MARI si MINUNATE -I.Agarbiceanu sept.1944

[blackcrotal]

„MARI ŞI MINUNATE"... de: I.AGÂRBICEANU
septembrie 1944

Intre cei doisprezece tovarăşi obicinuiţi de vânătoare Vasile Mărginean e a cincia roată la car. Cu el ori fără el, rezultatul vânătoarei e acelaşi: nu împuşcă niciodată nimic, nu stârneşte nici o sălbătăciune nici odată, iar cea care fulgeră pe lângă el, stârnită de alţii sau de câni, poate merge sănătoasă! De îndată ce ajunge la locul împărţit lui, — când e vânătoare cu gonaci, — se cuibăreşte în tufişul verde vara, sau în frunzişul uscat toamna, ori îşi fixează scăunelul de vânătoare când e umed sau zăpadă, dar totdeauna într'un loc din care să poată vedea în toate părţile, nepăsându-i dacă se poate vedea şi sălbătăciunile. De câte ori nu s'a trezit cu codană de vulpe oprită drept în faţa lui şi privindu-l în ochi, de câte ori n'a fost deşteptat din risipirea lui cu gândul şi cu duhul, de tropotul vreunui mistreţ, care trecea ca un vifor prin tufişurile de lângă el, pârâind şi zdrobind uscăturile de părea că arde focul. Reacţiunea lui era o trăsărire scurtă, apoi iar se liniştea.
Arma lui, deşi mereu încărcată, dacă se slobozea odată, de! două ori pe an, şi chiar atunci mai mult din neglijenţă.
Dacă vânătoarea se făcea fără de gonaci, fără câni, rămânea în urma tuturor şi unde nimerea un loc bun pentru a putea vedea bine împrejurimile, se lăsa la pământ, cu arma alăturea. Se învârtea când pe-o dungă, când pe alta, în răstimpuri depărta­te când amorţea şi începea să-i furnice prin picior sau braţ, apoi se trântea pe spate şi privea cerul sau nourii, ori se întindea pe pântece, cu braţele până subt bărbie, şi se uita dus.
Nu-i vorbă, tovarăşii de vânătoare când îi cunoscură năravul îl puneau la locurile neumblătoare, pe unde, după socoteala lor, nu se va ivi nici o sălbătăciune. Trebuiau, însă, să-i schimbe locul de pân­dă mereu, căci se întâmpla adeseori să iese gadina tocmai unde nu gândiră ei, ca şi când ar fi ştiut că din partea lui Vasile Mărginean nu-i nici o primejdie.
Nu făcea nici o ispravă cu arma, dar el era întâiul care-şi plătea taxa la societate, el era biroul de informaţie pentru tovarăşii lui cât pri-vea terminul înoirii permiselor, sau ori ce ordonanţă în legătură cu vânătoarea. N'ar fi voit, în ruptul capului, să rămână pe dinafară.
Tovarăşii se mirară o vreme de atitudinea lui, apoi îl lăsară în plata Domnului: nu le făcea nici o pagubă în vânat. Işi ziseră că-i un om neisprăvit ca în toate ale lui.
Vasile Mărginean era un om de statură mijlocie, subţirel, negricios, cu obrazul macru, ras mereu proaspăt, cu grumazul lung, pe care se plimba un măr a lui Adam proeminent, cât o vertebră. Avea ochi cenuşii, mereu împăingeniţi, mereu cufundaţi în vis. Va fi avut vr'o patruzeci şi cinci ide ani, dar nu i-ai fi dat mai mult de treizeci, puţintel cum era în hainele ce-i era mereu prea largi. Pe vremuri studiase Dreptul, vr'o trei ani, dar n'a făcut nici o ispravă, nu şi-a luat nici un examen. Fusese ani în şir scriitor într'un birou advocaţial, iar de là unire era nu ştiu ce sluşbaş pe la Percepţie. Locuia într'o cameră mobilată ca şi pe vremea când era student. Nu se gândi nici odată să întemeieze o familie.
Nu-i puteau lua folosul la vânat, nu-mi ajuta nici mie la aduna-tul uscăturilor pentru foc, — căci slujba asta de obiceiu mi-era dată mie. Venia totdeauna în urma tuturora la semnalul de adunare pentru mâncare, şi nu-l interesa ce a vânat fie care, nici nu se uita la bieţii iepuri însângeraţi ce zăceau de-o parte şi se înholbau din ochii sticloşi.
O vreme tovarăşii îl înfruntaseră, glumiră pe socoteala lui, când se ştia că a trecut pe lângă el cutare vânat fără să descarce arma, dar pe urmă îl lăsară să aibă soarta pe care singur şi-a ales-o: să
fie a cincia roată la car în societatea noastră.
Puteai sparge pietre pe el: nu se supăra, nu se mânia, nu răspundea, tăcea ca pământul înainte de a bea două-trei pahare de vin, pe inima goală, căci de mâncat abia gusta. Vinul însă îl însufle-ţea şi-i deslega limba. Deşerta paharul mai 'des şi mai repededecât toţi.
La început tovarăşii îl crezură beţiv, dar spre mirarea lor văzură că omul rămânea mai treaz decât toţi. Ori câte sticle sau damigene s'ar fi golit, Vasile Mărginean se oprea la o dispoziţie de mare insu-fleţire, altă putere a vinului asupra lui nu se cunoştea. Nici când nu i se încurca limba ca la alţii, nici nu se clătina pe picioare, nici nu lua parte la povestiri de anecdote picante, pe cari se părea că nici nu le aude.
El avea însă o altă meteahnă când vinul îi deslega limba: făcea filosofie şi pornea discuţii religioase. Uneori tovarăşii acopereau cu gălăgia lor repede vorbele Iui, ca pe unele ce nu-i interesau, alteori
îl ascultau şi chiar se prindeau în discuţii cu el, asmuţaţi de teoriile şi elucrubaţiilor lui. Se'ntâmpla să le atragă uneori atenţiunea în mod deosebit cu cea ce spunea, şi să-i pună pe gânduri. Cu timpul tovarăşii ajunseră la convingerea că „roata a cincea", cum îi spuneau, dacă nu se'nvârte la carul vânătoarei, îşi are şi ea locul ei aici. Hotărâră, după o vreme că Vasile Mărginean e filosof şi poet, şi că, în ce priveşte înţelegerea şi admirarea naturii, trage mai greu în cumpănă decât ei toţi.
Observările şi consideraţiile lui erau mereu una, când putea ajunge la cuvânt după ce deşerta câteva pahare de vin, şi când tovarăşii erau aplicaţi să-l asculte. Căci numai arareori îl lăsau să vorbească mai mult, de cele mai multe ori nu aveau răbdarea şi dispoziţia de a-i urmări filosofările lui. Din ele însă, — căci se repetau mereu — tovarăşii înţeleseră de mult pentru ce omul era, ca vânător, numai a cincea roată la car: îndată ce eşia în sânul naturii nu-l mai interesa nimic decât contemplarea ei.
Punctul lui de plecare era vecinic acelaşi, un citat dintr'un psalm:
„Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut".
Apoi începea să spună ce a descoperit nou de fie care dată: nuanţe fine, uneori abea perceptibile pentru ceilalţi, de pe câmp, din pădure, din văzduh, din adierea boarei sau bătaia vântului, din structura cutărei flori, din obiceiurile cutărei gângănii, din cântecul paserei cutare, din zborul ei, din târâitul greerilor, din foşnetul frunzelor, din vuetul sau cântecul pădurii în furtună, din clipocirea ei somnoroasă în zilele dogoritoare. Vorbea cu însufleţire, ochii i se luminau, vocea i se îndulcea. Aluneca uneori pe cărări cari nici nu mai păreau a rătăci în realitatea naturii ci în sensaţiile ciudate ce i se deşteptau în suflet şi-i deşteptau, instantaneu, gânduri şi teorii cari nu mai aveau nici o legătură cu ceea ce a văzut sau a pipăit, ci erau consideraţii pur spirituale.
Părea că e înzestrat cu o viziune misterioasă în care aruncând observaţiile materiale erau prelucrate într'o pânză spirituală cu fire uneori încurcate, alteori foarte limpezi, şi pe care o arunca, încet-încet, şi peste ceilalţi, silindu-i să intre şi ei în discuţii, se 'nţelege când erau sătui de glume şi de voie bună, sau când, dintr'un motiv sau altul se simţeau şi ei atraşi spre gând şi filosofie.
Din toate consideraţiile filosofice ce le trăgea din observările lui asupra naturii, prietenii înţeleseră din vreme că Vasile Mărginean era mai mult decât un credincios, era un habotnic. Reducea totul la creiaţie şi la nemărginita ei înţelepciune. Teza lui era mereu:
Causa primă. Tovarăşii de vânătoare, delà o vreme, ori unde-l întâlneau, îl salutau cu cuvintele: „Mari şi minunate", şi el nu se supăra, ci continua totdeauna citatul din psalm: „Toate întru înţelepciune le-ai făcut".
— De, un maniac religios de bună seamă, îşi spuneau tovarăşii de vânătoare,
— Meteahna asta l-a împiedecat să ajungă ceva în viaţă.
— Bine că nu s'a însurat să mai nenorocească şi pe alţii.
— Mă mir eu cum poate trăi un astfel de om între hârţoagele Percepţiei financiare.
— De mirat e şi pentru ce mai poartă o armă şi mai plăteşte taxele! Poate eşi şi cu bâta pe câmp.
— Poate-i place să aibă cui spune bazaconiile ce-i trec prin minte.
— Daţi-i pace! E un poet sau filosof neisprăvit, cum a rămas în toate. Dar e inofensiv, nu supără pe nimeni. Când ne place-l ascultăm, când nu, el nu se supără.
— Are un simţ deosebit. Face observaţii pe care noi nu le-am făcut.
— Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!
— „Toate întru înţelepciune le-ai făcut". Aşa isprăveau deobiceiu vorba asupra lui, când Vasile Mărginean nu era de faţă.
Nu numai că nu le era spre greutate, că de multe ori Vasile venea încărcat cu toate bunătăţile ce le afla în prăvălia din care se alimenta el, şi cu mâncări şi cu băuturi. Nu era dintre tovarăşii cărora le place să mănânce din traista altuia. Pentru el era o bucurie să vină cu sacul plin. Uneori se aflau tovarăşi cari să-l înfrunte pentru că cheltueşte prea mult.
Dar el se făcea că nu aude: prin contribuţia asta simţea că făcea şi el parte din societate.
Intr'un rând eşiră la vânat mare, departe în hotarul altui judeţ. Aveau să rămână peste noapte în pădure, la o casă de adăpost a societăţii. Se nimeri să facă excursia asta după înmormântarea unui membru al societăţii, la care participară cu toţii.
După cină începură să vorbească despre cel răpausat, despre înmormântare, despre situaţia materială în care-i rămăsese familia, — o situaţie nu prea strălucită.
— Eu n'am fost pân' acum la nici o înmormântare, dar nici nu am să mai merg vreodată, zise Vasile Mărginean, cu ochii ţintă la focul ce ardea în cămin.
— Şi pentru ce nu? îl întrebă careva dintre tovarăşi.
— Nu-mi place ce-a spus preotul despre moarte şi despre lumea asta, ca şi despre cealaltă. Ori sunt eretic eu, ori e Sfinţia Sa.
— Cum aşa?
— Din capul locului lumea asta nu-i nici o vale a plângerii, nici deşărtăciune. Şi e minunea lui Dumnezeu! Ar fi zidit-o Dumnezeu dacă n'ar avea nici un rost, dacă ar fi deşărtăciune?
— Păi, dacă trece, dacă toate trec! Ii riposta când unul când altul dintre vânători. Toţi erau încă impresionaţi de dispariţia prietenului nostru.
— Chiar asta e, că nu trece nimic! Ziditorul n'a făcut lumea aşa de frumoasă şi desăvârşită ca să se aleagă nimic de ea. Ci ca, în veci de veci, să fie oglinda înţelepciunii sale pentru toţi oamenii ce se perândează în lume. Viaţa nu piere, ci se renaşte mereu. E trecătoare numai la părere.
De, părerea asta, e tragedia noastră! Fiecare din noi murim şi gata! Viaţa de după noi n'o mai ştim, n'o mai cunoaştem, ca şi când n'ar mai fi.
— Crezi că nu vom mai vedea ceriul şi pământul cu minunăţiile lor?
— Le vor vedea cei ce rămân în viaţă, nu noi.
— Ba le vom vedea şi noi, mereu, în veci de veci. Şi aici e al doilea lucru în care mă deosebesc de părintele. E grozav să auzi pe-un slujitor al altarului spunând că ochii nu vor mai vedea, urechile nu vor mai auzi, că toate simţurile noastre vor pieri. Ce să facă sufletul fără de simţire, fără de organele de cunoaştere? Va intra orb şi surd în vecinicie? De-o astfel de vecinicie foarte mulţumesc! Eu când nu voi mai putea vedea minunile zidirii lui Dumnezeu, voi înceta să mai exist! Să nu mai văd soarele răsărind şi apunând, să nu mai văd cerul înstelat, să nu mai aud vântul mugind, paserile şi izvoarele cântând, să nu mai pot pipăi, să nu mai simt mirosul florilor, — ce-aş face în vecinicie? Ce fericire m'ar aştepta acolo? O plictiseală groaznică!
— De, tu consideri viaţa viitoare ca o continuare a celei de aici. Sunt mitologii cari susţin aşa ceva . .. Câmpiile elisee . . . Raiul lui Mohamed . . . închipuiri, fantasii!
E cert că ochii cari putrezesc în pământ nu vor mai vedea niciodată, şi că urechile, ca şi toate simţurile se închid odată cu moartea. E sigur că nu popa-i eretic!
— Şi din raiu, din vecinicie, eu să nu mai văd minunăţiile existenţei? E o copilărie, crede-mă. Dumnezeu n'a creiat lumea numai pentru ca să-l cunosc, să-l proslăvesc vr'o şasezeci-şaptezeci de ani, ci în vecinicie. Eu sunt sigur că voi admira toate creiaţiile Domnului şi după moarte. Fericirea vecinică nu poate fi altceva. Să ştiu că nu va fi aşa, mi-aş trage un glonţ de-acum. Cum ai putea suporta gândul morţii când ai fi convins că nu vei mai vedea lumea cea minunată? Păi noi ce şi cât cunoaştem din tainele şi frumuseţile firii în puţinii ani cât trăim? Nimica toată! Să trăim milioane de ani în lume şi tot n'am ajunge să cunoaştem tot ce-a creiat Ziditorul, Aşa că e nevoe absolută să cunoaştem în vecinicie. Aici e numai începutul. Ce-mi pasă mie că putrezesc simţurile cărnii? Par'că cu ele mă delectez de mărirea lui Dumnezeu? Mă desfătez cu spiritul. Şi sunt sigur că în locul simţurilor de azi vom avea altele, sufleteşti, cu cari vom vedea, vom auzi, vom mirosi, vom pipăi, vom cunoaşte tot mai mult minună-ţia zidirilor lui Dumnezeu, şi din ele tot mai mult pe Ziditorul.
„Este trup sufletesc, este şi trup spiritual".
— Crezi tu că bietul nostru prieten pe care l-am îngropat, mai vede lumea şi pe noi? Poet poţi fi, dar nu şi eretic, bagă de seamă.
— Dacă-s eu eretic, ştiu că eresia mea cuprinde adevărul...
Discuţia nu mai continuă. Dar peste noapte mulţi tovarăşi, se zvârcoliră în aşternut, ca şi mine. Era un gând cu totul nou: să poţi admira lumea şi zidirea lui Dumnezeu şi după moarte... Să te poţi bucura de frumuseţile ei în veci de veci!
Poate să mai esti şi acolo la vânătoare pe alte tărâmuri!

[laurul]

Brava, Crotale!!!
Ne era dor....