Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 29 Mar 2024, 09:15

DOUĂ ÎNTÂMPLĂRI CU „RĂSPUNDERE" ian.1937

Moderatori: Alin3006, biriuck, Sly_Fox, CCM, Mircea-B

DOUĂ ÎNTÂMPLĂRI CU „RĂSPUNDERE" ian.1937

Mesajde blackcrotal pe 14 Mai 2020, 17:10

DOUĂ ÎNTÂMPLĂRI CU „RĂSPUNDERE"
ianuarie 1938
de: Lt-Col C. ROSETTI-BĂLĂNESCU
Bine înţeles: vânăm din plăcere — şi nimeni nu ne sileşte. La drept vorbind, o plăcere complicată unde intră şi o lume întreagă de contradicţii şi de ciudăţenii, dar pe care le primim aşa cum sunt.
Vânăm din plăcere, căci îmi închipui că, oricui, de nu i-ar place, ar rămâne frumos acasă. Şi totuşi nu poţi afirma că atunci, pe loc, îţi face vre-o deosebită plăcere simţind cum îţi amorţeşte definitiv un picior în pândă sau în echilibristica aşteptărilor la apropiat de cocoşi, — şi nici că te umple de cine ştie ce bucurie tăetura ascuţită a şuviţei de apă îngheţată ce-ţi lunecă din desiş între guler şi spinare atunci când nu poti măcar clipi din ochi, — nici că e cumva plin de desfătare scremetul desperat cu care te îneci înghiţindu-ţi tusea în preajma sălbătăciunei; — ba poate ai şi jurat că „nu te mai prinde" când istovit, gelatinizat, isprăvit în luptă crâncenă cu un glod nesfârşit ce-ţi încătuşează şi-ţi smulge cişmele de cauciuc din picioare ai . . . poposit în fine cu popo-ul în baltă, udându-ţi puşcă, cartuşe şi tutun, — ori când pe piscuri de stâncă ajuns cu ultima licărire de vlagă, si cu sufletul la gură, vezi cu desperare că mai sunt încă trei piscuri de căţărat sau că truda ţi-a fost cu totul de prisos . . .
Şi totuşi te vei căţăra şi altă dată şi vei reîncepe toate necazurile de la capăt, din fir de păr, nesilit şi neîndemnat de nimeni, cu isbândă sau fără isbândă, până la urmă. Cu isbândă sau fără — nu importă. Vei reîncepe. Căci aşa e taina aceasta a vânătoarei ca să schimbe cu vremea necazul în farmec . . .
Dar toate acestea sunt cunoscute de toţi şi de mult. Alt ceva voiam să vă intreb. Cunoaşteţi Dvs. împrejurarea cu totul neobişnuită pentru noi, vânători amatori, împrejurarea care Iţi impune să vânezi — şi sentimentul acela covârşitor de răspunde­re, când trebue să ai succes? Ceva oarecum asemănător situaţiei trapperului profe-sionist, care trebue să împuşte ca să trăiască? Să ca simţi pe umerii, pe arma şi dibăcia ta apăsând toată răspunderea...
Cunoaşteţi această stare sufletească în hotarele vânătoarei? Ori cât s'ar pare de neaşteptat, eu am cunoscut-o în câteva rânduri, deşi n'am nimic „profesionist" în îndeletnicirile mele vânătoreşti. Poate, în fond, situaţiile nu erau chiar atât de grave . . Dar, în definitiv, stările sunt cele pe care şi le închipue fiecare — şi din moment ce mi s'au părut atunci grele, grele trebue să fi fost.
Cu voia Dvs. am să vă povestesc două din ele, deosebite ca loc, ca timp şi amănunt, dar sub acelaşi semn imperativ al răspunderi de succes. Să nu vă fie, de altă parte teamă, pentrucă n'ajungem până la tragic şi nici la înduioşare . . . .
O întâmplare se petrece în baltă, pe timpul când îmi petreceam concediile în lungi „expediţii" ornitologice prin pustiile de apă şi stuhării ale Dunărei de jos. Plecam cu cortul şi trăiam, cu un tovarăş sau mai mulţi, zile după zile, singuri cu pasările' şi norii. Voi descrie poate vreodată câteva din peripeţiile acelor expediţii organizate meticulos, din fir a păr, de către prea-cinstitul Barbă Lată — văr, prieten, camarad de regiment şi veşnic tovarăş de vânătoare în acele vremuri. Era atât de maniac şi migălos prietenul Barbă Lată (care de altfel n'a purtat barbă în viaţa lui), încât a oprit odată caravana din drum, pentrucă uitase să pună în bagaje . . . scobitori !
N'am deci nevoe să mai adaog că în ce priveşte orice şi mai cu seamă mâncarea, totul era calculat cu o preciziune matematică, ca să ne ajungă şi nouă şi oamenilor din expediţie — bucătar, barcagii şi ajutori — pentru întreaga durată â explorărilor noastre. N'aveai nevoie să numeri zilele: când dădea ultimul rotocol de salam ştiai că s'a împlinit sorocul. Eram astfel cu totul independenţi, fără nici o legătură cu lumea exterioară. Nu eram legaţi nici de sate, nici de chirhanale, nici da pescari — de nimeni. Singuri. Şi rar m'am simţit mai bine. Căci înainte de toate „exploratorii", cum ne numeam singuri, eram nişte oameni liberi, liberi ca vântul ce trecea prin ăpurişuri, liberi ca sălbătăciunea ce se afundă tainic în cotloane de baltă, liberi, scuturaţi de orice sgardă, desfăcuţi de orice griji lăsate departe, departe 'in urmă . . .
Nu ştiu c u m s'a făcut totuşi odată ca preciziunea matematică a lui Barbă Lată să dea greş. Eram Intr'o „explorare secundară", departe de campamentul central şi revăd incă figura consternată a lui Barbă Lată, când i s'a raportat că „de azi nu mai avem nimic de mâncare".
Trec peste indignarea, cercetarea, furia şi răcnetele meticulosului meu amic — spectacol în adevăr admirabil! — dar faptul, până la urmă, a rămas exact şi evident: nu mai aveam nimic de mâncare, nici noi nici oamenii. (Intr'o expediţie de durată în
baltă te saturi, şi te scârbeşti repede de vânat. E indispensabil să ai şi altceva... când ai.)
In chestiunile acestea de organizare materială, în ce mă privea, eram cu totul englez ": nu era „partea mea".
Deci flegmatic, am Întrebat pe Barbă Lată:
— Ei, cum stăm cu matematica?
Nu vă transcriu răspunsul turcesc (Barbă Lată e cam spurcat la gură), nici deslănţuirea încă nestăpânită a tovarăşului meu, care umpluse văzduhul cu cele mai originale sudălmi la adresa tuturor celor mişcătoare şi nemişcătoare din baltă.
A trecut apoi o vreme de absolută tăcere. Şi deodată, faţă de mutismul meu savant prelungit, explodează iar Barbă Lată, exasperat:
— Eh, în definitiv ce dracu facem?
— N'avem, nu mâncăm, — propun eu cu un aer inocent şi resemnat.
— Nu face pe idiotul, — mi-o retează Barbă Lată spumegândi, — cum n'o să mân-căm trei zile? Ce eşti cămilă?
— Atunci să mâncăm, convin şi eu. (Pe Barbă Lată am avut întotdeauna darul să-l exasperez.)
In fine, pe scurt, convenim — cum era şi natural — ca în loc să ne întoarcem flămânzi la campamentul central, mai bine să „asigurăm hrana" cu mijloace proprii. (In expediţiile noastre, uciderea fără rost şi cu nemiluita nu ne-a fost niciodată scop).
— începi tu, hotăreşte Barbă Lată. Eu trebue sa recunosc daca avem garla de iesire spre lacul K. şi nu cred să-mi pice ceva pe-acolo. Deci te priveşte — şi vezi să ajungă şi pentru oameni, o încheie scurt Barbă Lată.
— Puteai să te trezeşti mai devreme, ripostez eu. Acum a trecut pasajul de diminea-ţă, tocmai diseara.
— Ce diseară dom'le! — sare ars Barbă Lată. Ne trebue masă de amiazi şi de seară. Descurcă-te!....
- Hm !
— Şi vezi să n'aduci cormorani, îmi aruncă o ultimă săgeată Barbă Lată, depărtându-se în barcă.
Şi iată deci, cum am ajuns in situaţia trapperului care trebue să isbândească neapărat — şi cu răspunderea „atâtor guri" de mulţumit . . .
Cine a trăit în baltă ştie că dacă vânat se vede destul, este .însă cu totul altă treabă să şi ajungi să - tragi foc. Şi mai ştie cel baltagiu, că sunt şi ceasuri când balta pare pustie . . . . Acum, soarele răsărise de mult şi nu mai era nici un rost temeinic la raţe. Trebuia totuşi ceva „consistent" şi destul de numeros ca să-mi împlinesc însărcinarea pe deplin. Aşa că mărunţişul — fluerari, ploieri, becaţine — nu- l învederam decât în caz cu totul desperat.
Socotind eu şi cumpănind toate, m'am hotărât în cele din urmă să încerc la gâşte. Observasem un grind de nisip la oarecare depărtare, unde era mişcare de gâşte mari — fie in largul ce se deschidea într'o parte a grindului, fie sburătăcind peste grind.
M'am armat până în dinţi, în sensul că mi-am luat şi carabina: în caz desperat, mi-am zis, încerc cu glonţ chiar la jumătate de kilometru.... Căci înţelegeţi Dvs. bine: nu mai era acum vorbă de vreo expediţie de plăcere, de vânătoare obişnuită şi iară consecinţe, ci trebuia, înţelegeţi, trebuia să reuşesc, oricum — ca să mănânce oamenii . . .
Trec peste peripeţiile acelei vânători şi nu vă mai spun cum a trebuit să-mi sap ..gropan" în nisip, cum am dat curând de apă şi cum m'am chircit totuşi acolo, ghemuit cu genunchii la gură şi cu fundul în apă, cum mi-a bătut inima la jocul depărtat al gâştelor, c u m mi-am chinuit mintea pentru planul cel mai nimerit văzând trecerea zadarnică a vremei.
Cum am răscolit gâştele cu un glonţ de departe, sub vânt, ca să-mi creez şanse la sbor, cum mi-am stăpânit trupul, braţele şi ochii când am ţâşnit din glod şi nisip cu gâştile gâgâind deasupra, cum a trecut clipa aceea scurtă şi ascuţită când au plesnit uscat cele două focuri, cum mi-a intrat în toată fiinţa descătuşată năruirea albă a două trupuri, cum am răsuflat şi cum în cele din urmă m'am întors împăcat cu două gâşte dolofane — trec iute peste toate, pentrucă tot ce stăpânea în acel răstimp, era numai sentimentul acela de succes imperativ, obligat, simţământul de răspundere faţă de alţii şi de tine . . . de focul tău de puşcă . . . I-aţi cunoscut vreo dată biciul şi apăsarea în tărâmul vânătoarei?
* * *
Imprejurarea a doua ce-am ales, e altfel. Aci da fapt sentimentul răspunderei nu mai era atât de ascuţit, el neisvorând dintr'o necesitate imediată. Ba chiar, dacă mă scormonesc şi mă despic bine, mi-se pare că la fund zace doar păcatul trufiei. Dar totuşi — era şi răspundere, cât de puţin. Veţi judeca şi Dvs.
Sunt, sus la munte, în aceea „Branişte a Domnului" despre care s'a mai pomenit aci cu toată lauda ce i-se cuvine, alăturat prietenilor gazde, cei mai binevoitori prieteni ce se pot găsi şi cele mai de răsfăţ gazde ce se poate visa.
Suntem veniţi la cocoşi de munte, dar pentrucă sărbătorile învierii ne prindeau, în acel început de Mai, sus în munte, a hotărât starostele nostru că se va împuşca şi „ţapul de Mai" ca să aibă paznicii bucurie de carne aleasă şi din belşug la sfânta sărbătoare.
Iar pentrucă prietenii mei sunt, cum am spus, cei mai binevoitori prieteni, la „şedinţa" de seară când se hotăreau isprăvile pe a doua zi, Conu Ieronim a isprăvit astfel:
— . . . iar ţapul îl împuşcă R.
Bine înţeles, îmi făcea multă bucurie şi mă măgulea încrederea. Până imi fulgeră odată prin minte partea cu „răspunderea!"
Dacă nu reuşesc?
Dacă rămân oamenii fără carne de căprior?
Dacă îl scap?
Mai mare ruşinea şi pagubă nemeritată pentru paznicii ce-mi stăteau toţi aproape de inimă. Şi dau să mă lepăd . . .
Ba că de ce eu — făcând pe modestul,
— ba că nu cunosc bine locurile, ba că n'am carabină . . .
Mai trebue să vă spun acum, că prietenii mei sunt tare încăpăţânaţi când au hotărât să-ţi facă vreo plăcere, — iar Conu Ieronim cu deosebire, când şi-a pus în cap ceva ?
— Iei arma mea, sare Ionel, care e întotdeauna gata să-şi lepede pentru alţii şi cămaşa de' pe el.
- Tot spuneai că vrei s'o încerci.
Şi avea, ce e drept, Ionel o bijuterie de armă basculantă cu un foc, de-mi rămăsese la inimă. Cartuş cu peste 1000 m/sec
— . . . i a r la ţap merge R., îşi încheie calm, categoric şi definitiv, Ieronim, programul.
Nu-mi rămânea decât să mă înclin şi să mulţumesc frumos pentru cinste.
. . . Peste noapte am visat cum scăpăm dearândul un ţap de la zece paşi şi rămâ-neau paznicii c u buza umflată.
Cu deosebire vedeam pe Ilie, care cât e ide mic se înălţase pe un butuc şi se stropşea la mine ca mâţa . . .
Acum vedeţi Dvs. situaţia: dacă era vorba numai de ţap, nu era nimic: îl găseam sau nu-l găseam împuşcam unul mai mult sau nu — tot una era: o hoinăreală frumoasă prin minunile Braniştei.
Dar intervenea pârdalnicul acela de „ordin" cu aprovizionarea". Aveam deci o răspundere, orice aţi spune Dv. Hotărât aveam. Acum, că nu s'ar fi făcut nici gaură în cer dacă nu aduceam ţapul, drept este. La Branişte gem cămările întotdeauna cu tot felul de bunătăţi — pentru mic şi mare. Dar aşa înţelesesem eu: ca era hotărât să mănânce oamenii căprior şi să se bucure cu toţi ai lor. Şi împlinirea mi-era încredinţată. Aveam sau nu răspundere?
Aveam !
Trebuia să am succes neapărat? Trebuia ! Vedeţi dar. că mă găseam în "datele problemei".
. . . D i m i n e a ţ a următoare, înainte de zori, mă găsea suind „ca musca pe perete", cum zicea paznicul Elie, în Podele după cocoşi. N'aveam nici răgaz, nici gând pentru ţap. Apoi, înainte şi după amiazi. unii s'au culcat, alţii au plecat după undit la păstrăvi şi se părea uitată expediţia mea cu ţapul. Dar către sfârşitul zilei apare odată Conu Ieronim.
— Na, că n'ai plecat încă!
— Păi, nu mi-ai spus unde . . .
Cât ai bate din palme eram în maşină cu Ilie alături.
1— Căutaţi dela Tărtărău înainte, în lunci, — îşi încheie Conu Ieronim tălmăcirile.
Drumul până la locul cu numele misterios de Tărtărău plăteşte singur orice osteneală. Dar când nici osteneală nu este, stând comod în pernele maşinei, atunci e numai desfătare. Treci mereu sub boltă strâmtă de brazi, coteşti pe lângă perete de stâncă alături de spumegare de apă, ici se deschide valea, aducând sclipire de prund înrămat în negrul brazilor ce străjuesc din margini înalte, mai departe intri iar sub hruba întunecată a pădurei. ca să ieşi însfârşit în joc de lumină la Tărtărău.
De aci am luat-o în lungul Frumoasei, care-şi întinde luncile ierboase presărate, ici-colo, de brădui coborâţi din dealurile mărginaşe ce priveghează valea. In ceasurile de seară coboară căpriorii din părţile împădurite către luncile acestea, unde găsesc colţ de iarbă nouă.
Curând, în stânga, lntr'o tăetură pe clina dealului, văd un ţap bun cu trei capre. E încă cu coarnele în păr, de tot necurăţite, dar sdravăn în trup. Stăm să-i privim, până prind de veste. In salturi elegante pleacă toţi la deal, fără prea multă grăbire, par'că ştiu că nu le vrem nici un rău. Se opresc, privesc cu urechile ţintite, iar mai fac câteva salturi mlădioase şi se pierd spre coama dealului între pâlcuri de brazi. Mergem mai departe. Printre cioatele cenuşii ale tăeturilor e cât se poate de greu să deosebeşti vânatul ce căutăm, încă în haină de iarnă. Jos în luncă nu vedem nimic. Dar curând descoperă Ilie dosul alb al unui ţap, departe, păscând între nişte brazi tineri, la piciorul dealului, jos de tot.
Apoi mai zărim nu departe de acesta, un ţăpulean cu suliţele abia răsărite. începem să apropiem pe cel mai mare, să ne dăm seama mai bine . . . Atunci s'a schimbat vântul, ca la o comandă. Nici până atunci nu era prea bun, dar acum e rău de tot. Rezultatul e imediat : brăhneşte ţapul şi se face nevăzut într'o clipă.
II auzim suind spre vârfuri, dând glas mereu . . . N'avem ce face.
Trebue să ţinem în lungul luncilor . . .
Am mai zărit un ţap frumos, dar înainte de orice gând hain ne-a simţit şi s'a strecurat, mut, în desiş de brazi. La acesta însă insistăm: era ţap sdravăn de tot. Suim, dăm ocol, căutăm . . . zadarnic. Coborâm iar la lunci. Soarele s'a aplecat de mult după deal. Se face târziu.
Mai mergem o bucată de vreme, mai fumăm o ţigare — şi filozofez cu Ilie. El e mai cu seamă supărat pe vânt . . .
— Mi-se pare că rămânem fără ţap de Paşte, încheie înciudat Ilie, sugând un ultim fum din Jigărea ajunsă cu focul la buze.
La asta mă gândeam şi eu . . . Halal!
— Hai, Ilie. Poate s'au coborât acum la lunci.
0 luăm înapoi, cu vânt bun de astă dată. La locul ţapului frumos întârziem în cerce-tare amănunţită. Suim la deal, căutăm, pândim — să fim cel puţin cu conştiinţa împăcată. Ne-am împăcat-o, dar de zărit n'am mai zărit nimic. Mergem iar.
După o vreme ne latră ceva da dincolo de râu, departe. Acolo pădurea e închegată, doar câteva ochiuri limpezi. E sub desiş şi pare că latră pe loc. Zadarnic scormonesc cu binoclul: nu se poate vedea nimic. Peste râu nu se poate trece . . . şi trecem mai departe. Lătratul se depărtează şi el spre fundul pădurii . . .
Mă uit la Ilie, Ilie se uită la mine — şi dăm din cap. Ne-am înţeles. Aceiaşi mâhnire. Şi păşim înainte prin iarbă. Acum s'a lăsat seara. S'a închis lumina luncilor. Departe în faţă, câţiva brădui şi un ocol împrejmuind o căpiţă de fân punctează ne­gru adânc pe lunca amurgită. Mai mergem. Deodată Ilie se opreşte şi se tupilează.
— E ceva, îmi şopteşte. îmi îndreptă privirea — şi în adevăr în dreapta căpiţei se vede un punct negru. E vânatul nostru, sigur. Dar ţap? capră? Prea departe. Luăm drum acoperit din brădui in brădui şi ne apropiem cu nădejdi renăscute.
Dacă e capră, dacă ne scapă şi acesta, atunci s'a sfârşit. Va fi noapte curând . . .
Am ajuns la doi brădui alăturaţi, nici cât un stat de om, dar destul de stufoşi jos. Ne tupilăm acolo. Mai departe nu putem merge: O luncă deschisă până la căpiţă. Privesc cu binoclul, îl trec şi tovarăşului a cărui ascuţime de privire o cunosc, dar nu putem hotărî nimic. Cu capul jos cufundat în umbră, paşte. E şi prea departe . . . Cumpănim, şi ne sbuciumăm, când amuţim deodată: acolo a ridicat capul ţintă spre noi şi brâhneşte.
Văd: e ţap — se ghiceşte ceva între urechi. Ţapul latră pe loc cu faţa drept spre noi. Apoi o ia trap, glonţ spre brăduii noştri. Se opreşte, priveşte, iar se apropie, mai dă glas de câteva ori, un glas gros, care-mi face plăcere, căci asupra coarnelor n'am lămurit încă nimic. Apoi paşte iar. Ridică capul brusc de câteva ori spre noi. mai brăhneşte de câteva ori uşor, paşte. Pare că s'a liniştit. S'a apropiat însă binişor.
— Mi-se pare că e suliţar, îmi suflă Ilie.
Eu sunt cu toată fiinţa numai ochi. încordarea prin binoclu e aproape dureroasă. Şi totuşi nu pot distinge nici o ramură. Sunt cel puţin 200 m. până la ţap. şi seara cade mereu. In minte nehotărârea mi-se sbate între extreme: să trag? să nu trag? suliţar? carne? misiune încredinţată? şase ramuri? Am despiedecat arma. Dau binoclul lui Ilie şi privesc prin lunetă. Ţapul e acum puţin în piez spre dreapta.
Paşte liniştit, cu uşoare ridicări din cap. Sugestie? Realitate?
Mi-s'a părut că am zărit coarnele cu crengi, Furcar?
La dracu!. Glas g r o s . . . Trăgaciul pus la fin, a| ţăcănit uscat. Simt pe Ilie că se încordează lângă mine, fără să sufle o şoaptă. Vizualul la luneta lui Ionel e altfel decât la mine . . .
Cu cotul pe genunchi aşez punctul cât mai pe urmărul niţel în piez al ţapului înegrit de umbră. Pentru distanţă contez pe formidabila razantă a glonţului.
Când mi-am încordat braţele şi mi-am ţinut răsuflarea,
mi-a scăpărat în minte: ..dacă îl scapi, eşti de râsul tuturor după atâtea marafeturi" — şi am tras . . .
Sub foc, ţapul a sbucnit cu o nemaipomenită iuţeală. Ii vedeam în fugă picioarele încrucişate sub burtă. A luat-o drept spre malul împădurit al dealului apropiat, a poticnit odată la Lizieră şi a dispărut şovăind între brazi. Semnul e bun, dar dracu mai ştie! Din fericire sub brazii pădurei era încă zăpadă.
Vom putea urmări mai uşor. Ilie nu spune nimic. Cred că-l roade nesiguranţa coarnelor.
Nici eu nu spun nimic. Ii întind o ţigare şi fumăm amândoi în tăcere
— De lovit e lovit, zice într'un târziu Ilie.
Plecăm într'acolo.
Pe primul pâlc de zăpadă găsim stropi uşori de sânge. Mai sus niţel, pat de sânge mult. Zăcuse acolo o vreme. Vre-o cinci paşi mai sus, alt pat de sânge la fel. Apoi nimic. Dau roată mai sus: n u e urmă. Văd pe Ilie oprit, rotindu-şi ochii. Apoi deodată sare la vale şi se cufundă intr'o groapă sub desiş de brădui.
Acolo zăcea ţapul mort, în acel ascunziş tăinuit, ultima alegere a instinctului lui de sălbătăciune . . .
— Ii bun. ..de şase", îmi strigă vesel Ilie.
Răsuflu. Mă destind. Dar vă jur: niciodată nu mi-a fost mai frică să scap ca în focul acesta. Lovitura e bună. Dar de aceea vă spuneam la început că despicându-mă bine găsesc la fundul acestei întâmplări şi păcatul trufiei: teama pentru reputaţie se cam alătura răspunderei... Dar era şi răspundere, recunoaşteţi şi Dvs.: ţapul paznicilor de Sfânta înviere!
Am înţeles-o mai bine din bucuria lui Ilie.... Acum, mai povestiţi şi Dvs.
Dar ştiţi la ce mă gândesc după aceste întâmplări ale mele cu răspunderi minore? Mă gândesc la acea supremă obligaţie de a trage în care poţi ajunge, la acea cumpănă grozavă a răspunderii, când ţi-e tovarăşul răsturnat de fiară şi trebue să-l scapi, să tragi acolo, in învălmăşeala aceea desperată dintre om, şi dihanie. Caz rar, fireşte, dar trăit de unii.
Este, mi-se pare, supremul examen de hotărâre, de sânge rece, de stăpânire de sine — a braţului, a inimii, a minţii, a ochiului . . . Cunosc două asemenea întâmplări, dar, cu voia „Carpaţilor", poftesc frumos să ne povestească aci pe acei cari au trăit aevea
astfel de clipe.! Este cineva?
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 740
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: DOUĂ ÎNTÂMPLĂRI CU „RĂSPUNDERE" ian.1937

Mesajde Tragaciul pe 22 Mai 2020, 15:09

Din nou o lacrima a plecat pe obraz. Forte frumos, mulțumim Răzvane!!!!
Tragaciul
Membru activ
 
Mesaje: 108
Membru din: 27 Noi 2017, 17:36


Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 16 vizitatori

Publicitate