată nu se poate afla decât acolo unde nu se mai poate spune:
„Gură de om, gură de câne cere pane".
Patima de un anumit fel de vânătoare, nevoia apărării, sunt cauzele ce în decur-sul veacurilor au ţinut în ţara noastră două mari rase: aceea a ciobănescului carpatin, şi a copoiului, în stare absolut cutrată.
Românul, şi când spun aceasta mă' gândesc fără voia mea la ţăran, a iubit din fundul vremurilor două dobitoace:
- pe boul lui plăvan, lângă care şi-a agonisit blidul de mălai trebuincios vieţii, atâta timp prigonită de barbari, şi pe bietul Grivei, ce i-al apărat turma de jivine. Când toamna aurea cărările, sau zăpada şlefuia în marmura ei albă colţurile de deal, Neamţu, copoiul legat cu bete, îi aducea în faţa fierului ruginit, iepurele cafeniu ce trecea ca o arătare, sau dihania neagră a codrilor.
Mândria noastră poate fi cu atât mai mare, cu cât aceste soiuri căneşti au ajuns prin vremuri spre noi în toată puritatea rasei lor, mereu aleasă după ajutorul Ia lucru ce-l dădea, fără prea multe cunoştinţe şi tevatură chinofilică.
Dragostea a fost îndeajuns. Iată ce nu trebuie să se uite prea uşor, fiindcă ea singură a suplinit: cluburi, registre, exibiţiuni, etc.
Se înţelege, că lucrurile nu puteau rămâne aici, şi cu noile nevoi, cu interesul tot mai, subliniat a numeroşi crescători, o altă viaţă trebuia să-şi găsească rostul.
Cam la un deceniu după războiul de întregire, se începe în ţară o vagă mişcare chinologiteă, fundându-se societăţi, organizându-se expoziţii.
Patria ciopârţită, ea îşi găsise acum toate părţile trupului ei. era firesc ca în ea, să luăm parte la revenirea la viată, a fiecărui nucleu component şi a unei activităţi deci lărgite.
In toate ţările apusene, dar în special în: Anglia, Franţa, şi Germania, pentru a trece peste Statele-Unite, cânele ocupă un rol de frunte, nu numai în ce priveş-te cluburile de specialitate, dar în tot ce se leagă de marea economie naţională. In afară de sport, poliţia şi din zi în zi mai mult armata, îndreaptă spre multiplele lor activităţi, pe acest tovarăş nedespărţit de om, din mileniile preistoriei.
Şefii de state şi preşedinţii de republici, nu numai că onorează cu prezenţa lor expoziţii şi alte manifestări chinofilice, dând premii în bani şi medalii, dar ei însuşi au deseori canisele lor proprii.
Fabrici alimentare, laboratorii farmaceutice, clinici speciale, etc. omiţând revistele şi jurnalele de specia-litate duc cu toatele viaţa lor complicată numai datorită creşterii cânelui de rasă.
Chinodroamele de ogari, îşi au asigurat un numeros şi foarte elegant public: crescători, antrenori, etc, tocmai ca şi hipodroamele noastre bucureştene.
Nu odată ogarii englezeşti din varietatea cea mai iute: greyhound, iau îmbogăţit stăpâni şi jucători.
Până azi nimic la noi încă, care sa se poată apropia măcar, de această ferventă viaţă chinofilică.
Cu mai multă părere de rău trebuie să constat chiar, că lucrurile merg par'că mai rău, la noi.
Inceputurile se trâmbiţează cu mult fast, obosim însă prea repede în drum, şi parcă prea mult se caută în toate, câştigul imediat bănesc.
Din simplă dragoste şi curiozitate personală, vrând să-mi dau seama de care era la 1934 situaţia noastră chinologică, m'am interesat Direcţiunei Zootehnice din Ministerul de Agricultură şi am putut afla că la acea vreme serviciul sus amintit, luase cunoştinţă de următoarele societăţi:
1. Soc. cânilor de poliţie şi pază, cu sediul în Timişoara, fondată în 1926.
2. Societatea Reuniunea Regicolară a prăsitorilor de câni din România, cu sediul la Cluj, fondată în anul 1928.
3. Asociaţia proprietarilor de canii de rasă din România, cu sediul la Bucureşti, şi fondată în 1933
4. Soc. pentru Îmbunătăţirea rasei canine din România, fondată în 1931 şi cu sediul tot în Bucureşti.
Ministerul la acea dată nu avea încă cunoştinţă, de Asociaţia Braşoveană canină, condusă cu multă sârguinţă de dl. Gustau Schiel.
După multe surde rivalităţi pentru supremaţie şi monopol între aceste tinere societăţi, se reuşeşte în fine în
1 Decemvrie 1935, să se puie bazele unei mari federaţii române: F. C. R. cu registre, şi intenţii foarte lăudabile.
De atunci însă nici-o manifestaţie canină n'a mai avut loc, şi amatorii şi crescătorii doritori de concursuri, au tot cetit prin marile cotidiene ale capitalei mereu amânări din Joi în Paşti, cum zice o vorbă veche, fără ca nimic, nici-o manifestare canină, să mai aibă loc.
Mă retin să mai citez nume, dar faptul e cu atât mai trist cu cât streinătatea chinofilică e doritoare să afle veşti despre rasele noastre băştinaşe, despre viaţa noastră canină.
La congrese internaţionale am fost la înălţime reprezentaţi de învăţaţi, ce şi-au pierdut ani în laboratori şi care au făcut comunicări asupra jigodiei (boala lui Carre). ce au fost publicate de numeroase reviste şi jurnale de specialitate, cu admirabile elogii pentru medicina veterinară românească.
Câni de rasă sunt numeroşi să poată face clientela a mai multor expoziţii anuale.
Publicul bucureştean totdeauna a dat un deosebit interes, venind în mare număr, şi plătind intrări destul de scumpe, ca să vadă pe prietenii noştri cânii: în funde sau curele, periaţi şi parfumaţi, lătrând din cutiile noi închiolate pentru ei.
Am văzut amatori, venind din funduri de provincii ardeleneşti, ca amărâţi totuş să se întoarcă înapoi, fiindcă nu apucaseră să mai citească contramandarea expoziţiei.
Primesc regulat scrisori din toate ungherele ţării, spre a da lămuriri de cine se ocupa cu imatricularea cânilor rasaţi; de cei de curând născuţi sau importaţi; de cine depinde sau cine se ocupă cu înregistrarea caniselor etc?
In măsura timpului şi informaţiilor, dau toate lămuririle posibile, dar evident, că nu o fac decât pentru simpatia ce port acestei mişcări; şi cu marele regret că organele competinte fac aşa de restrânsă publicitate in jurul lor, şi atâţia tineri chinofili români, nu ştiu cum şi unde funcţionează serviciul imatriculărilor.
Ce să mai vorbesc de alte grupări a crescătorilor utilizatori, ce pretindconcur-suri de câni de vânătoare, de câni poliţişti, de terrieri şi baseţi dresaţi la prinderea vulpii, etc.
Nu înţeleg nici de ce până una alta, aceste societăţi canine nu se pun în legătură cu societăţile de vânătoare, şi în special cu Uniunea Vânătorilor, unde sunt sigur, ar găsi tot sprijinul şi multe idei bune.
La rândul lor toţi purtătorii de permise de vânat, ce au tot interesul să aibă tovarăşi la înălţimea altor vânători apusenii, rămân indiferenţi şi nu vor să constate plăcerea cu totul alta, când îşi practică sportul cu animale de veche selecţii.
Nimeni nu mai are azi la noi, dintre micii vânători, decât braci germani, şi aceasta fiindcă nu se mai găseşte pe o scară aşa de întinsă prepelicari de altă rasă.
Puţini au văzut din nemrozii noştri: setteri, sau pointeri de pur sânge, vânând după toate regulele dresajului englezesc.
Totuş 70 % din trăgătorii la zbor, îi veţi auzi că se plâng că n'au câne bun, că n'avem dresori ca lumea. etc....
Ziele trecute un coleg, mare vânător, mi se plângea în tren cu multă durere pe faţă, că niciodată n'are să mai vadă câni ca a lui R., de acum 20 de ani, că s'a pierdut neamul pointerilor buni, etc.
Afirmaţiile lui D., mă făceau să surâd de atâta tristă ignoranţă, dar şi să mă gândesc cât de puţin se lucrează la noi pentru o educaţie chinofilică vână- torească.
Cine va avea energia să organizeze un prim concurs de vânătoare pe câmpuri înverzite, în jurul capitalei?
F.C. R.-ul ce crede? N'ar fi nemerit ca pentru mai multă activitate şi fapte mai vorbitoare, susamintita federaţie să-şi aibă un reprezentant în sânul Uniunii, sau contrariu?
Datoria societăţilor e tocmai, o stabilire de legături tot mai mari între ele, crescători, şi marele public.
Bisericuţele închise, contemplative şi lipsite de orice iniţiativă, sunt organisme născute-moarte, fără interes pentru nimeni.
Ne-am ferit să aducem învinuiri, citând nume, tocmai în dorul de a nu strica ceea-ce abia se naşte încă.
Urăm conducătorilor noştri chinologi, o mai mare perseverenţă în lucrurile bine înjghebate teoretic, dar până azi aproape complet înlemnite.
Cânii noştri dragi, plini de avânt şi patimă de muncă, privesc zilnic în ochii stăpânilor lor sportivi nerăbdători, să-şi arate darurile firei lor aristocrate, în concursuri şi examene cât mai aspre.
Va veni' ziua? ...
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 9 vizitatori

Publicitate