Martin Johnson - martie1937-Dr.P.A.Ch.

[blackcrotal]

Martin Johnson
de Dr. P. A. Ch.
martie 1937

Ziarele ne-au adus nu de mult vestea, că cunoscutul cercetător al faunei africane, ale cărui filme cinema-tografice ne-au prezentat atât de minunat şi de real sălbătăciunile din Africa, — a suferit un accident de aeroplan, a fost grav rănit, şi dus la spital nu a mai putut fi salvat.
Soţia sa, şi în aceaşi vreme colaboratoarea sa credincioasă în toate călătoriile pline de aventuri şi primejdii, Doamna Osa Johnson şi ea grav rănită, a putut fi salvată.
Cu Martin Johnson dispare omul, care a făcut până azi cele mai bune fotografii cinematografice după marile animale ale Africei. In Johnson s'au înfrăţit cunoş-tinţele şi abilităţile mari tehnice cu o adâncă iubire faţă de natură şi de lumea animalelor, astfel că în filmele făcute de el pe lângă perfecţiunea tehnică şi lipsa oricărui trucaj, găsim foarte puţine scene de vânătoare, în care animalul e ucis, şi cu atât mai multe adevărate documente ştiinţifice referitoare la viaţa, la firea animalelor fotografiate de el.
Inaintea lui mul tiau încercat să fixeze în plăci fotografice şi cinematografice splendida faună africană şi să o facă cunoscută lumei.
Ne aducem aminte de volumul plin de fotografii alui Schilling „Mit Blitzlicht und Buchse", sau de elveţianul David, vechi africander şi scriitor, care a făcut în combinaţiune cu casa franceză Pathe primele filme cinematografice în lumea animalelor din Africa.
Perfecţionarea mijloacelor tehnice a dat lui Johnson posibilitatea, ca el să nu se mărginească sa ne dea în imaginile lui numai animalul, care se apropie — adesea adus de gonaşi, — vânătorul, care îl înfruntă şi scena uciderei animalului. Asemenea fotografii şi filme adese fac o impresie brutală asupra privitorului european, care nu e vânător, şi care stând în fotoliul comod al unui cinemato-graf, are altă lume de sentimente decât vânătorul african din fata leului sau a rinocerului.
Acest blajin spectator nu prea poate înţelege şi neînţelegerea lui trecea in revoltă, de ce oare trebue să moară necondiţionat splendidul animal, care a ajuns în aceaşi vreme în faţa obiectivului şi a armei moderne, şi considera adese pe vânătorul din film un adevărat ucigaş.
Fotografiile pe care le-a transmis lumei Johnson, sunt cu totul de altfel. Filmele lui, graţie teleobiectivelor perfecţionate, ne pot prezenta în locul animalului gonit şi îngrozit sau atacând, toate sălbaticiunile Africei, aşa cum trăiesc ele într'adevar in liniştea lor, in lupta lor pentru viaţă, venind seara liniştite la adăpătoarele lor, fără să bănuiască barem, că în apiopierea lor s'ar găsi cel mai cumplit duşman, omul.
Vedem girafe şi sfioase gazele, elefanţi uriaşi şi rinocerii cu făpturi în forme antidiluviane, în mijlocul împrejurărilor de trai naturale, vedem lei, care îşi scurtează lungimea şi plictiseala vremei, jucându-se în lagărele lor din ierbăria înaltă, fără grije, aşa, cum ne-am închipuit că se joacă numai pisicile şi căţeii din curţile noastre.
Foarte rar îşi dă seama spectatorul, că la spatele lui Johnson, care îndreaptă aparatul de cinematografiat, stă straje Doamna Osa, cu arma ei ce nu-şi pierde nicicând ţinta, gata să înlăture o eventuală primejdie.
Johnson a fost un om pătruns pe deplin de dorul de hoinăreală şi de aventură, un om cu o voinţă fermă, putere de hotărâre promptă şi mai ales, un om, care iubea adânc NATURA.
In toată cariera lui de cercetător şi călător, prin cele mai sălbatece părţi ale pă­mântului a fost însoţit şi ajutat de soţia sa Osa, care prin caracterul ei energic şi în aceaşi vreme delicat a contribuit în chip hotărâtor la succesul intreprin-derilor lui Johnson.
Intr'una din cărţile lui, Johnson descrie cum a cunoscut pe Doamna Osa.
Ne simţim îndemnaţi să extragem din această carte (..Simba', Ed. F. A.Brockhaus, I.eipzig) istorisirea acestei întâlniri intre Johnson şi femeia plăpândă şi mică, viitoarea lui soţie, fără de care, de sigur, nu ar fi putut realiza marea operă a vieţii sale. Istorioara are şi meritul de a prezenta ceva tipic american.
Iat-o:
..Da când ma ştiu, am purtat in mine un viu dor de ducă. Pe când eram încă un pustiu, am trecut de mai multe ori Oceanul în Europa, îmbarcat — cum am putut — în vapoare care transportau vite cornute. Mai târziu am însoţit pe Jack London, în celebra lui călătorie în Marea Sudică.
După ce îm-am întors, m'am gândit, căi am hoinărit destul pentru o viaţă de om si am prins rădăcini intr'un loc.
Mi-am zidit un teatru. Era pe vremea, când nimenea nu se gândea încă la film, şi Vaudeville-ul era marea moda. Intr'o altă parte a oraşului aveam un concurent dârz si credeam, secretul succesului lui comercial era împrejurarea, că avea o sotie frumoasă, care cânta minunat.
Ce era mai natural, decât să mă hotărăsc, ca să câştig şi eu pe seama teatrului meu o femeie, care cântă minunat !
In vecinătatea noastră trăia o fata tânără, Osa Eeighty, despre care se spunea, că are o voce neînchipuit de frumoasa.
Cum am auzit, ani şi mers să o caut. Fata nu se împotrivea să vie cu mine, mama sa insă nu dădea două parale pe planul nostru şi pe nădejdile noastre de succes.
Aceasta s'a întâmplat într'o Vinere. In cele două zile care au urmat am discutat cu Osa foarte serios şi cu deamanuntul întreg planul nostru. In vremea aceasta l-am cunoscut firea admirabilă, şi din primul moment mi-am spus, că femeea aceasta mi s'ar potrivi mie admirabil.
Discuţiile noastre nu au rămas fără un sfârşit bun, a treia zi, Dumineca, ne-am căsătorit.
Până în ziua căsătoriei noastre Osa nu a prea trecut pragul curţii părinţilor ei, azi e poate în toată lumea femeea care a călătorit cel mai mult.
In curând am observat, că în căsnicie nu zace omul numai pe pat de roze. La început Osa avea un dor nebun de casa părintească, mamă-sa de asemenea suferea de pe urma despărţirei.
Astfel mica mea soţie mergea din vreme în vreme la ei, dar pricina era. că adeseori aceste vizite se prelungeau zile şi chiar săptămâni întregi.
Ca orice însurăţel tinăr, m'am văzut umblând ca o pendulă între locul profesi-unei mele şi intre locul unde se găsea soţioara mea.
In afară de aceasta am observat cu groază, că s'a deşteptat de nou în mine dorul de ducă, de vagabondaj.
Într'o zi am vorbit cu Osa pe şleau:
„Vreau să vând întreprinderea, — îi zisei, —apoi plecăm spre Vest, să cercetăm Insulele. Dacă reuşim să facem un film bun, facem parale".
Tocmai în vremea acea Emmet Dalton câştiga multe parale în Kansas.
Avuse un . . . . noroc şi o idee bună:
- Prezenta fotografii din aventeuroasa calatorie, în care tatăl său şi familia lui îşi găsiră moartea.
Osa a ajuns de nou în grea cumpănă. Trebuia să aleagă între mine şi între ma­ma sa. Ne iubea pe amândoi, dar ca orice bună gospodină, nu prea avea Însufleţire pentru hoinăreli îndepărtate. Stătea la îndoială, ce să facă.
„Vom avea de înfruntat multe oboseli şi multe primejdii", — îi recunoscui fără de nici un înconjur.
Când a auzit de oboseli si de primejdii, s'a ridicat şi m'a privit în ochi:
„Merg cu tine, Martin! — zise liniştit.
Nu e cu putinţă' să fi iubit vreodată cineva mai mult soţia, decât o iubeam eu pe Osa în clipele acele. Ştiam prea bine, cât curaj i-a trebuit, ca să ieie această hotărâre ... ."

Aşa a început firul fantasticelor călătorii, pe care le-au făcut aceşti doi soţi, pururea umăr la umăr, înfruntând intemperii, primejdii de moarte oboseli supraomeneşti, culegând succese şi lauri, totdeauna împărţind toate, bune şi rele.
In cursul marei lor călătorii din Insulele Sudice adese au ajuns în situaţiuni dea dreptul critice.
In insula Malekula au fost prinşi de indigeni, şi dacă nu ar fi intervenit, în ultimul moment, comandantul unui vapor de războiu englez, pe care soarta la indreptat pe acolo, fără îndoială că soţii Johnsion ar li găsit un grabnic sfârşit al călătoriilor lor... în pântecele canibalilor.
Când a intervenit englezul erau deja făcute toate preparativele pentru începe­
rea marei ceremonii. —
Şi în Insulele Solomon au avut parte de asemenea aventuri, care i-a dus până
in pragul morţii.
După lungi călătorii în Australia, Malaka şi Borneo, in fine au debarcat soţii Johnson în Africa.
Aici a găsit Johnson un vast câmp de activitate fiindcă pe acea vreme fauna africană era încă în complecta ei sălbătăcime naturală. Cu ocaziunea primei lui călătorii, prin partea de nord-est a regiunei Kenia, a descoperit Johnson ,,Lacul Paradisului", pe care îl descrisese un misionar înainte cu 200 de ani, dar a cărui existenţă a trecut pe rând în domeniul poveştilor, ne mai fiind atins de alt
om alb.
„Lacul Paradisului" e un ochiu de apă imens, format în craterul unui vulcan stins, are ţărmurii împodobiţi cu o vegetaţiune luxuriantă, în contrast mare cu ţinutul arid de stepă din împrejurimile lui.
Johnson a hotărât să îşi aşeze aici centrul activităţii sale şi în anul 1923 străbătu până la lac cu şase camioane arhiîncărcate, îşi zidi o casă confortabilă şi trăi câţiva ani în acest loc, îndepărtat la 800 km. de la cel dintâi post cu oameni europeni.
Acest timp a fost de sigur cel mai fericit din viaţa soţilor Johnson. In cartea
sa „,Simba" descrie anii de la „Lacul Paradisului" şi din fiecare cuvânt al lui se oglindeşte mulţumirea, pe care i-a dat-o traiul izolat din „gospodăria" de la Kenia, condusă minunat de soţia sa, Osa.
Mai târziu, în urma filmelor făcute la „Lacul Paradisului", Johnson a ajuns cunoscut în toată lumea, şi deodată cu celebritatea a dispărut şi viaţa plină de greutăţi şi de încercări, şi totuşi atât de idilică şi de mulţumită din mijlocul pustietăţii africane.
De-acum au început drumurile lui nesfârşite, care l-au dus, cu automobilele, prin toate colţurile Africei orientale, filmând neîncetat.
Mai târziu îşi făcea excursiunile fotografice cu două aeroplane dintre care pe unul l-a zugrăvit în culorile pielei girafei, pe celalalt în cele ale leopardului, ca să fie mai potrivite cu culorile regiunilor şi a animale lor africane.
In cursul acestor expediţiuni a putut filma toate animalele faunei africane, negăsind nici-unul atât de sfios, încât să nu se fi putut apropia de el.
A observat şi a fotografiat gorile în pădurile din munţii Ruvenziori, a fost oaspe iubit al neamului Pigmeilor din pădurile seculare din Congo, — a trecut în zbor peste mocirlele întinse ale Ugandei. unde trăiau liniştite turme de sute de elefanţi şi a petrecut luni în regiunea lacului Tanganyka. în mijlocul leilor, atât de numeroşi în acele locuri.
Johnson a fost primul, care a descoperit „fotogenia" leilor, şi ne-a dat un film minunat şi o savuroasă carte, referitoare la viaţa şi obiceiurile acestui rege al stepelor africane.
Adesea a îndrăznit să intre, pe jos, în nemijlocita apropiere a acestor animale, a căror ferocitale se credea neţărmurită, ca să poată face fotografiile şi filmele sale.
Aventurile sale cu leii adese sunt de necrezut. Dacă nu le-ar garanta absoluta corectitate alui Johnscn şi documentele filmelor, nu am putea crede, că leii au atitudini adeseori mai blajine decât o căprioară.
Nu putem să nu reproducem 'un mic episod din viaţa agitată a acestui om extraordinar, care a fost Johnson, şi alegem câteva pagini din „Cartea leilor".
Atitudinea surprinzătoare a leilor din acest episod nu e una neusitată, şi se explică prin faptul, că leul nu are duşman care să-l prigonescă. iar când sto­
macul îi este liniştit, puţin ii pasă de lumea aceasta.
De sigur, in regiunea despre care ne vorbeşte Johnson, leii nu cunoşteau blăstămăţia omului.
Iată ce spune Johnson:
„Soarele stătea în zenit şi muştele aurii fulgerau în aerul liniştit. Pe cerul albastru nici un nouras. Era una din zilele foarte frumoase ale Africi Orientale, una, din zilele cu aer uscat, răcoros, care mă fao aă! nu înţeleg de ce lumea
judecă clima africană numai după cea din regiunile mocirloase şi din jungla vest-africană. După ce era deja dupămasă şi încă nici nu începuserăm să explorăm valea, am crezut, ca facem cel mai cuminte lucru să ne întoarcem la
leii, pe care i-am filmat ieri.
Cei patru prieteni ai noştrii, cu coamele groase, erau de faţă şi azi, parcă ne-am fi înţeles să ne întâlnim la oră fixă.
Când ne-am apropiat, au aşteptat cuminţi, până ne-am pregătit aparatele, fără să mârăiască vre-unul, cel puţin, apoi au început să se joace, să se tăvălească, să se muşte In glumă, aşa cum le-aşi fi poruncit eu, dacă leii ar fi fost actori de cinema, iar eu regizorul filmului. Din vreme în vreme se culcau, ca să se răcorească, se lingeau unul pe celalalt, ca să arate, că toata bătaia de mai înainte nu a fost decât joacă. Unul dintre lei' se căznea grozav să-şi scoată
nişte blăstălmaţi de scai, ce i-s'au încurcat în coamă. A Încercat cu labele, a încercat cu limba, s'a tăvălit prin iarbă, frecându-se până când părea furios pe sine însuşi.
In fine se apropie un alt leu şi se culcă lângă cel cu scaii.
Ţi-aş ajuta bucuros, prietene, de aş putea", — părea a morăii prietenul, privind cu capul într'o parte şi cu limba scoasă.
..Dracul să ia scăietele ăsta afurisit!" — moralii cel năcăjit. „Uită aici, după urechea mea. acolo e încâlcit!'
Celălalt se sculă, făcu un cerc în jurul leului cu scăietele, privi atent în coama acestuia şi paru că dă din cap.
Pe când se desfăşura aceasta scenă, Îmi trece deodată prin minte, că am ocaziunea cea mai bună să încep executarea unui plan. pe care îl am de multă vreme.
In cursul anilor, când mi s'a dat ocaziunea. am făcut ici-colo susceperi
cinematografice, care urmau să formeze împreună un film african, cu scene comice din lumea animalelor. De sigur, confecţionarea acestui film se poate face numai în timp indelungat, alegând scene şi împrejurări comice, oare se potrivesc să fie date de animalele, pe care le observam.
Un capitol al acestui film. proiectat de mine, are titlul „Golf in Africa". In scenariul plănuit de mine, la un moment dat o minge de golf pocneşte un leu, care doarme în apropierea jucătorilor. Ca sâ pot face această scenă, mi-am procurat o duzină de mingi de golf, şi le purtam cu mine acum de mai multe luni.
Când ma gândeam la aceste, veni încă un leu lângă cei doi, care se sfătuiau asupra scaiului, şi se aşeză lângă ei. să doarmă. Osa se furişă până la o distanţă de abea şase metri de cei trei lei. şi aruncă spre leul, oare dormea, o minge de golf în vreme ce eu expuneam filmul. Cu prima minge il greşi.
Leul insa auzise zgomotul făcut de mingea care căzuse la spatele lui, îşi ridică somnoros capul să vadă ce s'a întâmplat. Nici nu a căutat cu ochii mingea, ci a clipit numai din ochi, ca şi când ar fi visat că a sunat telefonul, sau aşa ceva, şi acum nu era tocmai sigur, dacă a visat sau a fost realitate.
Inainte de a putea lua In mână Osa o a doua minge, leul îşi închise ochii şi şi-a lăsat de nou capul la pământ.
Osa aruncă de nou şi greşi de nou. De data aceasta leul deschise numai ochii, fără să-şi iee osteneala să mai ridice capul.
Scena era cea mai bună dovadă a nepăsării complecte, cu care doarme leul în regiunile în care el domneşte ca rege atotputernic.
. „Dar, Osa, tu nu il poţi nimeri! Las să încerc eu", — zisei soţiei mele.
La vorbele mele leul mişcă puţin din coadă, fără însă a deschide cel puţin ochii.
„Nul de data aceasta il nemeresc de sigur", răspunse Osa şi îşi muşcă suparată buzele.
S'a ţinut de cuvânt. O aruncătură aspră, bine îndreptată — pe când eu întorceam manivela aparatului — pocni pe amicul somnoros precis in mijlocul burţii, cu care zăcea spre noi.
Este orice, numai respect nu, să loveşti cu o minge de golf în burta unui rege pe când el îşi face siesta.
Eram cu totul pregătiţi, ca Maiestatea sa să ieie foarte in nume de rău obrăznicia noastră. S"a şi revoltat adânc însă, şi-a manifestat revolta într-un chip cu totul altul, decât cel aşteptat de noi. Ca fulgerul, se aruncă în picioare, morăii, mirosi mingea şi ne privi îndelungat şi urât
A p o i . . . se retrase vre-o 20 de metri, până la o stâncă plată, se opri, se întoarse cu faţa către noi şi se aşeză in cea mai ideala poziţie de leu, care odihneşte, îşi întinse picioarele dinainte şi îşi ridică majestos, capul. Era perfect imaginea leului de piatră dela intrarea bibliotecei din New-York.
In acel moment mi-a fost dat să am cea mai mare surpriză a vieţii mele. Osa şi eu eram aşa mult ocupaţi cu turnarea acestei scene, încât nu ne-am prea bătut capul ce se întâmplă în jurul nostru. Din oarecare motiv mi-am intors privind la spatele meu.
Oricine îşi v-a putea imagina surpriza mea — ca să o numesc eufemistic, doar ştiam ce e în stare să facă un leu. — când m-am pomenit ochi în ochi cu un leu cu coamă stufoasă, care nu era mai departe de mine de un metru şi jumătate!
Evident, s'a apropiat de noi. ca să iscodească ce anume treabă facem noi pe aici.
Curiositatea i-a deschis mari ochii galbeni, rotunzi, — coada lungă, în vârf cu pămătuful puternic, îi atârna paşnic la pământ, cea ce la leu e semnul sigur al firei blajine. Mi s'a oprit inima. încercai să iau o hotărare bună şi neîntârziată. Era oare Leul ăsta în toane bune ?
Aceasta era marea întrebare.
„G-r-r-r-urf!" — ieşi adânc din fundul gâtului morăitul.
Osa era încă adâncită cu totul în jocul ei cu celălalt leu şi nu auzise glasul.
„Să mai arunc odată" — mă întrebă Osa. plină de elan.
„Leul o încă în depărtare bună pentru aparat".
Nu am îndrăznit să răspund în şoaptă; pare că leul observă imediat, când omul încearcă să fie precaut.
O şoaptă poate să scoată din sărite pe un leu tot atât de uşor ca şi pe u n . .. om.
Dar nu mă încumetam să vorbesc către Osa nici în tonul obişnuit, ca să nu creadă leul, că mă obrăznicesc şi îl înjur neruşinat în faţă.
Arma, da arma era la î n d e m â n ă . . . lângă: Osa.
Dar era mult prea târziu decât să pot face ispravă cu ea. Un leu poate sări cu mult mai repede, decât poate ridica omul arma la umăr. Lucru ce s'a dovedit în nenumărate cazuri groaznice.
„Ei, Martin" — începu Osa. care între timp scotoci prin buzunar după o altăl minge de golf. — „bagă de seamă, cum îl nimeresc acum!"
Pe când eu stăteam stană, de piatră, şi aşteptam în toată clipa să sară leul asupra mea cu toate patru picioarele, Osa zvârli mingea în leul de pe platforma de stâncă.
Am rasuflat uşurat, când am văzut leul meu, că îşi ascuţeşte urechile, şi păşi un pas deoparte, ca săi poată vedea mai bine interesantul teatru.
Expresia fetei lui părea, că îmi spune:
„Femea de colo e o fiinţă vrednică, nu ca nenorcitul ăsta de lângă mine. care nu ştie decât sa se înhoalbe la mine".
Trebuie să recunoasc, că „nenorcitul" a fost foarte fericit, că leul şi-a găsit un alt obiect de observaţie.
..Acum nu mai avem nici o minge, le-am aruncat pe toate", începe Osa, ca să-şi inece deodată vorba intr'un „Oh-h!" îngrozit, când zări leul. care trecea nemijlocit pe lângă ea, ca să ajungă lângă celalalt.
Osa mă privi şi respiră adânc.
„Da, toată vremea a fost domnul aici lângă mine" zisei cu gâtul cam uscat. „Dar ce puteam să fac?"
In curând cei doi lei se pălmuiau şi se boldeau in joc prietenos, fără sa ne dea nici cea mai mică atenţiune. Intr'o anumită privinţă situaţia noastră în minutele caro au trecut, a fost intr'adevăr foarte primejdioasă!.
De alta parte' acest intermezzo mi-a amintit firea mărinimoasă şi cinstită pe oare o arată leul când nu e hârăit sau primejduit.
Mi-am adus aminte alunci de o carte veche, de prin anii 1684, in care se poate ceti:
„Leul, deşi întrece în sălbaticime şi în cruzime toate celelalte animale, arată faţă de om un respect plin de demnitate. Fiindcă leul nicicând nu ii face vre-un rău Domnului tuturor Făpturilor, nici chiar când e flămând, ca să nu-şi trădeze frica sa faţă de om."
Intre acestea am văzut, căi am filmat destul leii aceştia şi am hotărât să ne întoarcem la tabăra noastră. Cu greu ne-am despărţit de animalele, pe oare
le-am filmat; eram încredinţaţi, că nicicând nu vom mai întâlni lei atât de fru­
moşi întro împrejurime atât de potrivită, şi lei. care să pozeze în fata aparatului cu atâta amabilitate. în toate poziţiile posibile. .."
* * *
Accidentul de aeroplan de lângă Dalt L'ake City (America nordică), a răpit lumea pe Johnson în vârstă de 58 de ani. Cu el piere cel mai mare "afrikander" modern, un aventurier plin die dragoste fată de făpturile lumii .şi în aceaşi vreme un mare auxiliar al ştinţei.
Ştiinţa azi nu se mai mulţumeşte cu descrierea animalelor; ea îşi întinde cercetării, dincolo de ceea-ce poate descoperi ochiul, chiar întărit prin microscop.
Cercetătorii zoologi vreau să pătrundă firea animalelor- puterea gândului lor, lumea lor lăuntrică- Or toate aceste nu se pot căuta nici pe masa de laborator şi nici la bietele vietăţi încarcerate după gratiile grădinilor zoologice, a căror perpetua robie le-a diformat adevărata lor fiinţă.
Modul de trai, obiceiurile, ,.poyche" a animalelor nu se pot studia decât pe temeiul de observatiuni şi documente fotografice colectate în mediul lor de trai, in plina lor libertate.
Dar ce greutăţi enorme stau In calea cercetătorului acestor taine! Şi de alta par­te, câtă satisfactiune dă putinţa unei priviri în această lume necunoscută!
Şi nu numai „întunecoasa Africă" ascunde asemenea taine. Oare cunoaştem noi viaţa adevărată a splendidei faune mari a Carpaţilor româneşti? Cunoaştem noi cu adevărat viaţa cerbului, a ursului a caprei negre? Câte documente certe avem noi din aceste terene de cercetare ştiinţifică?
Johnson a fost un mare auxiliar al ştiinţei; a fost şi un precursor şi aducând omagiul nostru memoriei lui sperăm, că drumul de cercetări arătat de el va fi continuat de alţi îndrăgostiţi ai naturei şi slujitori ai ştiinţei.