Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 29 Mar 2024, 07:42

Vanatorul si cainii sai. Febr.1935 MIHAI MOSANDREI

Moderatori: Alin3006, biriuck, Sly_Fox, CCM, Mircea-B

Vanatorul si cainii sai. Febr.1935 MIHAI MOSANDREI

Mesajde blackcrotal pe 30 Aug 2020, 10:33

Vânătorul şi cânii săi
Februarie1935 - de: MIHAI MOŞANDREI

Trebue s'o spun dela început, vânătoarea nu implică neapărat concursul unui câne şi uneori chiar, un animal cu dresajul stricat sau neselectionat, face dintr'un sport atât plăcut tocmai pentru subtilitatea lui, o adevărată tortură pentru stăpân, cât mai cu seamă pentru bietul prepelicar.
Pânda, bătăile, împuşcarea dela picior, iată atâtea mijloace de a ucide vânatul destul de agreabile şi fără necesitatea vreunui tovarăş patruped. Dacă însă putem constata că foarte mulţi vânători au şi câni, apoi aceasta se datoreşte: obiceiului, unui închipuit pitoresc, sau dintr'un snobism atât de banal oamenilor.
Foarte rari sunt nemrozii, care să aibă câni pentru dragostea ce le poartă, pentru mai cu seamă înţelegerea utilizării lor. Sport de curând importat la noi din Apus, fiecare l-a adaptat temperamentului său de a ucide cât mai mult, de a ucide pentru tigaie, tranformând astfel vânătoarea la aret, în vânătoare cu copoi, transformând cel mai superior câne de pontă, în cea mai teribilă jivină sperietoare de vânat.
Inainte deci de gândul de a ne procura prepelicari din dorinţa de a ucide cu ei mai mult; trebue să ni-l procurăm din iubirea ce simţim că le-o putem risipi, acestor credincioşi şi umili prieteni şi din intenţia de a ridica vânătoarea de la picior, la un rang sportiv mai înalt, adică la renunţarea din partea fioastră
de a trage oricând, în interesul tovarăşului patruped; vreau să spun al menţine-rei dresajului impecabil ce-l are.
— Orice joc are regulele lui, a le călca înseamnă a nu fi sportman, a nu avea deci vocaţie.
Prin urmare din aceşti cinofili, din aceşti iubitori de câni, se vor recruta mai totdeauna nu numai cei mai buni vânători, dar şi cei mai celebri maeştri dresori, ce cu fiecare animal, adopta o altă metodă şi un alt fel de a proceda.
Înţelegeţi de aici, câtă comunicativitate între om şi animal, câtă intuiţie şi artă în întrebuinţarea măsurilor mai tari, sau a nesfărâmatei blândeţi. Sub cuvântul de vânător se înţelege din nefericire acela care trage doar bine; mai rar acela ce îşi înţelege sau iubeşte cânele; mai rar în fine acela ce are în el patima miriştii sau pădurii, a traiului vânatului, a obiceiurilor lui. Ei bine, nemrodul ce iubeşte mai mult tirul, decât felul cum a ajuns la el, acel ce vede toată bucuria în numărul ciocurilor atârnate la ciochinar; acela v a şti că nu e făcut şi pentru satisfacţia de a vâna cu un prepelicar de anvergură şi mare influx nervos, deşi uneori un trăgător superior, dublat de un mare cinofil, e idealul comun al oricărui gentleman englez.
Ei bine dacă cel puţin teoretic vrem realizarea acestei ţinte, trebue înainte de orice să ne procurăm un prepelicar de aptitudini şi rasă. A nu vrea să plăteşti atât cât trebuie plătit, un animal pur sânge, extrem de greu de importat azi şi mai cu seamă atât de greu de crescut şi educat; a te mulţumi pentru câteva mii de lei cu rămăşiţa primului amic ce-şi prezintă mai totdeauna prepelicarii săi drept fenomene, dar care de fapt nu sunt decât nişte biete mediocre animale; înseamnă mai întotdeauna ca în timpul unei vieţi de vânător, să te resemnezi la cele mai triste deziluzii, pierzând ocazia unui înalt şi sportiv farmec de a cutreera câmpiile.
Mediocritatea unui câne nu e ceva neapărat, după cum un dresaj complect nu e o pierdere de vreme, bună doar de umflat imaginaţia!
Dacă aşadar la noi s'a putut ajunge la această absurdă axiomă, e fiindcă încă odată nu s'a avut drept deviză neschimbată: întâi, cânele şi apoi vânatul.
Fără aceasta însă, pointerul cel mai maestru dresat, după un sezon, devine neîntrebuinţabil pentru nimeni. Iată dece un vechiu şi cinstit proverb vânătoresc spune că:
" Adevăratul puşcaş nu trebuie niciodată să-şi împrumute cânele. "
Ce amintire poate mai mult fugări, uneori dealungul unei întregi vieţi, pe un nemrod, decât aceea a neuitatului şi unicului său pointer (aceasta fiindcă niciodată nu s'a adresat la vreo crescătorie engleză cunoscută). Fido, ce la marginea arăturei, rămânea strâmb din fuga galopului, înmărmurit ca un şarpe, meduzat de mirosul stolului de potârnichi.
Ce poate fi mai palpitant vă întreb, decât acea imobilitate nenaturală de statuă cu urechea lipită uneori de trunchiul fraged al arinului, cu capul întors, al setterului ce a blocat un sitar, după ce ca o pisică s'a târât pe sub vrejul murului, zecimi de paşi...?
Pasărea dezaripată în zborul ei vertiginos, pierdută pentru noi în sihla lăstarului, cânele după o muncă nu zadarnică, ne-o aduce în gură încă vie, cu ochi negri şi umezi de spaimă. Iată farmecul mereu acelaş şi totdeauna altul, al vânătoarei cu cânele de aret.
Dar pentru a poseda astfel de animale, în faţa cărora un pictor în cutreeratul
lui după emoţii de artă, s'ar opri cu siguranţă pentru imortalizarea clipei, nu le poţi avea oricum şi de ori unde.
Ca să te convingi de valoarea unui pedigree, să-ţi dai mai real seama de importanţa selecţiei omeneşti, trebue în prealabil să f'i avut în adevăr ocazia, să fi admirat acel faimos concurs englez:
"Kennel-club field triáis Derby, Dewon, sau Cornwall-trial".
Numai atunci poate vom găsi absurdă şi nedemnă, orice altă vânătoare cu altfel de norme sau câni, decât aceea, am putea spune, a creatorilor ei moderni: Englezii.
In definitiv, ce este un pedigree, şi ce importanţă poate avea el?
— Un pedigree e certificatul semnat de producătorul cânelui, garantând:
familia, arborele genealogic al animalului vândut, dând în acest fel cumpă-rătorului în mod indirect — chiar când e vorba de un căţel — şanse că fiul va putea fi acelaş ca şi părinţii. Prima valoare a lui rezidă deci, în onorabilitatea semnatarului şi nimic mai mult.
In alte ţări. există societăţi cinologice, sau cluburi, păstrând registre în care înscriu cânii şi căţeii lor sub diferite numere, toţi producătorii reputaţi având animale frumoase sau cu mari calităţi la lucru.
Fiecare animal poartă numele lui şi al producătoriei.
De ex.: Beeng of Boreen, Durbec de la Bignoniére etc.
Numele clubului sau al societăţii crescătorilor: K. C. S. B., dacă e vorba de Anglia; L. O. F. dacă cânele provine din Franţa etc.
Fiecărui străbun i se arată premiile şi medaliile câştigate. Se lucrează în prezent pentru stabilirea amprentei nazale şi digitale, conform bertillonajului poliţienesc, în scopul de a nu se putea trece în comerţ un câne doar în exterior rasat, drept un câne selectat, având certificarea pedigreeului.
Un câne cu genealogie certă si autentică, poate fi el din punct de vedere vânătoresc, o non-valoaret..
Evident că da şi mai cu seamă cu toată certitudinea în cazul când el coboară deşi din rase de aret, dar din familii selectate şi crescute numai în vederea băncii de expoziţie. Cele mai multe cănise streine şi mai cu deosebire engleze sunt dintre aceste din urmă.Dacă foarte mulţi setteri irlandezi, cokeri,
etc. sunt astăzi inapţi la orice fel de vânătoare de iepuri sau pasări, e tocmai fiindcă au fost victima frumuseţii sau drăgălăşeniei lor, pierzând din generaţie în generaţie aptitudinele, nasul şi instinctul căutării vânatului.
Ceeace vânătorul trebue în prealabil alege, după seriozitatea crescăto-rului, e deci examenul familiei de genitori, în ambele ramuri, din care viitorul său elev va trebui să facă parte. Această familie dar, mult mai mult deci decât pedigreul, garantând rasa pură, îşi are importanţa ei cu totul deosebită, în ceeace priveşte aptitudinile naturale la vânat ale prepelicarului nostru.
Cei ce au avut curiozitatea să deschidă paginele unor reviste cinofilice ca: Our Dogs, The dog world Annual, L'hleveur etc. s'au putut convinge că acele cănise sportive sunt foarte puţine. Cei mai mulţi amatori de câni, cresc pentru expoziţii. Cuvintele de „exibition" and „working dogs", sunt banale sportmanilor englezi, însemnând, două lumi cu totul deosebite.
Câţi prieteni în râs, nu mi-au arătat animale de generaţii selectate, dar care după ani de pierdere de timp, cu dresajul, n'au vrut niciodată nici să areteze, nici să arate măcar vreun interes vânatului cu păr ori fulgi. Examinând hârtiile, mai totdeauna am constatat, că prepelicarul de care era vorba, provenea din familii de câni ce niciodată nu alergaseră în field- triáis sau la vânat.
Iată dar în alegerea unui câne de aret, un punct ce îşi are importanţa lui.
Fiindcă li s'a cerut în serii, şi fiindcă ar fi fost o muncă nu numai costisi-toare dar uneori contrariantă de a produce animale şi excepţionale pe teren şi tipice din punct de vedere al standardului, producătorii cei mai renumiţi englezi, s'au cam mulţumit la una din aceste norme. Pentru mulţi cred că e edificator exemplul acelor setteri ai canisei „of Crombie", totdeauna premiaţi cu cele mai mari distincţiuni în expoziţii, dar nuli pe teren, şi fraţii lor de rasă, tot setteri: „of Boreen" sau „Lingfield", atât do depărtaţi de standard prin capetele lor banale, urechile sus agăţate şi reliefate prea mult, cozile extrem de lungi şi rău dispuse, dar atât de minunaţi ca nas, supleţe si rezistenţă la câmp, de un influx nervos aşa de superior cumpănit.
Pentru mine toată valoarea unui animal de sport, e în atletismul lui, în brio al stilului cu care vânează, deşi capul şi coada indică rasa. De botul nesuficient de larg, sau lung, de coada prea mare sau rău ţinută, nu se poate ţine prea mult seama când calităţile sportive ale cânelui sunt in adevăr remarcabile.
Un animal trebue să se înţeleagă, nu e o maşină, căreia îi poţi da forme elegante, conservându-i totdeodată acelaş tip de motor.
Domnul Cyprien de Crozals, cunoscutul sportman şi pointerman francez, îmi scria deunăzi: „Calităţile ce caut să fixez la cânii mei sunt: inteligenţa, nasul, stilul, caracterul, care de altfel e în legătură cu vioiciunea, cu felul de a lucra paserile şi felul de a cula franc vânatul arelat spre a-l face să zboare".
Menţionăm spre ştiinţa căutătorilor de elemente perfecte, că mai toate instinctele şi calităţile vânătoreşti la o fătăciune, se moştenesc dela mamă cu deosebire, tatăl îi dă mai mult partea rezistenţei, scheletul şi muşchii. Vom căuta deci ca mama să fie cât mai perfectă sub raportul: vitezii, nasului, ascultării, inteligenţii, etc.
Dar care e cel mai bun prepelicar de vânătoare? E o întrebare vagă, fiindcă ei trebuie să-i răspundem cu alte două:
- In ce teren doreşti să vânezi ?
- Ce fel de temperament ai ?
Acestor chestiuni vom răspunde într'un apropiat articol, azi vom căuta cât mai succint să dăm câteva practice lămuriri, de cum trebue să ne alegem un căţel şi cum un câne adult, dresat.
Prevenim însă pe cetitorul nostru, că nicăeri nu se găsesc mai multe şi caraghioase prejudecăţi, decât în profana chinologie a vânătorilor noştri.
De câte ori nu am auzit rostindu-se: cânii pătaţi cu negru n'au miros; sau, nu daţi carne crudă la câni că rămân fără nas, şi le va curge ochii. Cânii de rasă se cunosc după cerul gurii, el va fi totdeauna negru.
Această afirmaţie fiind în raport numai cu pigmentaţia animalului, atâta tot, rasa nu are nimic a face.
De altfel chiar printre crescătorii apuseni, se întâlnesc mulţi maniaci ai culoarei ce au reuşit cu aceasta să degenereze zeci de rase.
Francezii numesc mania: „la marotte de la couleur". Câţi iarăşi nu sunt colegi de vânat ce se dau drept cunoscători şi care imediat ce vă tutuiesc, cu aer de mister vă arată pointerul lui X , un câne uneori splendid, dar care e exclus să poată avea un pedigree după amicul Dv. întrucât e lipsit de pinteni la picioarele poste-rioare.
De fapt aceşti pinteni nu sunt decât un apendice atavic, deloc caracteristic la pointer, dar ce se găseşti' uneori la brucii grei spanioli, sau la dulăii de curte. Când eventual acest accident se întâmplă la un câne de aret, el trebueşte remediat prin imediata lui amputare , împiedecându-l la mers, mai cu seamă în miriştile ţepoase.
Tot maeştri chinologi la un păhărel de vin vă vor vorbi sau v'au vorbit, sunt convins, de ciudata relaţiune ce există între osul de vânătoare (occipitalul) şi talentul la găsit vânatul. Iarăşi o erezie, fiindcă buldogul ce nu e vânător deloc,
îl are în mod destul do pronunţat. Acest os proeminent mai mult sau mai puţin — aşa după cum ne arată Dr. R. Bommier — nu e în legătură decât cu muscula-tura gâtului ce la prepelicari ajută în mare măsură galopul, iată de ce susnumi-tul ehinolog îl şi numeşte: „la bosse du galop".
Prejudecăţile vânătoreşti sunt aşa de multe, mai cu seamă în materie canină, încât din ele s'ar putea face pentru cine are timpul şi curiozitatea, un întreg dicţionar. Interesul uneori îl formează un substrat de adevăr ce ele îl con­ţin, dar mai niciodată acela ce îl afirmă profanul nemrod.
Pentru alegerea unui câne, deci singura călăuză a noastră va fi deci, apropierea lui cât mai mare de recomandările standardului. Acest sfat se impune cu atât mai mult, cu cât prăsim animale în vederea expoziţiilor.
Evident, nu vom prezenta azi judecătorilor de ring, un epaniol breton cu coada neamputată, sau un setter irlandez, alb cu pete roşii, deşi poate acum câteva zeci de decenii, strămoşii atât de excelenţi ai acestor câni, se prezentau poate astfel.
Drept regulă generală în materie de colorit, vom şti că petele cele mai întunecate, ochii şi mucoasele cele mai apropiate de negru, sunt în general cele mai apreciate; ele indicând un temperament curajos, bun reproducător, nedegenerat. Ne vom feri de contrariu şi în special de ochii ceacâii. semn mai totdeauna de moliciune şi apatie.
Aceşti ochi bicolori sunt însă câteodată permişi chiar de standard, aşa de exemplu la dogul german, arlechin. Nu vom exagera iarăşi niciodată până acolo. încât să pretindem unui pointer alb cu pete citrinii, un nas şi un palat bucal tuciuriu, deşi dacă lucrul se întâmplă nu poate semnifica decât un foarte bun punct.
Cânii depigmentaţi sunt în genere timizi, nervoşi, temători de zgomote intempestive, de pocnetul pustei.
In alegerea unui câne pui, sau adult, acestea ar fi cam în general normele de luat mai mult în consideraţie, din punct de vedere al calităţilor naturale. Adăogăm numai, că deşi unui grifon nu i se va putea cere lucrul unui pointer, reciproca e tot atât de adevărată, dacă ţinem la tururile de forţă, cum se spune. In toate rasele putem găsi elemente excelente dar aci mai cu seamă, nu vom uita că nu excepţia poate hotărî regula.
Cum am indicat deja mai sus chestiunea, din care rasă vom alege tova-răşul de câmpuri! — va forma materia unui apropiat articol.
Aci vom mai spune numai câteva vorbe de alesul unui căţel între 3 şi 6 luni, — sub aceasta vârstă totul fiind o pura loterie şi de cumpărarea unui prepelicar adult, perfect pus la punct, de orice rasă ar fi el.
Relativ la cumpărătoarea căţeilor, vom şti că e o iluzie destul de exagerat optimistă, să ne închipuim că din 2 părinţi fie de expoziţie fie de field,. mari campioni internaţionali, vor naşte toti căţeii la fel lor. Un procent de 2% la 25%. le seamănă întocmai, niciodată nu-i depăşesc, aceasta când reproducătorii sunt de primă mână. Fraţi de mamă şi tată, pot fi: unul excelent: A ; B: un câne mediocru.
Părul moale şi lucios, pielea subţire şi elastică, sănătatea uneori extrem de delicată până la un an, sunt indicii de veche selecţie, uneori de cosaghinitate, practicată în vederea creşterii influxului nervos.
După vigoarea trupului, grosimea oaselor, lipsa de orice rachitism, aleg când am din 5—6 căţei pe acela ce la primul fluerat, dă buzna la gard.
Atenţia şi privirea cânelui, fineţea auzului, merg în cele mai multe cazuri împreuna cu fineţea odoratului şi supleţa caracterului. Mărimea toraxului, musculatura au făcut şi vor face totdeauna frumuseţea unui câne de sport.
A prefera un brevilin unui longilin, e o chestiune de standard, primii având pentru ei rezistenţa, cei de ai doilea, viteza, nu rareori unite neoboseli. Exagerările sunt neindicate, de orice tip ar fi vorba.
Dacă alegem un prepelicar dresat, pe lângă toate acestea vă recomand o largă încercare a lui întovărăşit de vânzător, dar pe un alt teren decât acela unde e învăţat să vâneze; îl vom însoţi după ce am tras 2 focuri în aer pe terenul şi la vânatul iubit de noi. Vom căuta înainte de orice, felul cum e echilibrat un câne; adică dacă viteza picioarelor e în raport cu nasul, aceasta mai cu seamă la cânii englezi.
In aceste rase abundă în comerţ câni de mare iuţeală, superbi ca musculatură, dar cu nas de continentali.
Ei formează falanga celor mai ratate fiinţe, inutilizabile In vânat.
Un influx nervos mic, dar un nas bun, nu e un dezastru, situaţia aceasta se întâlneşte uneori la bracii spanioli, acei perdigueros şi la bracii italieni.
Un prepelicar perfect, nu e unul universal, aşa cum germanii au încercat să creeze din faimosul lor brac, pentru gustul şi uzul vânătorului amploaiat de magazin sau birou, adică un câne care să şi gonească, să şi ponteze, să meargă şi la baltă, să găsească şi pe braconieri; la urină, să aporteze raţa sărind din barcă şi bătând stuful, să facă sluş în salon după aceea cu pipa în gură, etc. Acest animal chiar când se găseşte, le face pe toate cu atâta mediocritate, încât de cele mai multe ori, te lipseşti de toate. E o lege biologică pe care Englezii în mod pragmatic o cunosc din cele mai depărtate timpuri, aceea de a nu putea întruni niciodată într'un animal. la un grad înalt, viteza şi forţa. Un cal de tras şi un cal de curse sunt animale care abia seamănă între ele.
A fi un sportiv, înseamnă a dori un record într'o direcţie oarecare. — Poţi vâna potârniehea şi cu grifonul şi cu setterul, vânând-o cu cel din urmă, ai cu totul alte satisfacţii decât cu primul. Există o măestrie, un maxim de galop şi distante, în care se poate limita sau întrece de la rasă la rasă, peste o anumită limită de hotar.
Alegând un prepelicar deci, ne apropiem de perfecţie cu acela nu care e învăţat la mai multe inutilităţi, dar cu acela în care marile aptitudini inăscute: inteligenţă, stil, nas, rezistenţă, sunt strunite într'o disciplină cât mai plină de iniţiativă.
Dresajul german, cere prepelicarului, găsirea obiectului pierdut: batistă, ochelari, inel etc, — englezul găseşte o înjosire la un setter, sau pointer, aportul chiar. Un câne de mare brio, nu poate fi niciodată unul ce sforăie cu nasul în ierburi, după prepeliţa ce se ascunde. Pointerul, împreună cu toate varietăţile de setteri, trebueşte să ia contactul din aer, vânatul, prin emanaţiune directă, la distanţă uneori fantastică.
Am văzut câni pontând potârnichi, sau sitari, de pe un tărm al apei pe celalalt. — Cel ce încearcă un prepelicar va tine socoteală pe lângă aceste calităţi naturale, ce vin în primă linie şi care influenţează întru totul valoarea lui, for­mând mina de aur nativ, — felul ascultării lui.
Intarntea abordării experimentării dresajului, trebue să spun că vom fi foarte zgârciţi în darea sancţiunilor, mai eu seamă asupra olfacţiei. Sunt zile când pointerul cu cel mai fin nas, trece peste iepurele ghemuit la doi paşi de el, acelaşi câne care ieri ar fi aretat la 20 de metri.
Sunt momente când în concursuri de field-trials cei mai reputaţi câni, dau ca oile peste vânat, ciulindu-se la fiece greşeală.
Englezii numesc această mai mare, sau mai mică, sensibilitate pentru nasul câinsec: „scent". Acest „scent", pe care şi ţăranul nostru îl cunoaşte, numindu-l miros şi de care în mod foarte vag, mi-a vorbit deseori, condu-cătorii de copoi, mai cu seamă la iepuri, e de o capitală importanţă în alegerea ce faci. Prietenul meu J. Dhers, povesteşte undeva, cum într'o zi urmărind dealungul Franţei, un field-trials, în care toţi cânii zgorneau vânatul nereuşind să-l areteze, văzu un bătrân judecător belgian aşezându-se în patru labe, dând apoi comanda imediată, a unei alte direcţii de căutare. Cânii cad în aret. Ce se întâmplase? In ziua aceea erau două soiuri de curente, unul la înălţimea figurilor omeneşti şi un altul absolut contrariu, la nivelul nasurilor câineşti; a trebuit experienţa unui veteran chinolog, să poată găsi aşa de lesne explicaţia greşelilor repetate.
De altfel un prepelicar englez, ce din galop întins omite un aret, e mult mai scuzabil decât în aceeaşi situaţie, făcând aceeaş greşeală, un câne continental, lucrând în trap.
Un animal dresat, dacă se culcă sau nu clinteşte la sborul pasării, sau iepurelui (ceeace e foarte greu); dacă are o chetă în zig-zag, sau aproape, dacă mai cu seamă face dawn la gest şi aportează fără a rupe vânatul din prea mult strâns,
e un câne perfect şi costul lui variază azi între 50 şi 100 de lire sterline.
La noi, sau aiurea, se pot găsi chiar mai ieftini, sunt uneori împrejurări forţate sau excepţionale: dar totdeauna e prudent să fim sfioşi de marile ocazii. Un animal de rare calităţi înăscute, şi perfect dresat chiar foarte simplu, e extrem de greu şi costisitor de produs; deci Atenţie!
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 740
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: Vanatorul si cainii sai. Febr.1935 MIHAI MOSANDREI

Mesajde tehărău pe 30 Aug 2020, 21:43

85 de ani trecuți degeaba... Zici ca-i scris ieri.
Opriți transformarea nulităților în vedete!
http://www.ajvpsbuzau.ro/ro/descriere/
tehărău
Veteran
 
Mesaje: 3477
Membru din: 16 Mai 2009, 19:24


Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 21 vizitatori

Publicitate