Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 06 Dec 2022, 00:13

MARUSCA- aprilie 1938- Lt.Col Rosetti-Balanescu

Moderatori: biriuck, Alin3006

MARUSCA- aprilie 1938- Lt.Col Rosetti-Balanescu

Mesajde blackcrotal pe 14 Mar 2021, 13:16

MARUSCA
aprilie 1938 de: Lt-Col. C. ROSETTI-BĂLĂNESCU


Plecasem, chipurile, la lupi şi vulpi. — dar mai cu seamă la lupi. Cel puţin aşa trăgeau nădejde tovarăşii mei.
Ţin arendă de vânătoare peste o sfoară de pădiure, cea mai apropia-tă de meleagurile golaşe ale Bugeacului nostru ismăilean. Judeţul vecin. Cahulul, a mai păstrat din codrii vechi şi întinşi din vremuri, câteva amintiri de pădure, rămăşiţe schilodite ale trecutului cârpite azi cu plantaţii dese de salcâmi.
Spre un astfel de crâmpeiu de pădure ne îndreptam noi pe timp de iarnă, cale de vreo 25 kilometri. După zăpada mare, căzută o vreme mai înainte, nici de căruţă. Cât despre trăsură sau automobil, nici vorbă nu putea fi. chiar in glumă.
Ici înfundături prin troiene înmoinate trecute cu chiot la cai, din­coace şleah noroit, peste tot gropi şi făgaşe adânci în zăpadă întărită, cu opinteli de roţi oprite scurt în hop.
Până departe, haina petecită a omătului aruncată peste umeri de dealuri pustii.
Deal vale. deal vale, mereu şi monoton, ca în tot Bugeacul, fără nimic în zare decât golul coastelor, rupte câteodată de râpi şi hârtoape.
Nici un pom, nici un sat. Nimic. Pustiul. Suim şi coborâm nesfârşit, gângănii mărunte pierdute într'o imensitate încremenită...
Spre calea jumătate, din vârf de deal răsare jos, în fund de vale, conacul delà Dubovaia-Balca. cum i se spune locului, — adică Valea Stejarului. Va fi fost vreodată stejarul acesta de pomină, umbrind stingher un povârniş de vale, dar azi nu mai este. Câţiva salcâmi sărăcăcioşi întind braţe de desnădejde peste împrejmuirea dărăpănată a conacului ce pare părăsit. Ştim toluşi că nu este.
Mai în lături de conac au mai răsărit şi câteva căsuţe joase de pământ. Sunt moştenitorii exproprierii întinsei moşii ce s'a fărâmiţat şi aci ca peste tot şi cari au prins să-şi dureze aşezare.
Suim acum clina dreaptă din faţă şi lăsăm, jos în urmă, oameni ce nici nu i-am zărit, închişi şi pierduţi în pustiul coclaurilor lor, departe de oricine şi orice.
Suim cu Valul lui Traian în stânga, spinare lungă, nesfârşită, ce taie Bugeacul în lat până departe către fundurile răsăritului şi ale Nis­trului.
Când înalt, adevărată culme îngustă ridicată din şanţ şi lat din două părţi, când teşit de fierul plugului, când slujind de drum înălţat, lat şi drept....
Şi răbdător de aproape 2000 de ani.... Oamenii îi zic scurt ,-troian".
O vulpe, departe, stă nemişcată, punct negru, într'o coastă de deal înzăpezită. Atât. Nici o altă viaţă, cât curge vremea şi cât cuprinde ochiul. Până şi ciorile s'au tras, undeva, spre aşezări omeneşti.
P u s t i u . . .
Suim, opintim, coborâm mai departe, trăpşăluim, iar nesfârşit peste lat de deal, din h o p în hop — şi ajungem spre înserat în zarea de unde se vede, jos, conacul lui Boris, prietenul ce ne aşteaptă — de-i va fi sosit vestea trimisă cu zile înainte.
Mai încolo se întinde satul cuprins al Găvănoasei — sau Gavanosul, cum zic alţii. Sat mare de amestecătură de oameni.
Sunt aci, aşezaţi pe mahalale, găgăuzi veniţi unii tocmai de prin părţile Crimului, cu oile;
Sunt aci urmaşi de-ai mocanilor noştri veniţi şi ei cu oile din munte pe vremuri trecute; sunt aci şi ruşi şi alte seminţii de oameni, precum greci, veniţi şi ei de mult şi de departe — tocmai din părţile Salonicului, se zice — şi tot cu turme bogate de oi.
Un sat, nu departe, se şi cheamă Greceni — şi mai este şi o vale a Grecilor, în preajmă. Precum se vede, a fost şi este încă acest lac, meleag bun şi preţuit pentru oierit ce-a atras lume pestriţă de departe şi din toate căile vântului.
De aceia e şi ţinut de lupi pe aceste locuri şi de aceia trag şi bună nădejde tovarăşii mei.
In tolamnă, numai la prietenul Boris au fost rupte 15 oi şi încă altele, destule, la oameni. Dar acum zăpada acoperă câmpul şi oile s'au tras de mult la iernat prin ogrăzi şi saraiuri.
S'ar cuveni deci, ca tovarăşii mei să tragă nădejde ceva mai puţină . . .
Dar, ori cum va fi, suntem acum la conacul de burlac al prietenului Boris şi ştim din alte prilejuri, că ne va fi numai bine. Suntem aci sub semnul veseliei, al bunei învoiri, al prieteniei şi a lipsei de griji — scuturate departe pentru două zile.
Oameni în toată firea, ne regăsim aci sburdălnicia de şcolari în escapadă.
Au fost în acest loc homerice partide de râs şi s'au spus nemai-pomenite poveşti în jurul mesei din odaia mare şi s'au pus la cale neuitate farse celor somnoroşi prea curând. Cartofii sub cearşafuri fiind nevinovată îndeletnicire şi floare la ureche în desfăşurarea acestor ştrengăreşti uneltiri.
Şi niciodată o umbră sau o supărare.
Din raportul de seară a paznicului n'am lămurit mare lucru,
Ii cam in doi peri omul meu.
Vom vedea mâine . . .
Şi am văzut. In afară de câteva vulpi n'a mai fost nimic în bătăi, decât iepurime destulă, dar în care nu tragem unul din rosturile acestei arende de pădure, sa mai fie şi loc de scăpare bieţilor urechiaţi prigoniţi de toţi prin tot împrejurul... Mai apoi, o urmă de lup, proaspătă de tot, trece spre alt corp de pădure peste câmp.
Vom încerca. Poate se va fi oprit acolo. Dăm ocol mare sub vânt. Drum greu cu piciorul prin zăpada mare, prin povârnişuri, cu înfundături şi căderi. Regula vrea — şi era şi prudent — să ţinem armele descărcate.
Deschid drumul prin nămeţi. Ne îndreptăm spre valul lui Traian ce mărgineşte pădurea, să trecem dincolo, în câmp să ne furişăm nevăzuţi şi nesimţiţi, la adăpostul lui.
Ajuns la val, încep să mă caţăr pe clina dreaptă. Abia ajung sus şi brusc, dincolo de val în câmp deschis, de la 40 paşi sare lupul . . . Timpul să-mi scot puşca de după gât, să-mi găsesc un cartuş pe sub haină, să încarc ­ era departe....
Tovarăşii m'au văzut că vreau să trag şi se reped.... Unul ajunge să scoată capul peste vai şi să mai zărească lupul alergând în zare, doi se rostogolesc înapoi pe povârnişul valului....
Asta a fost... Amară întâmplare. Să ai prilej să dai tumba ca un iepure, lupul sărit de la picior şi să pierzi ooazia aceasta unică, să fii cu puşca goală....
Amar, amar....
Adio, poate pentru totdeauna....
Dar aşa a fost....
Aşa a fost să fie....
Pe urmă n'ia mai fost nimic deosebit în ziua aceia.
. . . Suim acum din pădure dealul din faţă, cu locuri adânc troenite, în cari se înfundă şi muncesc caii greu.
Tăiem drept peste câmp spre urma bătută din culme, ici prin nămeţi
înalţi, colo prin grămădiri de zăpadă prinsă de căpăţânele rotunde şi creţe ale ciorlanilor. Ţinem în lungul unei viroage ce taie dealul curmeziş, o hârtoapă destul de adâncă şi largă la capătul de sus, cu perete de râpă în spate, adăpost înalt în calea Crivăţului. Pe vremuri, mi-a spus conu Mişu, cel mai în vârstă şi mai ştiutor al locurilor dintre noi, pe vremuri, mai erau pe aci copaci, un fel de zăvoiu trimis de pădure ca un deget lung să pipăie spre gol.
Conu Mişu şi-a oprit caii şi m'aşteaptă, întinde mâna şi-mi arată spra viroaga înzăpăzită.
Conu Mişu a stat o vreme cu ochii ţintiţi în fundul acela întroenit, parcă privind ceva anume.
Dar nu era acolo decât albul nepătat al zăpezii.
— Pentru că ştiu că ai d-ta aplecare să cunoşti numele şi povestea locurilor, — a vorbit conu Mişu într'un târziu. — află că locul acesta se cheamă „la Maruşca", iar unii îi mai zic şi azi „zăvoiul" Maruşcăi.
Şi până s'au strâns tovarăşii, mi-a povestit conu Mişu povestea locului acesta pierdut în Bugeac.
" De mult de tot, poate acum 120 de ani şi mai bine, a fost prin ţinuturile acestea cea mai grea şi cumplită iarnă ce s'a pomenit vreodată de minte de om.
Atât de grea şi de cumplită a fost, încât vreme lungă, au numărat oamenii anii începând de la acea urgie de iarnă, ce înspăimântase şi înfricoşase minţile.
Se amintea că s'a născut copil, s'a măritat fată, a murit om ori a crăpat vită atâţia ani „dela iarna mare".
Au fost atunci sate întregi acoperite ras de munţii nămeţilor uriaşi, de nu se mai cunoştea nici loc, nici urmă de aşezare omenească. Iar oamenii au ieşit din mormintele caselor prin hogeacul vetrelor, la aer şi lumină, târziu, după potolirea furtunei de zile, negri, urâţi şi miraţi în minunea albului nepăsător, nesfârşit şi rece, ce stăpânea acum pustiul pământului. A fost o groază lungă, albă şi mută.
In acele vremuri trăia pe aceste locuri şi o mocancă, ce i se zicea Maruşca, stăpână de oi, femeie tânără, vitează şi aprigă, pe cât de frumoasă, de înaltă şi mândră.
Maruşca îşi stăpânea averea ei de oi cu bărbătească cerbicie, cu privire dreaptă şi poruncă scurtă ce ieşea neaşteptat şi mirată din cireaşă gurii. Era cunoscută, frumoasa mocancă, în toată lumea aceea amestecată de oieri veniţi din toate depărtările, drept stăpână bună, pricepută şi harnică, dar dârză şi fără frică în drepturile ei.
Era numită Maruşca pentru ochii ei codănaţi cu gene lungi, pentru toată făptura ei de femeie sănătoasă, cu carnea tare şi mijloc subţire, mlădios ca varga de alun.
In iarna aceea de pomină Maruşca îşi ierna oile pe aceste ţinuturi. Nu venise încă viforniţa cea înfricoşată, ba se mai puteau încă scoate turmele la câmp, să mai aleagă din rămăşiţele toamnei.
Perdea şi uşoară aşezare de adăpost avea Maruşca şi într'o viroagă cu spate înalt spre Crivăţ. Aci unde suntem.
Aci şi-a strâns Maruşca oile când, spre scăpătat, a prins să vremuiască.
Mâine îşi va duce turma la saraiurile din sat.
In astă seară e prea lungă cale. Dar mâine, fără amânare, le va duce la iernat.
Mai văzuse Maruşca vifore destule în viaţa ei hoinară din munte la şes . . . In viroagă dosită, la fereală de vânt,, s'a înghesuit turma, ciobanii, cânii şi măgăruşii. Era acolo o aşezare vremelnică, perdea de stuh şi colibă de lemn încheiat uşor. Afară vremuia încă fără înverşunare, când a intrat Maruşca în colibă să-şi treacă noaptea. Dar noaptea venise mai devreme în seara aceia. Şi-apoi, deodată, s'a pornit urgia. Dintru 'nceput nu-şi puteau da seama, cei din viroagă, noaptea şi adăpostiţi, de toată străşnicia vremii. Şi totuşi, din funduri de lume şi tainiţele pământului, venea iarna cea mare.
Cu nestăpânită putere se pornise cel mai grozav viscol ce fusese vreodată. Cu ger cumplit lăsat deodată, s'a deslănţuise furtuna de zăpadă. Cu Înfricoşătoare putere venea crivăţul cu pale întregi de zăpadă repezită în pulbere şi volbură deasă — în lungul pământului. Văzduhul întreg, din pământ până 'n cer, era o singură şi înspăi-mântatoare îmbâcsire de zăpadă asmuţită furios de tăria turbată a vântului, peste golul deschis al Bugeacului. Cu uimitoare iuţeală s'au îndesat năimeţii şi s'au ridicat troienele.
In pădure au trosnit şi au urlat copacii, s'au răsturnat unii şi s'au îmbrăcat toţi pe jumătate in alb de ghiaţă către miază-noapte. Nici o împotrivire de viaţă n'a mai fost cu putinţă. Biciuită, ameţită, străpunsă, trântită, biruită cu urlet sălbatec, viaţa îngheţată mai rămânea o clipă semn negru în puzderia albă, vreme scurtă mic morman alb — şi-apoi nimic şi nici urmă sub nămeţi.
Veneau neostenit din noapte, neîntrerupt, fără răgaz, fără sfârşit veneau valuri întregi după valuri, împinse de vântul repezit şi tare ca drugul de fier. Şi furia viforniţei creştea mereu....
De sus din marginea peretelui de râpă, curgeau zăpezile prăfuite de furtună cum curg şi se reped căderile spumegate de ape în vremea puhoaielor de munte, peste aşezarea Maruşcăi.
Mai jos, în adăpost de vânt, se aşternea liniştit năprasnică zăpada căzută drept, des, necurmat, gros.
Mereu.
Tot mai gros.
Toată noaptea fără oprire, cu aceiaşi înverşunare besmetică . . .
Când într'un târziu a vrut Maruşca să deschidă uşiţa colibei, cu grija celor de-afară, n'a mai putut. Era proptită în munte de zăpadă.
Din început nu i-a fost grijă ci numai mirare. A mai încercat să dea portiţa în lături şi apoi a chemat.
Dar glasul n'a mai răsunat ca altă dată, spărgând limpede prin lem-nul uşor, ci a rămas înfundat înlăuntru ca într'o hrubă îngustă.
A încruntat Maruşca sprâncenele subţiri şi a luat baltagul sprijinit de perete.
Din această clipă a început lupta.
Repede au căzut sub ascuţişul fierului legăturile din ţâţâna uşii. Dar uşa a făcut loc numai la perete drept de zăpadă.
L'a pipăit Maruşca uimită, cu degete înfio­ rate, prin întuneric — şi a înţeles cu cutremur că de acum va fi mereu întuneric dacă nu sparge drum spre aer şi lumină. A lucrat înfrigurată cu mâinile şi baltagul în trupul zăpezii, cu mintea chinuită de grija ei şi a turmei, nepricepând ce s'a putut întâmpla afară. S'a înfierbântat în luptă. Şi-a aruncat curând şuba grea şi apoi cojocelul cu blană măruntă de miel. A rămas în cămaşa înflorită împunsă de sâni tari. A lucrat cu îndârjire, fără ţipăt şi fără chemare, cu dinţii strânşi, hotărâtă, aprigă cum îi
era firea, coardă de voinijjă. Cu mâinile roşite de frig, cu unghiile, cu fierul securei a scobit omătul şi la dat în lături, croindu-şi încet vizuine. A lucrat până a înţeles că în curând va umple mica încăpere a colibei cu zăpada răscolită. S'a oprit Maruşca cu cel dintâiu cutremur de groază.
Cât lucrase?
De când?
Trecuse noaptea?
Venise, afară, ziua?
Nu-şi mai dădea seama . . . A stat o vreme cu capul plecat in gânduri, şi-a făcut loc cu piciorul prin colibă şi iar a pus mâna pe baltag. A lovit hotărât din altă parte în lemnul încăperii, unde judecase că va fi fost loc imai ferit de zăpadă. Ş i reîncepe lupta. Nu împotriva lemnului ce-a sburat iute în ţăndări, ci împotriva peretelui de zăpadă repede întâlnit.
De la început luptă iar Maruşca, înfrigurat, cu nădejde întâiut, cu desnădejde apoi, iute, mai iute, tot mai iute, — până ce cu suflarea scurtă şi repezită şi-a dat seama că şi aci luptă cu muntele î n t r e g . . . Dar Maruşca a scobit mai departe ca sălbătăciunea cu ghiarele, cu desperarea ce simţea că-i cuprinde fiinţa.
A săpat . . . a săpat . . . din ce în ce mai încet, cu braţe mai amorţite, cu răsuflarea mai grea . . . închisă, strânsă de atâta vreme îngust în coliba mică, începea să lipsească aerul . . .
Maruşca, neînfrântă, lucrează mai departe . . .
Afară era ziua mare de mult şi furtuna nu slăbise o clipă.
Tot văzduhul era tot numai puzderie deasă de zăpadă svârlită în valuri, mereu mereu, peste toată firea, de turbarea vântului. Nămeţi şi troiene uriaşe înghiţise şi netezise totul.
Maruşca era acum în adânc de viroagă netezită ras, departe în fund, cu stânjeni peste stânjeni de zăpadăl deasupra, si departe în f u n d . . . A suflat furtuna şi ziua aceia întreagă, a suflat şi noaptea, a suflat şi ziua următoare şi noaptea cealaltă, s'a întărâtat nebună, nesfârşită. De-acum nămeţii se înălţau numai către cer, căci pe pământ nu mai era măsură pentru ei ş i nimic — nici sat, nici case, nici copaci, nimic, înspăimântător albi tot . . .
Maruşca s'a trezit din toropeala ce-a cuprins-o, sub muşcătura gerului. E în cămaşă cu sânii goi, încet, îşi adună gândurile, — înţelege — şi pentru prima oară se preling două lacrimi mari, încet, din ochii codănaţi, pe obraz frumos . . .
Maruşca, viteaza Maruşca, mai încearcă încă să lupte . . . Cu mâinile, cu pieptul, cu trupul întreg apasă moale în peretele blestemat, ca o rugăciune, ca o indurare.
Dar braţele cad. dinţii nu mai sunt încleştaţi în voinţă dârză — şi Maruşca ameţeşte, ameţeşte . . . — Doamne . . .
Maruşca a căzut întâiu într-o mână — dar mai încearcă, minunata femeie, încearcă să se ridice, greu, încet . . . şi nu poate, cade în genunchi, se sprijină în mâinile amândouă . . .
Maruşca... Maruşca . . .
A căzut într'o parte . . .
Maruşca se pierde . . . a căzut moale cu faţa în sus . . .
Atunci cu sgomot înfundat s'a despicat deodată coliba sub apăsarea năprasnică a muntelui de zăpadă.
Parcă toată iarna aceea făcută bestie s'a aruncat atunci pe Maruşca
încă caldă, a strâns-o, a îmbrăţişat-o şi i-a sărutat rece gura frumoasa şi ochii codănaţi, cu gene lungi, în care au rămas îngheţate lacrimile ei din urmă . . .
Sărmana, viteaza, frumoasa Maruşca...
Conu Mişu n'a povestit mai departe.
.De atunci îi zice locului acesta ,,la Maruşca" şi a rămas în amintirea oamenilor, — a mai adăugat conu Mişu cu glas schimbat.
Conu Mişu şi-a atins uşor caii şi porneşte încet la deal prin nămeţi. De sus, din culme, mi-am întors odată ochii să privesc în urmă: la „Maruşca".,. Viroagă stătea ca o gură căscată, rânjind hain. Loc de durere şi de groază ca multe, multe, neştiute şi pierdute prin taina Bugeacului străvechiu...

Peste coclauri ninse ne-am luat drumul spre conacul unde ne aşteaptă ceai fierbinte cu rom şi bunătăţile lui Boris. Căci mâine cine ştie? Mai sunt în Bugeac viroage destule pentru luptători şi pentru calatori . . .
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: MARUSCA- aprilie 1938- Lt.Col Rosetti-Balanescu

Mesajde Tragaciul pe 16 Mar 2021, 07:27

Tare frumos! Mulțumesc Răzvan!!
Tragaciul
Membru activ
 
Mesaje: 108
Membru din: 27 Noi 2017, 17:36

Re: MARUSCA- aprilie 1938- Lt.Col Rosetti-Balanescu

Mesajde laurul pe 16 Mar 2021, 10:26

Frumos... Mulțumiri.
cal 12 /cal 16/ 223 / 30-06 / 9,3x62
Avatar utilizator
laurul
Veteran
 
Mesaje: 3000
Membru din: 27 Ian 2011, 12:05
Locaţie: Dupa vanat, oriunde!

Re: MARUSCA- aprilie 1938- Lt.Col Rosetti-Balanescu

Mesajde adrian1123 pe 16 Mar 2021, 21:59

Multumim,foarte frumos.
adrian1123
Veteran
 
Mesaje: 432
Membru din: 01 Oct 2009, 20:46

Re: MARUSCA- aprilie 1938- Lt.Col Rosetti-Balanescu

Mesajde blackcrotal pe 17 Mar 2021, 00:04

Prieteni ,
Va marturisesc ca de cate ori citesc un text din Carpatii pentru ca apoi sa-l rearanjez in pagina si sa-l printez aici eu multumesc autorului care a scris acel text . In acelasi timp multumesc strabunilor nostrii care au fost deschizatori de drum atunci cand au pus pe in functiune "Revista Carpatii" transmitand astfel peste ani si ani informatii referitoare la "pionieratul" vanatorii CIVINIZATE in Romania .
Va rog si pe voi cititorilor, sa inchinati un gand pios acelor URIASI care au reusit o intreprindere atat de mare precum CARPATII.
Iar daca vreti sa multumiti cuiva, va rog multumiti autorului adica lui Lt.Col. Rosetti - Balanescu sau lui Ionel Pop sau lui... si lui .
Acesti OAMENI MARI chiar merita multumirile noastre !
cu RESPECT ,
Razvan Constantin
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 742
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti


Înapoi la Revista Carpatii

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 9 vizitatori

Publicitate