Vinatorul.ro
Jurnal de vânătoare
Acum este 29 Mar 2024, 07:04

Istoria asa cum a fost

Sectiune dedicata fenomenului cinegetic in mass media . Puteti gasi aici linkuri interesante , ziare si reviste cu profil cinegetic , samd .

Moderatori: biriuck, Sly_Fox, CCM, Mircea-B

Istoria asa cum a fost

Mesajde blackcrotal pe 02 Noi 2015, 09:56

Salut,
Datorita gentiletii lui Biriuk am reintrat in posesia arhivei Revistei CARPATII - Director Ionel Pop care a functionat in Romania 15 ani in perioada 1933 - 1947 fiind prima revista dedicata VANATORII, PESCUITULUI, CHINOLOGIEI.
O sa gasiti mai jos un articol aparut in noiembrie 1940 care omagiaza pe cel care a condus prima autoritate vanatoreasca din Romania (Direcţiunea Vânătoarei ) din 1920 pana in 1940.

NICOLAE SĂULESCU - ING. AUREL M. COMŞIA
In tulburarea lunilor trecute, care a îndreptat toate atenţiile si grijile spre hotarele ciuntite şi spre fraţii noştrii maltrataţi, a trecut, pare-se, fără a fi observată şi apreciată, esenţiala schimbare ce sa produs în conducerea Vânătoarei româneşti. Prin trecerea la pensiune atingând limite de vârs-tă a d-lui Nicolae Săulescu, prin preluarea conducerei din partea d-lui Ing. Aurel M. Comşia ni se pare, că s'a încheiat o epocă în istoria recentă a Vânătoarei noastre, şi intrăm în cuprinsul alteia, noui. Ne oprim la această răscruce de drumuri, nu pentru a ne arăta alesele sentimente de prietenie şi de devotament pentru cele două proeminente personalităţi ale cinegeticei româneşti, ci pentru a face o succintă apreciare a faptelor, şi mai ales a resultatelor şi a tendinţelor.
Douăzeci de ani de muncă în aceiaş brazdă, în acelaş loc de comandă! Vlaga unei vieţi sămânată zi de zi în slujba aceleiaş cauze. Atât să fie, şi am fi datori să strângem cu multă căldură mâna celui ce pleacă, de sigur cu o nevăzută lacrimă în colţul genei. Dar d-l Nicolae Săulescu a fost mult mai mult decât un funcţionar care se înşirue egal între un predecesor şi un urmaş. El este creatorul slujbei în care a servit interesele vânătoarei, el este cel dintâi director al Vânătoarei româneşti.
Situaţia de azi. nu o putem aprecia decât prin comparaţie cu cea ce era înainte cu douăzeci de ani, iar justificatele şi necesarele tendinţe de perfecţionare, programele de viitor nu însemnează şi nu e îngăduit să fie considerate ca dovezi ale insuficenţilor de azi, fiind ele naturalele etape ale perfecţionării fără răgaz.
Sa creat prin Legea Vânătoarei un serviciu special, nou, necunoscut înainte: Direcţiunea Vânătoarei, ca o secţiune independentă şi importantă a Ministerului de Agricultură.
Dintr'o cutiuţă din cele cu miile ale Ministerului de Finanţe, in care se adunau rarii bani ai permiselor de vânătoare, dintr'o complect neglijată preocupare poliţienească a Ministerului de Interne, deodată se crează un serviciu special, căruia i se dă în seamă nunumai apărarea intereselor băneşti ale statului, nu numai crearea unei reale poliţii de vânătoare, dar i se pun în faţă modernele probleme: organizarea vânătorilor, controlul şi îndreptarea spiritului vânătoresc, desvoltarea unei reţele de organe prin care se poate acţiona, şi mai ales popularizarea ideei de ocrotire a vânatului, combaterea sistematică şi energică a factorilor potrivnici înmulţirei vânatului.
Cei care am stat lângă leagănul actualei organizaţiuni vănătoreşti a României, ne dăm mai bine seama ce a însemnat iniţierea acestui serviciu. Cei mai tineri, de azi, pot fi tentaţi să deprecieze imensitatea greutăţilor şi deci resultatele. Să scoatem din amintirea acelor vremi şi a celor ce au urmat, câteva aspecte. Poate vor fi de folos în judecarea lucrurilor. Vânătoarea era considerată ca un prilej de a pierde vremea aşa cum ar fi jocul de cărţi, tablele. Există oameni, ( se spunea ) care sunt ghiftuiţi de bunătăţile lumei, nu au nevoe să lucreze, n'au cu ce să-şi umple viaţa şi zilele prea lungi. Iau în spate arma, pornesc cu slugă şi câini scumpi să bată hotarele trăgând focuri după cele sălbâtăciuni. Sunt alţi oameni, iarăşi, cărora nu le place să stee lângă rândea, lângă calapod, lângă masa de scris, şi îşi împărţesc netrebnica viaţă între crâşmă şi hoenăreală vânătorească. Aceştia erau „vânătorii" în ochii marii mulţimi a cetăţenilor şi din această mare mulţime se ridicau şi conducătorii trebilor publice.
Pe de altă parte, vânătoarea era considerată ca un fel de drept natural al fiecărui român. După cum am dreptul să scot apă din fântână din mijlocul satului, aşa am dreptul să ies cu arma, să impuse vânat. Permisul de vânătoare e doar o şicană a fiscului şi nu constitue nici o ruşine să tragi chiul acestui nesăturat fisc. Si apoi, cine controlează dacă am plătit sau ba taxa? Jandarmul are altă treabă, şi mai primeşte şi el câte un urechiat; domnul pretor, domnul subprefect, prefect chiar, vânează şi ei fără această bucăţică de hârtie, permisul. Iar dacă vânătoarea e un drept cetăţenesc, e natural, că o pot exerţa pe unde vreau, cât îmi cuprind ochii. Doar unele moşii dacă insemnau oaze oprite în colo te cobori din tren sau din cărată, unde ţi se pare locul prielnic, şi începi să cauţi miriştile sau bercurile.
In fine, era înrădăcinată în conştiinţa oamenilor părerea că vânatul e „dat de Dumnezeu", că el s'a menţinut şi fără opreliştele şi ocrotirea oamenilor, şi nu stârnea nici o mirare, dacă bătrânul şi „corectul" vânător, la paza de sitari din primăvară, împuşca iepuroaica, sau, vara, căprioara cu pui după ea.
Să mai adăugim acestor stări permanenta şi acerba ostilitate a celor mai mulţi guvernanţi faţă de preocuparea „netrebnică" a vânătoarei, să mai adăugim neîncetatele atacuri ale demagogiei aplaudată de mulţimea braconierilor, să ne gândim la neîncetata criză de fonduri şi la rolul de Cenuşotcă (Cenusereasa) pe care Va avut vânătoarea în bugetul statului, şi vom avea peisajul în care şi-a început viaţa Direcţiunea Vânătoarei.
Dar de unde să iai oamenii cu leari să încadrezi acest nou serviciu? Unde erau specialiştii într'o materie hulită, dispreţuită, fără învăţământ? Care e omul, ce va putea birui prejudiciile de sus şi de jos, va avea tăria, abilitatea şi perseverenţa să schimbe o mentalitate, să consfinţească hulita vânătoare ca un important factor al organizaţiei de stat? Nu ştim cine anume a făcut alegerea şi deci o atribuim Soartei bune d-lui Nicolae Săulescu. Pe aceia vreme d-sa nu era decât un distins funcţionar seperior, într-o specia litate care nu avea nimic comun cu vânătoarea, nu era decât membrul unei distinse familii neaoş româneşti, nu era decât un bun vânător, excelent trăgător. Deci nu era cea ce aş numi „specialist" în materie de vânătoare. Îndrăgostit al trebilor vânâtoreşti, dispunând de o cultură vânătorească aleasă, care înse avea caracterul de amatorism, i s'a încredinţat deodată crearea unui serviciu de stat, de specialitate severă. Mărturisim, că în această epocă a vânătoarei româneşti, celelalte calităţi ale d-lui Nicolae Săulescu au fost mai folositoare decât cunoştinţele d-sale tehnice — vânâtoreşti, frumoase la început, perfecţionate an de an. In acest timp problema principală nu era una de pură tehnică — ci mai mult una pe care am numi-o „politică". Problema era să strecori barca fragilă printre atâtea stânci, prin gurile atâtor abisuri potrivnice. Problema era ca din haos să scoţi o reţea de oameni, funcţionari centrali, inspectori judeţeni, paznici publici. Problema era să converteşti, cu binele, cu răul marea lume a vânătorilor spre nouile principii, să pui fără prea multă durere cătuşe libertinajului străvechiu.
Dacă d-l Nicolae Săulescu a reuşit în opera sa, merifal îl are în urma calităţii d-sale de organizator, a finului simţ eu care a dosat mijloacele, a cunoştinţei perfecte a oamenilor şi a năravurilor, în urma aplicării metodelor de convingere v ad hominem".
Dintre zece oameni aleşi de d-sa, au dat greş doi sau trei? N-a aplicat dela început preceptele ortodoxe ale ocrotirei, închizând ochii uneori? A captat bunăvoinţele recalcitranţilor şi cu metode, care nu sunt scrise în legile de organizare a ministerilor, trimiţând more patrio „boerilor" câte o răţuşcă, un iepure, un fasan? A „urlat cu lupii" uneori, ca să-i abată dela primejduirea turmei ce i s'a dat în grije ?
Ceea ce rămâne e tabloul de azi a vânătoarei, căreia Nieolae Săulescu i-a consacrat cu drag, conştient, deplin şi muncă, şi timp, şi dragoste şi calităţi: viaţa sa.
Când se ridică d-l Nicolae Săulescu dela masa de scris de lângă care a creat şi a condus spre succes organizaţia de stat a vânătoarei româneşti, Vânătorimea îl petrece cu dragoste, cu recunoştinţă şi cu clara conştiinţă, că pleacă un intemeetor.
In locul devenit astfel vacant, a fost o.şezat cel pe care întreagă opinia publică vânătorească Va desenat de multă vreme, d-l Ing. Aurel M. Comşia.
Scoborător din o familie de aprigi luptători naţionalişti din Ţara Făgăraşului, neam de neam vânători, Aurel Comşia întradevăr de copil a intrat în tagma noastră. închis în preocupările lui ştiinţifice — vânătoreşti, aproape refuză să desvăluiască ceva din neîntrecutele sale aventuri vânătoreşti, cu toate-câ dela vârsta de 74 ani poartă cicatricele ghiarelor unei ursoaice scoase din bârlog, cu toate că potecile lui vânătoreşti se înşiruesc până în nordul Yukon-ului american, cu toate că la expoziţia internaţională din Berlin (1937) d-sa a dobândit cele mai multe premii internaţionaledintre toţi expozanţii.
D-l Aurel Comşia e un profesionist al ştiinţei vânătoarei. După liceul din Blaj, după şcoala de silvicultură din $emnitz, după vâltorile celuilalt mare războia şi apoi după un început de carieră de inginer silvic, vocaţiunea lui adevărată Va pornit spre depărtările mari, spre Canada. A luat acolo viaţa pieptiş. A început ca muncitor de fabrică, până şi-a însuşit limba engleză; a studiat temeinic şi apoi a practicat intens tinăra industrie a crescătoriei de animale cu blănuri. In aceiaş vreme ca liber profesionist s'a ocupat de ingineritul silvic şi de turismul cinegetic, primind şi însărcinări oficiale din partea guvernului canadian. In urma scrierilor sale ştiinţifice în domeniul vânătoarei şi al biologiei Are publicate 35 lucrări apărute în America, Germania şi la noi în scurtă vreme a fost cunoscut şi apreciat cu deosebire în lumea ştiinţifică. In 1931 a fost invitat la prima Conferinţă Biologică Inter-naţională, care s'a ţinut în Matamek (Canada), unde a prezentat o lucrare devenită isvor incontestat, referitor la „Fluctuaţiunile periodice ale lapinilor americani.
In 1938 din încredinţarea guvernului German, a colaborat la marea lucrare a aduceri alor 30 bisoni americani în parcul dela Schorfheide. In toţi aceşti 10 ani petrecuţi în Canada, d-l A. Comşia a lucrat ştinţificeşte — în laborator şi pe teren — cu toată intensitatea, devenind un specialist recunoscut pe plan internaţional.
Incă în 1937 guvernul României la rechemat oficial în Ţară pentru a colabora la desvoltarea Vânătoarei Româneşti. Aurel Comşia a răspuns cu însufleţire, părăsind un teren de activitate care i-a dat toate satisfacţiunile, şi acceptând cu situaţie de trecere funcţiunea de Inspector general al vânătoarei. Realizările d-sale în acest răstimp sunt prea bine cunoscute.
D-l Aurel Comşia găseşte un organism închegat, care va fi temeiul activităţii sale. Acest organism poate e cam arhaic în construcţia sa, de sigur poartă pecetea începutului şi a diletantismului, de sigur sufere şi el de o hipertrofiare a părţii birocratice; dar e o temelie solidă, pe care se poate clădi, diminându-se superfluul, accentuându-se binele, ridicându-se lucruri noui.
D-l Comşia ne-a făgăduit, că în curând are să ne dee, în formă de broşură, programul d-sale de reorganizare şi de îndrumare a Vânătoarei româneşti, program, pe care Va schiţat — ca studiu de arhivă — încă în anul 1938. In linii generale, noul Director al Vânătoarei îşi propune să transforme, treptat, Direcţiunea Vânătoarei într'un aparat de îndrumare tehnică, de control şi de coordonare. Deci ca o desvoltare faţă de trecut, o descătuşare din legăturile biurocratismului, lucrări şi realizări efective pe teren, descentralizarea complectă a serviciilor. Pivotul programului d-Iui Comşia este Integrarea organică şi totală a vânătoarei (a gospodăriei cinegetice) cu agricultura şi silvicultura, pentru a servi interesul reciproc al tuturor acestor componenţi ai Economiei naţionale. O parte esenţială a acestui program e formarea unui personal tehnic, specializat. In ceea ce priveşte „Fondul vânătoarei" urmează a se stabili în norme precize utilizarea lui, cu buget publicat înainte de aplicare, cu dare de seamă la finele anului bugetar. Atât aparatul central cât şi cel exterior va fi redus simţitor şi simplificai, aşa după cum pretinde tehnica reorganizării şi o pretinde asprimea vremilor prin care trecem.
Suntem siguri, că sub noua conducere ţelurile activităţii Direcţiunei Vânătoarei vor primi forme foarte precise, foarte conştiente, şi energia, priceperea şi simţul practic al d-lui Comşia va face ca ele să fie atinse. Avem în fruntea Vânătoarei româneşti un înegalat specialist, Director al Vânătoarei o m c u o concepţie morală dârză şi neinfluinţabilă, hotărât în objective, hotărât în acţiuni avem siguranţa, că „epoca Comşia" se va brăzda adânc în cursul desvoltării vânătoarei româneşti, lăsând ogaşe, pe care şi cei vor veni vor putea înainta cu uşurinţă şi fără teama greşelii. Se termină o carieră? începe altă carieră? Nu! D-l Nicolae Săulescu, plin de vigoare trupească şi sufletească, înbogăţit cu tesaurul unei lungi experienţe, încălzit neîncetat de dragostea pentru opera sa: organizarea vânătoarei româneşti, va continua că iee parte la conducerea ei. Uniunea Generală a Vânătorilor — de pildă — e un teren, unde d-sa ar putea întregi minunat, şi ar putea desvolta aproape neînchipuit, roadele activităţii d-sale din serviciul oficial de stal. E o modestă sugestie aceasta şi am dori, ca în curând actualul Vicepreşedinte al Uniunei, să primească un adjectiv: Vicepreşedinte activ.
De altă parte d-l Comşia nu începe. Departe de a începe, d-sa aduce la îndeplinire practică şi inte-grală rodul unei îndelungate activităţi. E o schimbare de roluri, şi amăndoror proeminente personalităţi ale vieţii noastre cinegetice le putem spune în aceiaş vreme cuvânt de recunoştinţă pentru trecut, urare de izbândă pentru viitor! O facem din toată inima.



Sper sa va faca placere parcurgerea unor file din istoria vanatorii in Romania
Respect
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 740
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: Istoria asa cum a fost

Mesajde blackcrotal pe 03 Noi 2015, 10:49

Salut,
Intr-o zi postarea de mai sus a avut peste 100 de vizualizari . Acest lucru ma bucura si ma indeamna sa continui ceea ce-mi propusem, respectiv sa postez aici articole care au fost postate in Revista Carpatilor . Unele dintre acestea vor fi surprinzator de actuale iar altele ar putea sa ne fie far calauzitor in ceea ce facem sau ar trebui sa facem pe viitor.
Pt ca vreau sa pastram aerul autentic de acum 82 respectiv 68 ani am sa pastrez textele asa cum au fost scrise iau eu de acum nu am sa mai postez decat anul si luna in care a aparut articolul respectiv in Revista Carpatilor

Pornind la Drum, (Numarul 1 al revistei ianuarie 1933 )
Gândul acestei reviste s'a născut în o seară de Septemvrie târziu, în casă din vârf de munte, unde sălăşluiam de câteva zile. Inserarea ne ajunsese împrăştiaţi, care pe unde dibuiam pe urmă de cerb, şi acum în pragul nopţii eram adunaţi de nou intre pereţii de trunchi neciopliţi ai cabanei. Totmi si Achim adunară de pe masă miezurile cinei noastre simple, şterseră de sudori armele aninate în piroane de lemn, şi în vreme ce noi, cei patru preteni, ne cuibăream în pătulele de cetină moale mai umplură încă odată cu crepături de brad pântecele sobei. Apoi îşi căutară şi ei, paznici vrednici, un colţ de hodină în aretul focului. Dupăcum murea viaţa în feştila înăduşită în lampă, prindeau tot mai mult curaj suliţele de lumină care ţişneau dintre rătezele sobei şi se alungau jucăuşe dealungul pere-telui din faţă, iar în pervazul îngust al ferestei se desluşau tot mai mult licuricii stelelor. Printre muş-chiul bătut între bârne se filtra fără încetare aerul răcoros de afară, aducând înbalsamat miros de răşină. Şi, ca în fiecare seară, a început să se dapene firul poveştilor. Unul o întâmplare vânătorească, celalalt o observaţie din minunata lume, atât de puţin cunoscută, a vieţii jivinelor. Unul o znoavă, celalalt o problemă vânătorească... Se inoda firul, dela un tovarăş la celalalt, înviind amintiri şi nădejdi, care acopereau gândurile vieţii fiecăruia dintre noi în văpaia unei alte lumi. Ne cufundăm în lumea descătuşată de falşul convenţiunilor, stăpânită numai de legile firii, cuminţi şi fără târguiala. Dispar zăgazurile sociale, se năruie zidurile, pe care veacurile ni le-au ridicat intre noi şi mama noastră: pământul. In câteva clipe timpul fuge înapoi cu paşi de mii de ani, şi ne regăsim o mână de oameni tovarăşi, deopotrivă intre noi, feriţi de asprimile nopţii în un adăpost primitiv din vârf de munte.
In jurul nostru foşneşte aceeaşi pădure de brad nepângărită de secure, ne străjuesc aceleaşi piscuri cu piatră arsă, acelaş luceafăr ne zimbeşte, ca şi înainte cu sute şi cu mii de ani, când alţi oameni au urcat muntele, alţi oameni au gonit gadinele pădurii, şi după zi de trudă, alţi oameni s'au adunat tovarăşi buni în jurul focului aţâţat din crepături de brad. Alţi oameni, mai înfrăţiţi cu zidirea lui Dumnezeu, şi poate, mai înfrăţiţi şi între ei.
Timpul ne răpeşte în goana lui cu el, ne desbracă sufletele de tot ce s'a încărcat strein din neam în neam, şi ne simţim numai oameni, înfrăţiţi şi noi cu zidirea lui Dumnezeu, înfrăţiţi între noi...
Focul adoarme pe încetul şi adorm şi vorbele oamenilor trudiţi. Din adâncul văii din faţa colibei răzbeşte până la noi muget întărâtat de cerb, care îşi strigă stăpânirea peste ceata lui. Brazii au început să cânte, în vântuleţul trezit, cântec de leagăn. Şi în acea seară minunată de Septemvrie târziu a încolţit gândul revistei noastre. Să aducem în casete cercetate de atâta greu ale pretenilor noştrii cât mai des iluzia mirosului de brad şi a aerului tăios de munte. Să-i desprindem din vreme în vreme dintre pietrele de moară, care le macină necontenit sufletele. Să-i apropiem de izvorul seninătăţii şi al liniştei: de minunea pe lângă care trecem fără să o vedem, minunea pentru infăp-tuirea căreia şi Cel Atotputernic a trebuit să muncească greu şase lungi zile biblice.
Să adunăm sincer manile vânător eşti, să hoinărim împreună în largul câmpiilor, dealungul pâraelor de cleştar, să urcăm alăturea culmile. Să pândim cu dragoste viaţa făpturilor negrăitoare, şi să răsplătim durerea şi pierderea pe care o duce glonţul nostru, cu înzecită binefacere de pază şi ocrotire.
Tovărăşie frăţească intre vânători, dragoste pentru pământul nostru şi pentru toate vietăţile pe care le ocroteşte, iată gândul, care ne călăuzeşte.
l-am zis revistei noastre „Carpaţii",pentru a înfăţişa imaginea acestui colţ de pământ pe care vrem să-l cultivăm şi să-l facem şi mai mult cunoscut şi mai mult iubit. Şi pornim la drum în frunte cu imaginea vânătorească a Celui ce a făcut din Carpaţi spinarea unei ţări, pentru a ne fi pururea, şi nouă şi citi- torilor noştrii, neuitată pildă de virtute vânătorească.
IONEL POP


Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 740
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: Istoria asa cum a fost

Mesajde blackcrotal pe 04 Noi 2015, 08:41

ANUL II. 15 NOEMVRIE 1934
C ă t r e TINERII VANATORI
Când zic tinerii vânători, nu înţeleg pe acei cari, ca mine dela etatea de 14 ani, au început să prindă gustul vânătoarei; mă adresez si acelora cari, din anumite împrejurări, au întârziat şi se îndrăgostesc chiar la o vârstă mai înaintată de această splendidă şi nobilă îndeletnicire: vânătoarea.
Am vânat dela etatea de 14 ani; când eram în liceu, vacanţele erau bucuria micului vânător de atunci; şi am vânat şi după terminarea studiilor şi după eşirea în lume. Am vânat şi am gustat din greutăţile şi plăcerile acestei pasiuni până la o vârstă destul de înaintată. Astăzi la 74 de ani sunt imobilizat şi nu mi-a rămas decât amintirea a 53 ani de vânătoare...
Astăzi revăd ca într'un cinematograf: câmpiile şi pădurile cu prepeliţile şi sitarii lor, Bărăganul şi Dobrogea cu dropiile şi spărcacii lor, ostroavele şi bălţile Dunării cu lupii şi vulpile, raţele şi gâştile, pelicanii şi toate vietăţile lor; pădurile din Păuneşti, Bălca, Căluţi, Radiana (jud. Putna) cu căprioarele, urşii şi mistreţii lor. Dealurile şi pădurile din Simontornya, Tolna, din comitatul Tolna, Ungaria (1883/84), cu cerbii, căprioarele, iepurii, fazanii şi potărnichile lor... toate îmi trec pe dinaintea ochilor... au fost, da, au fost.
... Recomand tinerilor vânători să-şi înfiinţeze un jurnal în regulă, o carte ae aur a vânătorului, în care să treacă zi de zi tot ce întâlnesc, tot ce li se întâmplă, tot ce observă.
în cursul vieţii lor de vânător. Să ţie seamă, în tabele sistematic alcătuite, de localitatea şi tot felul de vânat împuşcat. In tabelă să nu lipsească rubrica focurilor date. La încheerea fiecărui an, fiecărui sezon de vânătoare, va vedea în tabloul său, câte focuri a dat în plin şi câte în vânt! Se va putea clasifica singur din ce clasă de vânători face parte: 25, 30, 50, 60, 80%? De 90% să nu se teamă, puţini o ating; de 100%... poate s'o istorisească, dar din jurnalul său nu va reuşi s'o constate niciodată\.. dacă a fost conştiincios înregistrat.
Din jurnalul vânătorului să nu lipsească capitolul: Câinii de vânătoare; câţi i-au trecut prin mână, calităţile şi defectele lor; observaţii asupra inteligenţei lor, asupra obiceiurilor lor. Să înregistreze pentru păsările călătoare;
- primăvara : prima zi când le-a văzut, toamna ultima zi când le-a mai întâlnit.
Pentru vânatul local, când a văzut primul vătui de iepure, când primul pui de vulpe; dacă a împuşcat vre-o lupoaică sau vulpe plină, să consemneze data.
La ce vânători oficiale sau particulare a luat parte; să înscrie şi numele persoanelor şi persona-lităţilor cu cari a vânat şi anume în ce localitate. Dacă vânătorul are proprietatea sa, sau dacă dreptul de vânătoare îi este arendat; să nu neglijeze să pună în faţa invitaţilor săi cartea sa de vânătoare, pentru ca aceştia să-şi înscrie în amintire numele şi impresiunile ce au căpătat la vânătoarea ce s'a aranjat în cinstea lor.
Ce lucru frumos!, ce amintire plăcută! Ce colecţii şi studii într'un jurnal de vânătoare!... Din fiecare pagină, ce zici, din fiecare rând scris în cartea vânătorului, vine timpul când personal sau alţii pot scoate bogăţii de studii asupra vânat-ului şi psihologia celor cu cari au venit în contact.
încă din copilărie m'am obişnuit a însemna, pe foi volante sau mici note, toate cele văzute şi observate şi apoi a le trece în carnete, iar dela etatea de 23 ani 1883/84, când mă găseam în Ungaria pentru complectarea de studii agricole, acolo făcând cunoştinţa cu vânătorile mari şi cu regulile vânătoarei (cu mult înainte de această epocă, în Austro-Ungaria vânătoarea era reglementată prin legi) am ţinut jurnal regulat de ceeace am vânat şi de tot ce mi s'a întâmplat în cursul lungii mele îndeletniciri cu vânătoarea.
Acest jurnal, regulat ţinut până în 1900, spre regretul meu a dispărut.
Sper că vânătorii nu se vor supăra de sfatul ce le-am dat pentru ţinerea unui astfel de jurnal; sunt convins că mulţi ii vor fi având deja.
Bucureşti, Noemvrie 1934. I. SOCEC.
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 740
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: Istoria asa cum a fost

Mesajde blackcrotal pe 05 Noi 2015, 12:24

ANUL XV, 15 NOEMVRIE 1947
Prof. E. G. RACOVIŢÂ

A şti însemnează pentru om: a trăi timpul de a fi, cu mulţumire, şi a aştepta clipa de a nu fi, cu seninătate", aceste erau cuvinte prin cari marele naturalist, Prof. E. G. Racoviţă îşi încheia discursul de recepţie la „Academia Română". Atâta timp cât a fost: de la 15 Nov. 1868 şi până la 19 Nov. 1947, timp de 79 ani, Prof. E. G. Racoviţă a căutat să ştie cât mai mult şi cât mai temeinic. A învăţat dreptul la Sorbona, ca să înţeleagă problemele firii omeneşti, pe care a iubit-o că puţini alţii de seama lui, şi a studiat ştiinţele naturii, ca să poată adânci şi desâifra tainele firii şi mai ales ale milioanelor de vietăţi, cărora le-a dedicat cei mai frumoşi ani ai vieţii sale de rodnică trudă ştiinţifică.
Savantul dela Şovăneştii Moldovei, unde se retrăgeau strămoşii săi în timpul când au condus destinele ţării, avea o moştenire de mii de pogoane, arător şi pădure. Ar fi putut întocmai ca alţi descendenţi ai mari lor familii înstărite să odihnească oboselile studiilor dela Sorbona prin înso-ritele plaiuri ale Coastei de Azur cu sporturi şi casinouri. El insă, rând pe rând cheltueşte sume prodigioase pentru scopuri ştiinţifice, trece moşia boerească în mâinile ţăranilor şi îşi făureşte o altă bogă ţie, mult mai de preţ şi mai fericiloare: munca şi satisfacţiile omului de ştiinţă. Tânărul Emil abia îşi trece doctoratul în 1896 şi, în anii următori: 1897—1899, intră între colaboratorii ştiinţifici ai expediţiei „Belgica". Petrece astfel 3 ani în regiunile geroase ale „Antarticei", ale Continentului dela Polul Sud. In mările Sudului a cunoscut noui forme ale vieţii organice, le-a studiat, şi le-a descris, întemeindu-şi un renume de mare naturalist. Când alţii abia la sfârşitul vieţii se pot mândri că sunt naşii unor forme noui şi al unor fiinţe necunoscute în ştiinţă, Emil Racoviţă era celebru la etatea de 30 ani şi nu mai puţin de 12 varietăţi şi specii poartă numele naşului „Raco". Conducătorul expediţiei ( Darwin ) are cuvinte de excepţională laudă pentru tânărul naturalist, pentru cunoştinţele, capacitatea şi extraordinara lui putere de muncă şi ataşament camaraderesc. Focul sacru al dorinţei de a cunoaşte si de a şti, de a se instrui, de a vedea, de a face ştiinţă, erau singurele care-l ţineau pe el, odrasla domnitorilor moldoveni, în preajma Barierii de Ghiaţă a Sudului. însemnările sale din această vreme conţin multe amănunte, cari îl arata a fi un fin observator şi par a fi ale unui naturalist consumat, cu lungă experienţă ştiinţifică. Nu ai putea bănui că ele au fost scrise de un tânăr de 30 ani, decât din stilul avântat şi concis. Claritatea stilului şi logica închegată a expunerii caracterizează toată activitatea ştiinţifică şi scripturistică a naturalistului Racoviţă. Farmecul special al scrisului moldovenesc îl vedem în scrisul lui din tinereţe, ca şi în scrisul de mai târziu, şi involuntar constaţi că: „La Moldova, dulce soare, Creşte floare lângă floare". îndrăgind cercetările vieţii şi organismelor maritime, primeşte cu însufleţire postul onorific de subdirector al Institutului de cercetări dela Ranyuls-Sur-Mer, unde valurile Mării Mediterane spală pietrele dela poalele Pireneilor Orientali. Excursiunile în munţi alternează cu cele maritime şi nou material ştiinţific augmentează colecţiile pe cari mai târziu le-a adus Institutului de Speologie din Cluj. Acolo în Pirenei a îndrăgit munţii şi mai târziu la noi, în Cluj, Când a înfiinţat prima societate turistică românească, ia dat numele sugestiv de „Frăţia Munte ană", căci era de credinţă că o excursie în munţi este frăţie între om şi om şi frăţie între oameni şi cer. Voia să redactăm o revistă pentru popularizarea turismului, frumuseţilor naturii şi vânătoriei, ideal ce l-a întruchipat revista noastră „Carpaţii", admirată număr de număr deprofesorul E. G. Racoviţă.
La Ranyuls-Sur-Mer şi la Paris rămâne dela 1900 până la 1920, desăvârşind cercetările începute, dând noui formulări concepţiilor noui şi complectând concepţii ştiinţifice vechi. In ani de grea cumpănă pentru marea revistă de specialitate, „Archive de Zoologie" cheltueşte din propriile sale mijloace pentru susţinerea acestei reviste, pe care o redacta, şi înfiinţează pentru ştiinţa peş-terilor, pentru Speologie, al cărei întemeitor şi pontifex maximus a fost, revista „Riospeologica". Am bagateliza rezultatele ştiinţifice ale vieţii lui laborioase, dacă am încerca în c â t e v a cuvinte să schiţăm concepţiile noui şi aportul ştiinţific al profesorului E. G. Racoviţă în domeniul zoologiei şi biologiei. E deajuns să spunem cum congresele specialiştilor au fost adeseori prezidate de savantul nostru, dovada înaltei preţuiri de care se bucura. Când a sosit plinirea vremei, România şi-a întregit hotarele şi în 1918 Universitatea din Cluj îşi deschide porţile. Tânăra universitate a primit cu bucurie concursul somităţilor ctitorale cum erau profesorii Iorga, Părvan, Rabeş, Levaditi, Pompeiu, ş. a. (cari au venit să ţină cursuri la Cluj. Criticele la adresa nouei Universităţi au amuţit când a coborât din oraşul luminii profesorul E. G. Racoviţă. S'a desprins din cercul senin al cercetărilor sale din Franţa şi a venit la noi, ca să rămână la noi, si să înfiinţeze noul Institut de Speologie şi să dea directive noui cercetărilor biologice. Universitatea Ardealului şi iubitorii de fiatură nu potl fi îndeajuns mulţumitori memoriei marelui naturalist, profesor de largi concepţii, omului nobil, sufletului distins şi adânc uman, care a fost Prof. E. G. Racoviţă.
El a trăit cu noi, s'a identificat cu aspiraţiile noastre, a suferit cu înfrângerile noastre, a îmbărbătat luptele noastre, a fost primul atlet al revendicărilor noastre, a fost Coresi publicaţiilor ştiinţifice ale Facultăţii de Ştiinţe, chiag al tuturor asociaţilor de muncă ştiinţifică, „cooperatist" cum îşi zicea el însuşi la toate bunele lucrări ale Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj şi la Cele mai multe asociaţii ştiinţifice. Astăzi, când nu mai este între noi, cu firească duioşie recunoaştem că el a fost ceasornicul nostru, care nici când nu a întârziat, fiindcă nici o dată nu s'a grăbit.
In afară de marea stimă şi veneraţie, de Care s'a bucurat distinsa lui personalitate, ce i-am dat noi marelui dispărut, ca să „trăiască timpul de a fi, cu mulţumire"? Lumea lui interioară era ordonată şi complectă, nu avea nevoie de concursul altora şi! privea cu senină şi amplificată mulţumire succesele acelora cari, alături de el, descifrau tainele naturii şi frumuseţile ei.
Revista „Carpaţii" pentru care a avut în toate împrejurările cele mai frumoase cuvinte de apreciere, în clipa când Prof. E. G. Racoviţă a coborât în panteonul Ardealului, frânge o lacrimă pentru Cea mai senină figură îndrăgostită de natură şi de oameni.
„CARPATII”
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 740
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: Istoria asa cum a fost

Mesajde Alin3006 pe 05 Noi 2015, 18:57

E interesant de stiut un amanunt ¨de culise¨ si anume ca Aurel Comsia a petrecut 10 ani exilat in Canada pentru un gest de ¨lesmajestate¨: un comentariu al sau care l-a jignit pe rege.
Asa ca a fost nevoit sa plece din tara, in Canada, unde a invatat mult, a scris mult si mai ales, a vazut cum fac altii in alte parti si ulterior a venit cu un bagaj vast de cunstiinte inapoi in tara. A fost in mod cert cel mai complet si mai instruit specialist roman in cinegetica. Un om cu un caracter ca lama unui cutit, care nu a facut nici un compromis, niciodata, nici macar in fata regelui tarii, chiar daca a platit scump asta.
Alin3006
Veteran
 
Mesaje: 6458
Membru din: 26 Sep 2007, 12:35
Locaţie: bucuresti

Re: Istoria asa cum a fost

Mesajde blackcrotal pe 07 Noi 2015, 06:22

CABPATII• 1942. No. 12
DUPA ZECE ANI

Pe scândura aceleiaşi mese de scris, împovărate şi azi cu dosare de advocatura se încheagă asemenea celui dintâi, şi acest al 120-lea număr al „Carpaţilor". Ca şi cel, ce cu sfială se alcătuia acum sunt zece ani, şi acesta cere un cuvânt de primă pagină. Amintirea păşeşte pe urma întoa- rsă. Şi ici, şi colo, găseşte aruncat în cărare grăuntele, pe care încă nu au apucat să-l culeagă paserile uitării, şi ne duce, ca pe copiii din poveste, la poarta casei din care am pornit.
„Gândul acestei reviste s'a născut în o seară de Septemvrie târziu, în casă de vârf de munte, unde să-
lăşluiam de câteva zile" . . .
Retrăim acea seară, care nu era altfel decât oricare care din cele multe petrecute în lumea bună în care ne cufundam cu bucurie de câte ori vânam cerbul. Gustăm şi acum din farmecul colibii în care joacă zarea focului, se istorisesc întâmplări minunate din viaţa muntelui, a oamenilor şi a jivinelor, şi unde trupul trudit e dus în lumea viselor de orga cerbilor, care se apropie până subt obloanele ferestrei. Iar din capul pe care de atunci a căzut ninsoarea anilor, şi din inima care începe de-acum să protesteze în faţa urcuşurilor repezi acelaş gând se încheagă:
„... Să aducem în casele cercetate de atâta greu ale prietenilor noştri cât mai des iluzia mirosului de brad şi a aierului tăios de munte. Să-i desprindem din vreme în vreme dintre pietrele de moară, care le macină necontenit sufletele. Să-i apropiem de isvorul seninătăţii şi al liniştei: de minunea pe lângă care trecem fără să o vedem, minunea pentru înfăptuirea căreia şi Cel Atotputernic a trebuit să muncească greu şase lungi zile biblice. Să adunăm sincer mâinile vânătoreşti, să hoină rim împreună în largul câmpiilor, dealungul pâraelor de cleştar, să urcăm alăturea culmile. Să pândim cu dragoste viaţa făpturilor negrăitoare, şi să răsplătim durerea şi pierderea pe care o duce glonţul nostru, cu înzecită binefacere de pază şi ocrotire.
Tovărăşie frăţească între vânători, dragoste pentru pământul nostru şi pentru toate fiinţele pe care le ocroteşte: iată gândul, care ne călăuzeşte.
I-am zis revistei noastre „Carpaţii" pentru a înfăţişa imaginea acestui colţ de pământ, pe care vrem să-l cultivăm şi să-l facem şi mai mult cunoscut, şi mai mult iubit" . . .
Profunzimea cu care simţim şi azi acele îndemnuri dinainte cu zece ani, ne dovedeşte, că ceea ce ne pornea la drum nu era volbura trecătoare a unei însufleţiri de o clipă. Iar viaţa de o decadă a revistei a arătat, că pornirile şi simţămintele din care ea a luat fiinţă îşi aveau aşezată seminţa bună în sufletele multor fraţi şi surori ale noastre. O „revistă de vânătoare" in chip obişnuit se adresează unui cerc de cititori foarte restrâns. Pe prea puţini îi interesează această îndeletnicire de pierde-vară, decât doar în chipul unui iepure primit dar. O revistă, care străduindu-se să cultive dulcea noastră limbă, şi frumosul, totuşi nu are pretenţia să fie alăturată revistelor „literare"; o revistă care dacă publică pagini de adevărată artă, isvorăte din geniul unor laureaţi ai literelor noastre, mai des dă lumii gândurile simple ale unor oameni, cari mai bucurosi infruntă unul in bârlog, decât groaza tocului si a hârtiei albe. O revistă, care atinge preocupări ale ştiinţelor naturale, fără să se încumete a călca pragul revistelor ştiinţifice. O revistă în spatele căreia nu e nici belşugul unui buget public, nici dărnicia unor instituţiuni economice; o revistă care şi-a propus (şi s'a ţinut de cuvânt), să nu accepte delà nimenea, subt nici o formă ceea ce se
numeşte sau se poate numi subvenţie; o revistă care se bizuia delà început numai pe nădejdea abonamentelor. O revistă, pe care nu a „lansat-o" nici un fel de organizaţie de stat sau particulară; care nu a fost impusă nimănui, prin nici un mijloc, care nu a fost trimisă nimănui decât voită şi cerută. In fine: o revistă, care delà început şi-a fixat cheltuelile de personal de redacţie şi de administraţie la zero lei, şi care în schimb nu a putut rezista niciodată tentaţiunei unor ilustraţiuni în plus, a unor pagini în plus, chiar împotriva alarmei necontenite a bugetului dezastruos.
Cum a putut oare răzbi această modestă publicaţiune între asemenea împrejurări potrivnice for-mulelor clasice ale editării unei reviste, la noi mai ales? Cum şi de unde a pornit firicelul de isvor al primilor abonaţi, de unde s'a schimbat aţa de apă în pârăiaş, de unde s'au adunat zecile, apoi sutele, apoi miile de cetitori? De ce această revistă „de vânătoare" e aşteptată şi citită cu plăcere de oameni, care nu au purtat nicicând armă de vânător, de femei, de adolescenţi? De unde acel sentiment de comunitate sufletească între aceşti prieteni ai „Carpaţilor" al cărui realitate o simţim necontenit? De ce oare s'au coborât în grădina noastră ca să sădească flori alese mari scriitori şi însemnaţi oameni de ştiinţă, când grădinarul ocroteşte în această grădină şi cele mai modeste flori, care abea îndrăznesc să deschidă ochii plini de sfială în pustietăţile cele neumblate de picior omenesc? De ce răsplăteşte fiecare număr al acestei reviste pe toţi cei ce s'au trudit să-l alcătuiască, dindu-le mulţumiri cu mult mai inte.nse şi mai curate, decât le-ar putea da orice recompensă bănească? Din cei zece ani de viaţă petrecuţi ca în mijlocul unei familii în care nu sunt decât inimi deschise, am tras răspuns acestor întrebări: Această revistă răspunde unei necesităţi. Să nu fim socotiţi nemodeşti, atunci când spunem acest cuvânt. Ne cunoaştem modestia locului în viaţa spirituală a neamului nostru. Dar acest locşor e al nostru, şi munca noastră, oricât de neînsemnată, se integrează rodului generalei vieţi intelectuale.
Odată, într'un muzeu, am admirat capitelul unei columne corintice. Bogăţia de flori şi de frunze stilizate de arta maestrului, ieşea ca un snop înalt din îmbrăţişarea chenarului. Fiecare frunzu-liţă, fiecare petală, fiecare cotoraş era sculptat cu extremă grije şi gingăşie. In potirul unei flori am găsit urma staminelor, iar frunzele de acantus ale bradului aveau îngrijit scoasă la iveală duna tijelor. Ce rost putea oare să aibă această muncă de detaliu, pe al cărei rezultat nici nu-l poate percepe ochiul celui care se încântă de frumuseţea capitelului, aşezat în vârful columnei de cincisprezece metri? Şi totuşi, din armonia şi din deplinătatea acestor detalii aproape imperceptibile, se încheagă frumuseţea. In capitelul măreţ al culturel şi al vieţii spirituale româneşti, reprezentăm un infim detaliu, pe care aspectul general îl acopere, făcându-l nevăzut. Şi totuşi acel detaliu îşi are rostul lui, şi totuşi foarte modesta muncă, ce a fost trebuitoare pentru modelarea acelei uşoare unduiri ale frunzei sculptate, e o părticică necesară a frumuseţii întregului. Fără de ea, capitelul ar susţine tot aşa povara arcului, şi tot încântat ar privi omul frumusetea columnei. Dar ar lipsi cu toate aceste o treaptă mică spre acea perfecţiune, a cărei neatinsă depărtare e farmecul şi ispita spiritului omenesc.
Revista noastră e necesară in străduinţele sufleteşti ale neamului nostru, fiindcă răspunde chemării vetrei străbune. Veacurile au îngrămădit în sufletele şi în preocupările noastre zgura sbaterilor omenimei. S'a aşezat peste temelia simplă şi solidă a fiinţei noastre strat peste strat,
artificiul civilizaţiunei. Aceste pojghiţe, cu străluciri de piatră scumpă şi cu ape dulci de mărgean, prea adeseori au înăbuşit şi scânteia dumnezeiască, şi amintirea manei de lut din care suntem alcătuiţi. Ne-am rupt dela sânul mamei noastre, unde gândurile erau simple şi somnul fără frământare, unde nelipsitele asprimi ale vieţii erau îndulcite de dreptele porunci ale firii, căreia toţi se supun. Ne-am ridicat pe meşteşugite aripi, pierzând atingerea cu marea şi mângăetoarea realitate: „din pământ eşti"! Desrădăcinarea ne striveşte în povara sentimentului de singurătate şi în durerea inevitabilei treceri; şi mai ales în epocile frământate ca ceea prin care trecem, ne zbatem viaţa în mijlocul celui mai îngrozitor spectacol: cel în care civilizaţiunea îşi manifestează întreaga ei forţă formidabilă, lipsită de mângăerea milei. Omul acestei lumi simte câteodată o chemare. Tainică, neauzită de ureche, nevăzută de ochiu. Purcede din străfund de veacuri şi grăeşte limpede poruncind acelor moaşte ale primordialei noastre firi, pe care le mai păstrăm subt cunoştinţa realităţilor de azi. Noi însă nu putem răspunde acelei chemări, aşa cum răspund paserile, când aud porunca misterioasă a plecării. Lumea din care ne vine chemarea e o lume pier­ dută, cărarea ei e frântă, aripile noastre sunt grele, cătuşele noastre scurte. Batem totuşi din aceste neputincioase aripi, pornim cei doi paşi spre lumea obârşiei noastre, şi încercăm să odihnim capul trudit pe sânul Geei. O clipă avem iluziunea revenirii, a liniştei, a scutului casei părinteşti: atingem pământul. Această revistă a noastră e statornicul complice al acestor evadări. Trezeşte ecouri şi amplifică această tainică chemare; ia mâna care caută în întunerec, şi călăuzeşte pe cel dornic în pacea codrilor, în libertatea bărăganelor, în măreţia frământării furtunilor, în acea lume, în care nu este suspin fără de zâmbet, nici fior de moarte fără bucuria renaşterei.
Vânătoarea şi pescuitul îşi trag dulceaţa tot din supunerea în fata acestei chemări. Comunitatea de ordin spiritual a celor ce înţeleg şi râvnesc să urmeze chemarea străvechilor stări, cuprinde „iubitori ai Naturii" alături de vânători, foarte mulţi, tot mai mulţi însetoşaţi după acele desfătări curate. Revista „Carpaţii" a slujit apropierea de lucrurile simple în majestalea lor, alcătuiri ale Naturei, — a desvălit peisagii noui, a ridicat perdeaua necunoaşterei de pe multe fenomene şi întâmplări din acea lume primitivă, a petrecut acvilele în zbor pe deasupra tancurilor de piatră, a furat o clipă din misterul vieţii unei flori. A deschis porţi spre o lume după care însetoşează sufletele noastre. Din iubirea Naturei naşte fără greş o profundă şi fierbinte iubire a Ţării şi a Neamului. Din ea porneşte gândul ocrotirei fiinţelor fără grai, iar etica vinătorească, pentru infiltrarea căreia am insistat necontenit, nu slujeşte decât cinstirea marelui Altar al Creaţiunei.
* * *
Iată ţarina în care am înfipt plugul nostru. La sfârşitul celei de a zecea brazdă ne-am oprit şi am mângâiat cu privirea rodul pe care îl vedem încolţit. Am ridicat un gând cucernic spre cei ce au plecat de lângă ace ste brazde, care le-au fost dragi şi lor. Cei rămaşi în muncă ne-am strâns mâinile frăţeşte. Şi pornim mai departe, făcăndu-ne cruce. „Doamne ajută"! I. P.
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 740
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: Istoria asa cum a fost

Mesajde blackcrotal pe 08 Noi 2015, 06:20

Când vânăm pe locuri necunoscute...
Noemvrie 1933
de AL. CAZABAN

De când s'a luminat de ziuă şi până la apusul soarelui, am răscolit în lung şi 'n lat zăvoiul, miriştele şi porumburile de pe moşia Padina din Ialomiţa, fără să găsesc o urmă de vânat. Dându-mi seama că degeaba îmi pierdeam vremea şi că trebuie să mă întorc cu mâna goală, m'am hotărât să plec în altă parte, unde aveam nădejdea să găsesc o sălbătăciune cât de mică, pe care să mă răsbun. Dar cum nu cunoşteam locurile pe acolo, m'am coborît într'o staţie, unde mi s'a părut că împrejurimile sunt mai sălbatice. In afară de şeful de staţie şi de vreo doi macagii, n'am văzut nici un om pe peronul inundat de soare. Cu mine nu s'a mai dat nimeni jos din tren şi am simţit, par'că, o părere de rău, când maşina porni şi mă lăsă singur acolo. Cu pasul obosit, am trecut prin gară de cealaltă parte. M'am înviorat însă de odată: Un căruţaş care se întâmplase să aştepte vreun muşteriu, mă întâmpină:
— încotro domnule?
Ţăranul era voinic cu mustăţile roşcate, cu ochii mici strălucitori. In loc să-i răspund, l-am Întrebat:
— A cui e moşia asta?
Omul mă măsură cam mirat:
— Cum, nu ştii că e moşia Sărăţeni?
— Şi a cui e?
— E a lui domnu' Petruş . . . Nu-l ştii? . . . E boer mare ...
— Da' vânat e pe moşie?...
— O fi!... Cum să nu fie?...
Cam descurajat de răspunsul ăsta, şi ca să mă încredinţez dacă îşi dă seama de ceeace înseamnă vânat, începui să-l descos:
— Dumneata eşti vânător?
— Nu sunt... de, ce să spun? Dacă nu sunt!....
— Da' prepeliţe... ştii păsări de alea cari sboară din mirişti... sunt?
- I e . . .
— Da' potârnichi?
— Ie ... ie şi de-alea ...
— Şi iepuri? ...
— Iepuri să nu fie!...
Când m'am suit în căruţa strâmtă şi lungă reaţă ca un sicriu, căruţaşul nu se grăbi de loc să-şi mâne caii.
- Hai, nu mergi? — l-am îndemnat, oarecum nerăbdător.
Omul nu se mişcă din loc. Stătea cu ochii în zare, gândindu-se parcă să puie ceva la cale. Deodată mă întrebă, privindu-mă pe sub gene:
— Nu cunoşti pe nimeni p'aci?
— Desigur! ... Nu ţi-am spus?...
Căruţaşul îşi înghemui capul între umeri:
— Da . .. mi-aţi spus ... Da vezi... Chiteam că era mai bine să mergeţi la Reviga... dacă vi-e gust de vânătoare . .. Acolo e baltă.
Mă bucurai:
— E mare balta?...
— Mare domnule... Ţine vreo cinci kilometri ...
— Da încaltea, găsesc ceva pe ea?
— Tot felul de jigănii!... Intr'un ceas, umpli un sac... Au mai fost pe acolo boeri din Bucureşti ...
Când l-am întrebat dacă cunoaşte bine locurile, ţăranul se miră:
— Cum să nu cunosc?!... Păi, eu nu-s din Reviga?! ... Vă port eu pe acolo... Am şi barcă.
— Da e departe? — îl întrebai cu nerăbdare.
— Da de unde!... Uite colo .. în coasta pădurii ...
Ca să n'am în urmă vorbă cu el, mă tocmii:
— Şi cât îmi ceri până acolo?
Fără să se gândească o clipă, căruţaşul îmi răspunse:
— Cincisprezece poli...
— Cum, omule — sării — cincisprezece poli?...
0 palmă de loc?!
Ţăranul lăsă hăţurile din mână:
— Dacă poftiţi!... Crezi că-i aproape?!... E mai bine de o jumătate de poştă pân'acolo... Aşa pare că-i aproape.
Mă dădui jos din căruţă:
— Mă duc eu pe jos până în sat... Găsesc eu acolo un căruţaş mai omenos de cât dumneata...
— Apoi până în sat vă duc şi eu... Cu un pol vă duc...
Cum eram lihnit de foame, mi-a trecut supărarea pe el, şi m'am suit iarăşi în căruţă.
Pân' la sat, îmi vorbi numai de balta dela Reviga. După cum spunea, în balta acea trebuia să fie mai multe raţe decât papură. „Aţi putea dormi la mine... Am sta la noapte de pază, Că, vezi domnule, şi eu sunt meşter la vânat..."
Când ne-am oprit în faţa cârciumii, din uşe mă priviră o mulţime de feţe mirate, şi când am întrat înăuntru i-am surprins pe câţiva din muşterii, dându-şi coate, în batjocură. Unii, mai din fund, se uitară chiar cu neîncredere şi aproape dispreţuitori.
Cum le-am spus: „Hai noroc, oameni buni", aerul se schimbă îndată şi mă văzui înconjurat de feţe prietenoase. Cârciumarul mă pofti în altă cameră, dar eu am vrut să stau mai bine de vorbă cu oamenii, şi am rămas în cârciumă. Abea începui să îmbuc ceva şi mă pomenii că se apropie de mine un bondoc ars de soare, cam cu chef, dar fără îndrăzneală. Mă întreabă cu ce afaceri venisem pe acolo şi dacă în noaptea aceea rămâneam în sat. Când i-am spus că am venit numai pentru vânat,
i-am surprins un zâmbet uşor sub mustaţa-i castanie.
— Şi pe ce locuri o să umblaţi?
— Da', ştiu eu?! Căruţaşul de-afară mi-a spus că la Reviga e baltă bună pentru vânat.
— Da, e bună — dădu din umeri bondocul. Da' şi la Sărăţuica sunt raţe... si e aproape de tot..
— Chiar pe moşia asta?
— Da, domnule ... Aici în marginea satului... Două tarlale şi... eşti la baltă.
— Şi zici dumneata că e vânat mult?
— Cum să nu fie? N'am purtat eu, în barca mea, pe un boier?... Tot din Bucureşti... A îm­
puşcat peste o sută cincizeci de bucăţi. Câţiva oameni începură să zâmbească. Bondo­
cul se încruntă la ei.
— Ce râdeţi mă? Ce ştiţi voi!... Par'că's vânători? ... domnule!...
L-am întrebat:
— Mă rog, care baltă e mai mare: Reviga sau Sărăţuica?
— Ce are a face — se miră bondocul — Reviga e o scursoare acolo... Nu găseşti nimic... Da Sărăţuica e baltă.... nu glumă!.... întrebaţi oamenii.... Nu-i aşa, mă?
Aproape în cor, oamenii încuviinţară:
— Da, e mare... mare de tot!
Căruţaşul întră cu biciul în mână. Ţinându-l cu privirea pe bondoc, îl întreabă:
— Cum, mă, e mai mare Sărăţuica de cât Reviga?.... Reviga e scursoare?
— Nu... nu!... cum să fie scursoare? Se poate?... Da ştiţi, dumnealui spunea
că-i mai lată Sărăţuica, mă lămuri liniştit bondocul, fără să se uite la mine.
Mă amestecai iarăşi:
— Cum rămâne atunci?... Care e mai lată: Reviga sau Sărăţuica?
Din ce în ce mai senin, bondocu mă Încurca mai rău:
— Apoi îs late amândouă ...
— Par'că adinioare, spuneai că-i mai lată Să­
răţuica?
— Da, da, e mai lată, — să grăbi bondocul. .
Cam necăjit birjarul îl luă din scurt:
— Cum mai lată, mă? Nu-i mai lată Reviga?
Bondocul, fără să pară cât de puţin încurcat, încuviinţă:
— E lată şi Reviga!... Ce să spun?... Da e lată prin unele părţi... pe la vărsături...
Neştiind ce să mai cred, îl întrebai din nou:
— Da' unde-i mai mult vânat?
— La Sărăţuica!...
— Da la Reviga nu-i? — se supără căruţaşul.
— I e . . . ie şi la Reviga ... Ce să spun?...
Mă întorsei spre căruţaş:
— Cum văd, sunt cam la fel bălţile ...
— La fel!...
— Atunci rămân la Sărăţuica... De ce să mai bat o poştă până la Reviga?
— Bine, rămâneţi aici! — îmi răspunse căruţaşul, ieşind, cam necăjit, din cârciumă.
Cum a plecat căruţaşul, bondocul căpătă glas:
— Ce vă potriviţi la el?!... E un şiret... I trebuia un muşteriu până la Reviga... Auzi, raţe pe Reviga!... Mare hoţ!.
Cei de faţă îl încuviinţară:
— Aşa-i domnule!... Rămâneţi aici şi mergeţi cu Ioniţă la baltă... El ştie rostul!
— Cine-i Ioniţă?
— El! _ îmi răspunseră, arătându-mi pe bondoc.
Frecându-şi mâinele, Ioniţă puse îndată lucrurile la cale:
— Eu mă duc să pregătesc barca... Dumneata
vii în urmă... Ne-ar trebui ceva tutun. Sunt ţân­
ţari mulţi..
Şi fără să mă întrebe, ceru două pachete de tutun. înainte să plece îl cinstii cu un litru de vin...
Bondocul îi pofti la un pahar şi pe ceilalţi tovarăşi din cârciumă şi nu se mişcă, decât după ce mai
ceru un litru de vin, bine înţeles tot în socoteala mea.
Apoi se ridică şi îmi spuse din uşa cârciumei:
— Vă aştept la barcă!...
— Cum plecă Ioniţă, ţăranii mă încurajară:
— Du-te cu el... Cu el o să faci treabă... E dat
dracului...
Am aşteptat până s'a
mai răcorit timpul; apoi am luat drumul spre baltă. Cu toată asigurarea oamenilor că balta e la mar­
ginea satului, am umblat aproape un ceas până ce am ajuns pe malul ei.
Strânsă între două dealuri, Sărăţuica îşi scurgea apele-i înverzite şi clocite, pe marginea ogoa­
relor şi a arăturilor. Deasupra stufului nu se purta nici o pasăre, ca şi când unda apei ar fi fost otrăvită. Am crezut că poate am greşit drumuul şi că gârla asta, nu putea fi decât o scursoare care da în Sărăţuica. Atunci, am luat drumul In sus, pe marginea ei, fără să dau de baltă. Norocul îmi scoase în cale un om. Intrebându-l dacă e departe Sărăţuica, îmi răspunse:
— Asta-i Sărăţuica!... Care vrei să îie?
— Da pe Ioniţă nu l-ai văzut?
— Care Ioniţă?...
— Ala, care e vânător, Unu bondoc... Are o barcă...
— Ce barcă, domnule! N'are nimeni nici o barcă... Avea boerul una... da' de când au scăzut apele, a luat-o la curte...
— Bine, dar aşa mi-a spus Ioniţă! — zisei aproape desnădăjduit.
Omul dete din cap:
— Ioniţă v'a spus? Ei bată-l să-l bată!... E un şiret, v'a păcălit!...
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 740
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: Istoria asa cum a fost

Mesajde blackcrotal pe 09 Noi 2015, 19:09

Mugetul de cerbi în toamna 1934
Aşteptată un an, cu iluzii ţesute din cele mai alese fire, vânătoarea de cerbi se desfă-şoară intens în cele două săptămâni dintre 22 Septemvrie şi 5 Octomvrie. Ceea ce iese din acest cadru atât de limitat sunt doar prevestirile zilelor calde şi apoi ecoul extazului trecut. In viaţa vânătorului de munte mugetul cerbilor e culmea plăcerilor vânătoreşti. Dar în aceeaş vreme e şi cea mai de seamă ocaziune de a constata situaţia acestui vânat ales. De primăvara până în epoca mugetului doar ciutele grele şi apoi cu viţei de iasă la luminişuri; taurii stau în tainiţele pădurilor, feriţi de ochiu omenesc. Iarna pâlcurile de cerbi sunt compuse de asemenea mai mult din ciute, din viţei, din tăurenci tineri, şi arareori vedem câte un cerb capital căutând tovărăşia mulţimii adunate pe coastele din faţa soarelui. Acum însă în muget, se prezintă şi cei mai tainici. Mugesc, iasă pe urma vacilor în tăeturi, în poene cuprinse de otava fragedă: îi poţi „constata".
După epoca mugetului se poate face un bilanţ cu aproximativă exactitate asupra efectivului cerbilor şi asupra desvoltării lor calitative. II poate face, şi desigur îl face fiecare proprietar de terenuri de vânătoare cu cerbi. Credem însă, că facem bine, suntem datori chiar, să încercăm o sinteză a informaţiunilor care ne-au parvenit de la colaboratorii noştri, pentru a închega o schiţă a situaţiei generale. Aşa după cum am căutat să o facem şi anul trecut. Referatele asupra decurgerei mugetului dau o situaţie caleidoscopică. Unii din corespondenţii noştri avizează un muget înteţit, stăruitor, în plin. Aceasta a fost şi experienţa celui ce scrie aici, acolo unde vânase el. Alţii au avut parte de muget intermitent, leneş, chiar de o „alergare mută". Caracteristica acestui sezon a fost însă un început foarte timpuriu şi o tăcere la o dată, când de alte ori mai era cel puţin un muget întârziat. Acum prin 5 Octomvrie abea de s'a mai auzit ici-colo câte un glas, şi ne aducem aminte, de pildă, anul trecut, cum ne soseau rapoarte de mugete bune încă prin 15—20 Oct. şi chiar izolate prin Noemvrie. Tovarăşii, cari au avut parte de muget slab, atribue această împrejurare la trei cauze: întâi timpul cald, uneori nenatural de cald, care a domnit în cele două-trei săptămâni de muget, apoi împrejurarea că în dricul mugetului am avut lună plină şi cerbii au mugit toată noaptea, deci mai obosiţi, mai leneşi, încetând să mugească deodată cu ivirea zorilor, şi începând seara târziu. Şi în fine în unele locuri a fost deranjat mugetul de haite de lupi. Dar, ne îndoim de realitatea acestor cauze. E incontestabil, că în unele reviruri am avut muget excelent. Or şi acolo vremea era tot senină şi caldă şi luna şi acolo strălucea toată noaptea, tot aşa ca şi în terenurile cu muget slab. Lupii? Fără îndoială, că deranjază mugetul. Dar nul opresc pe durată. Mai mult, după cum vom vedea din un caz pe care îl vom relata mai jos, o haită de lupi căzută între cerbi, chiar atacând cerbii, nu au oprit mugetul. Nu se poate tăgădui, că vor fi având şi aceşti factori influinţa lor. Dar o credem redusă şi credem, că acolo unde s'a constatat un muget slab trebue să mai existe încă vreo cauză, cu caracter local. Şi bănuim o disproporţie a sexelor: prea multe vaci, prea puţini tauri. Fiecare cerb a putut ajunge mai pe uşurel în stăpânirea unor ciute; moleşala ia cuprins mai curând, concurenţa înteţitoare de muget şi bătae a fost scăzută. Şi dacă aceasta e cauza, sau una din cauze, ea e şi un avertisment. De fapt, în regiunea unde a vânat autorul acestor note, nu a văzut în toamna aceasta haremuri de câte 6—7—10 ciute, cum văzuse de altă dată. Câte 2, câte 3, cel mult câte 4. In schimb tauri mulţi, câte un stăpân, cu 2—3 coldani. Faptul, că aici a fost un muget din cele mai bune, ar fi un argument destul de serios pentru această vedere. Ar fi bine, dacă proprietarii de terenuri ar cumpeni puţin situaţia lor, şi ar căuta, dacă nu s'a abuzat oare în anii trecuţi cu împuşcarea taurilor, sau doar proporţia sexelor nu va fi fost deranjată altfel.
Pe lângă aceste divergenţe de informaţiuni, care au putut fi influenţate şi de motive subiective: succes sau insucces, cu starea sufletească aferentă putem stabili cu multă satisfacţie, că aproape de pretutindenea ne-au sosit veşti bune: cerbii în creştere numerică, area cuprinsă! de ei se lărgeşte an de an, calitatea coarnelor bună, pe alocurea desemnată chiar ca una în vădit progres. De fapt, cerbii ni s'au înmulţit simţitor. In vechile lor nuclee au ajuns la o densitate, care abea mai poate fi sporită. Iată îmi aduc aminte de revirul Sovata de acum zece-doisprezece ani. O urmă de cerb te pironea pe câteva minute şi aveai de mers poate ceasuri, până dădeai de alta. Azi poteci în lege, bătătorite. Necontând ce diferinţă e între cea ce vedeai atunci şi ce vezi azi trecând, păscând, mugind. De altă parte cerbii au devenit vânat statornic în unele regiuni unde cu nu mai mult de 2—3 ani în urmă ei erau doar trecători, şi prea rari, şi au apărut la alte periferii, mai îndepărtate, unde nu existau.
E un proces de colonizare naturală, răspândindu-se surplusul terenurilor vechi, îngrijite asupra unor locuri noui. Dar acest fenomen poartă obligaţiuni atât pentru vânători, cât mai ales pentru administraţiile oficiale vânătoreşti. Cerbul are nevoe de linişte mai ales acolo, unde şi-a găsit o nouă casă. Hăituit şi prigonit dela început, el se va trage spre alte locuri, sau va reveni acolo unde prezenţa lui nu mai e un bine ci un balast. Am putut constata chiar în toamna aceasta, că s'au liberat permisiuni de împuşcare de cerbi de sigur în bază de eronate informaţiuni , în unele terenuri, în care ei abea au prins rădăcini. Mai mult: s'au dat permisiuni pentru un număr de cerbi mult prea înalt decât ar putea suporta un teren bine colonizal. Şi ce e mai trist, aceste permisiuni nu au rămas numai pe hârtie. Recomandăm călduros în atenţia Direcţiunii Vânătoarei să ţină în seamă terenurile în care cerbii au apărut de curând, şi să le acorde o mai severă protecţiune.
In fine: calitatea trofeelor. Aici se impune toată rezerva în judecare. Numai „ce-i în mână nu-i minciună". Ori care vânător de cerbi ştie, ce greu e să judeci un trofeu atâta vreme, cât el e purtat încă, semeţ, de cel ce le-a prăsit. Mai mult: chiar când le ai în mână se fac multe greşeli... mai ales în sus. Totuşi din relaţiile, pe care le avem putem constata, că cerbii noştri sunt departe de a prezenta indicii de degenerescentă in ce priveşte formaţiunea coarnelor. In afară de trofeele dobândite şi eliminând informaţiuni, care pot fi bănuite cu toată buna lor credinţă ca influenţate de impresia momentului şi de mai puţina experienţă a observatorului, doi dintre cei mai de seamă vânători de cerbi ai noştri ne-au confirmat, că au văzut (unul în terenul regal Gurghiu, celalalt în munţii Sebeşului) câte un cerb cu coarne deadreptul enorme „cum nu am mai văzut". Dar anul 1934 a dat şi în mână trofee de mare record. Din ceeace ştim până acum — şi credem, că informaţiunile ne sunt complecte — cel mai bun trofeu al anului e cel dobândit de dl Dr. Ieronim Stoichiţia, Inspectorul general de vânătoare, în terenul Sovata (Creanga mare). Arbitraj, făcut de trei specialişti, cu toată acurateţa,
a dat 211,09 puncte. Deci bate la poarta recordului mondial.
Dar să dăm în scurt rezumat, ceeace s'a întâmplat în diversele revire de cerbi.
Locul de frunte i se cuvine Gurghiului, care şi în acest an a dat înaltului său Stăpân prilej de odihnă, de plăceri vânătoreşti şi de binecuvântată linişte de munte. Gândurile tuturor celor ce urmăreau pe alte locuri cărările cerbului, se îndrep­
tau în aceste zile spre Gurghiul Regal, trimiţând din inimi curate un „Vânat bun!"
Mugetul la Gurghiu a fost destul de înteţit şi dăinuitor. Aurul soarelui de toamnă a adăugat tot timpul noui splendori frumuseţii muntelui. De data aceasta M. Sa Regele a avut numai doi oaspeţi: pe A. S. Prinţul de Wied şi pe A. S. Prinţul Croys, in
tovărăşia cărora a sosit la Reghin în ziua de 24 Sept. dimineaţa. In suita Sa se găseau dl A. Mocsonyi, Maestrul Vânătorilor Regale; dl General Ilasievici, Mareşalul Palatului; dl Colonel A. Spiess Directorul Vânătorilor Regale şi dl I. Popescu, primarul oraşului Reghin, excelentul administrator al terenului de vânătoare regal. In ziua sosirii seara prima încercare. Se formează echipele: Pe M. S. Regele îl însoţeşte tot timpul dl I. Popescu; dl colonel Spiess călăuzeşte pe A. S. Prinţul Croys; şefvânătorul regal Iacob lacob dă ajutorul său A. Sale Prinţul de Wied; cu dl General Ilasievici merge paznicul Niculici iar cu dl A. Mocsonyi paznicul Truţa. M. S. Regele împuşcă în prima seară un taur de 14, singurul trofeu din ziua aceea. Marţi în 25/IX dimineaţa dibuind spre locul de muget, M. S.aude rupând în un pâlc de brazi. Urs sau mistreţ? E încă întunerec, lumină rea, abea de se poate risca un glonţ. E un mistreţ, vier solitar, zdravăn; se culcă net sub glonţul Magnum 8X60, al M. S. Regelui. Mai târzior M. S. răneşte un cerb de 14, pe care îl găsesc mai târziu paznicii. Prinţul de Wied se întoarce cu un trofeu de 14. După masă M. S. Regele însoţit de dl I. Popescu pără-sesc castelul Lăpuşna şi pleacă la cabana din muntele Sirod. O adevărată cabană vânătorească: două cămăruţe, prinse în pereţi de buşteni netincuiţi, simple, fără mare confort, cuprinse însă de toată vraja şi pacea neîntrecută a colibilor ascunse în adâncimile Carpaţilor. In seara zilei, până târziu noaptea M. S. A avut parte de o experienţă vânătorească şi rară şi frumoasă. In faţa cabanei muget bun de cerbi. Deodată se învălue în boncănitul cerbilor urletul unei haite de lupi, care a dat între ei. Ceasuri întregi a durat acest concert, pe care l-a gustat din plin M.S., petrecând cu gândul cele ce se întâmplau, în noapte, la mică distanţă. Cerbii păreau prea puţin deranjaţi de lupi: mugeau înainte, întărâtaţi par'că. Deşi lupii nu erau paşnici spectatori, după cum dovedeau schelălăirile lor, când primeau câte un corn dela cerbii evident atacaţi. Pe la ora 11 a încetat urletul lupilor, şi muntele a fost stăpânit numai de biruitorul boncănit de cerbi. Miercuri, in 26, dimineaţa, M. S. apropie mai mulţi tauri, alege pe cel mai bun: un cerb capital de 14, care cade în foc, iar seara i se alătură acestuia alt trofeu, cu 16 raze. — Joi 27 Sept. M. S. se întoarce ia Castelul Lăpuşna, pentru ca a doua zi, 28 Sept. să primească în audienţă pe dl G. Tătărăscu, preşedintele consiliului de miniştri. Seara boncănit slab. Abea câte un glas, pe ici, pe colo. Dl G. Tătărăscu, pentru prima dată la cerbi, greşeşte primul cerb în care trage. (După credinţa vânătorească, un semn bun: Are să puste în viaţă mulţi cerbi!). Ultima zi de vânătoare 29 Septemvrie. M. S. Regele împuşcă în muntele Talianul mare un purtător de 14 raze bune, iar dl Prim-ministru dobândeşte primul său trofeu, alt cerb de 14. Seara un urs suflă mânios în desiş, fără să-l poată vedea M. S. Era supărat foc ursul, că a fost tulburat în cine ştie ce îndeletnicire a lui.
Tabloul final al vânătoarei regale: M. S. Regele împuşcă 5 cerbi, 1 mistreţ; A. S. Principele de Wied 1 cerb, A. S. Principele Croys 1 cerb; General Uasievici 2 cerbi, dl Gh. Tătărăscu 1 cerb, dl Colonel Spiess 2 cerbi. Cel mai tare cerb a fost cel împuşcat de M. Sa în dimineaţa zilei de 26, în Sirod.
Dar vor întreba mulţi Bibi Popescu, care în fiecare an ne-a surprins cu câte un capital, acum a dat greş? Nu: a făcut un gest de emoţionantă prietenie. Cu înaltă aprobare a cedat dlui Ştefan Boeriu, Cluj, cerbul, pe care avea dreptul să-l împuşte în terenul regal. Şi dl Ştefan Boeriu, s'a întors la 5 Octomvrie cu un trofeu capital, cu o lărgime excepţională.
Trecând la terenurile vecine, aparţinând regiunei Gurghiu—Sovata—Joseni—Gheorgheni: Sovala a dat cerbul de mare record al dlui I. Stoichiţia, amintit mai sus, apoi în afară de un capital de 18 împuşcat de dl I. Oros, Cluj, încă 4 trofee. La Joseni—Ocna de sus, dl Stoichiţia împuşcă alt cerb de 196.67 puncte, cu 20 ramuri, iar Ionel Pop pe lângă unul mijlociu, un capital scăpătat, de 10, cu o lungime şi conformaţie remarcabile. 197.5 puncte. Josenii mai dau prinţului Emil Eurstenberg un cerb de 14 raze, capital, bătând 200.6 puncte. Din teritorul de dincolo de Mureş, Lapoş" remarcăm cerbul bun, de 12 a dlui L. Romfeld din Gheorgheni, pe lângă alţii, mai slabi şi la tot cazul prea mulţi, considerând recenta colonizare naturală de aici. In regiunea aceasta mugetul a început de prin 8 Septemvrie, şi cu intermitenţe de o zi-două a durat până prin 5—6 Octomvrie. O deosebită atenţiune merită regiunea Văii Mureşului superior, care ne_a dat atâtea excelente trofee, între care şi recordul mondial Dr. Kosch. Mugetul s'a iniţiat cu unul singuratec încă în 20 August(!), în 29 August se auzeau binişor bucinând; la 7 Septemvrie s'a văzut taur după vaci. Din 14 Sept. a început mugetul intens. Muget nu prea puternic, desfăşurat exclusiv noaptea, şi doar 1—IV2 oră după crepatul zorilor şi înainte de întunecime, începutul atât de timpuriu a mugetului a rezultat că în dricul lui taurii tari erau deja complect epuizaţi, slabi. Aşa de pildă cerbul capital împuşcat în 22 Sept. de Dr. Russing (14 ramuri, cu lopeţi) era sleit, piele şi os, deşi constatat apoi ca perfect sănătos. Stătea subt o stâncă, obosit, mârăia în somn, visând probabil zilele trecute: aşa La ajuns glonţul. Primul arbitraj a conferit acestui taur 202 puncte. Remarcăm din acest revir un taur excelent, care deşi nu avea decât 14 ramuri a fost arbitrat la 206 puncte, împuşcat de Dr. C. Lantzius, apoi taurul de 24 asimetric al dlui Dr. Conzen (198 puncte), cu impresionantă coroană — potir. Mai amintim din acest teren un taur bunişor al dlui G. Oltean, Reghin. — Cel mai bun cerb din această regiune e cel împuşcat de dl Boselager, un colos cu 22 ramuri, ajungând la 208 puncte. Domeniul silvic Banffy, din Băstoliţa a dat 9 cerbi, între 8 şi 16 raze şi 164.7 şi 200.4 puncte, împuşcaţi de baronii Ladislau Bânffy, Ştefan Bânffy, Dănilă Bânffy, Rodenkirchen Enric, şi Dr. E.Fialla. (Notăm, că cerbul de 8 s'a împuşcat din necesitate, fiind chilav). In judeţul Trei Scaune muget în general slab; toiul între 15 şi 22 Septemvrie. In terenul statului din Ghelinţa, dl N. Săulescu, Directorul general al vânătoarei a împuşcat un taur de 16, greutate 10 kg. Primul taur scos din revirul atât de bine îngrijit de eminentul administrator Gettinger. De altfel Gettinger a constatat in acest revir un cerb cu dimensiuni deadreptul colosale. Cui îi va fi dat să pună mâna pe el? Ca un „out sider" amintim cerbul de 20 împuşcat în revirul „Mătrici" deci jos înspre Târnava-mică, — de dl Max Teban din Tg.-Mureş. In regiunea Bistriţei un bun cerb (de 20) a adus acasă dl Braedt. In vestitul Maramureş a început boncănitul relativ târziu faţă de norma generală din anul acesta: abea prin 14 Sept. Muget de noapte lună plină. Din cauza căldurii şi a lupilor, mugetul şi-a rupt firul subit în 29 Septemvrie. Ştirile primite din Maramureş sunt deadreptul întristătoare. Singurul loc unde cerbii nu progresează, dimpotrivă, după cum ne informează dl Gh. Nedici sunt în plin proces de degenerare. Care să fie cauzele? Aşteptăm competente lămuriri dela dl Nedici, care are de la războiu încoace şi îngrijeşte vaste terenuri aici. Am fi dornici să se deslege intre-barea, pe care ne-am pus-o şi anul trecut: De ce nu mai dă vestitul Maramureş trofeele de odinioară? Dl Nedici se strădueşte să elimineze prin glonţ elementele degenerate. Cerbi buni, între care unul „o raritale" a împuşcat doi. In schimb în Carpaţii Sudici, regiunea Sebeş—Cugir se remarcă o vădită înmulţire şi îmbunătăţire calitativă. Credem, că e regiunea care peste 4—5 ani ne va face mari surprize. In regiunea Oaşa—Cazile (Sebeş) primul cerb s'a auzit la 6 Septemvrie iar mugetul de rămas bun a răsunat în 6 Octomvrie. In „Runcul Calului" din această regiune s'a împuşcat un bun cerb de 12, cunoscut de paznici: anul trecut îşi pierduse în o bătae un ochiu, iar acum a fost găsit şi cu celalalt aproape scos de un alt rival. Era bătăuş mare sau... ghinionist. In fine Bucovina: Cerbii au început orga prin 7, 9, 12 Septem-vrie, ca să o închidă la 6 Oct. In unele terene mugetul a fost foarte animat, şi aici a fost tăiat deodată. Cauza o vede dl Dr. Philipowitz în lupi, cari după coborârea oilor dela munte au început colindările lor după vânat. Lupi au fost constataţi în mugetul cerbilor în terenurile Cârlibaba, Moldoviţa, Seletin, Berhomet şi Pojorâta, în acest din urmă s'au găsit chiar două ciute omorâte. In Bucovina s'au împuşcat 11 cerbi, dintre care cel mai pu­ ternic (16 raze, 195 puncte) aparţine dlui insp. silvic Böhm din Cârlibaba. Iată ştirile noas­ tre. Ele vor mai fi poa­ te întregite cu unele, care ne-ar sosi de aici înainte, la tot cazul vor mai fi înfăţişate şi prin ilustraţiunile, pe care le vom mai publica şi în numerii noştri viitori. Chiar incomplecte de ar fi informaţiunile adunate în acest mănunchiu, ele dau conture de care putem fi mulţumiţi şi nădejdi care sunt îndreptăţite.
Tuturor vânătorilor de cerb: o pălărie ridicata in vant si pentru la anul un inimos: „ Vanat bun „ .
I.P.

O parere si o intrebare :
1. Mi se pare mie sau numarul de cerbi existenti si impuscati in anul 1934 este mult mai mare decat cel din anii nostri ?
2. Inteleg ca statisticile erau facute de administratorii sau proprietari fondurilor de vanatoare . Acum de ce nu se mai procedeaza asa ? De ce statisticile postate pe site-ul Ministerului Mediului sunt atat vadit de mincinoase incat le este rusine si lor ( statisticilor ) sa scoata capul in lume.
Ma intreb si eu ca prostul, daca vanatorii veterani care viziteaza acest site, cand se duc la vanatoare sau cand se duc la combatere, sau pur si simplu cand se duc la plimbare pe fondurile pe care vaneaza ei ar avea un carnetel si un binoclu si ar nota ceva de genul :
Azi 1o ianuatie, fondul Cutarescu , extremitatea NV, ora 7:15 am vazut 3 scoafre mari cu 15 godaci, sau 2 vulpi. Si daca toti vanatorii membri ai forumului care vaneaza pe acelasi fond ar face acest lucru, nu credeti ca am putea sa avem statistici mai bune decat cei de la Ministerul Mediunului care an dupa an au statistici obtinute cu copy - paste ?
Si daca aceste statistici ar fi publicate pe forum. ar fi trimise presei, eventual si DNA credeti ca ar face rau vanatorii din Romania sau este posibil sa faca rau celor care au participat la intocmirea statisticilor asa ca mai bine sa bagam capul inapoi in nisip.
Scuzati off topic
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 740
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti

Re: Istoria asa cum a fost

Mesajde blackcrotal pe 11 Dec 2015, 23:45

CARPATII
15 decembrie 1933

Vanatori lui Craciun
Hai Leru-I Doamne
Au purces din zori la drum
Pustile le-au incarcat
Cainii si i-au dezlegat

Inapoia muntelui
Lasa cerbul domnului
Cu coarnele ramurite
Cu mitele aurite

Ho ho ho ! nu ma-npuscati
Nici nu ma sagetati
Ca pe cer azi s-a ivit
Un luceafar stralucit

Ca astazi fiul cel sfant
Pace-aduce pe pamant
Sange azi sa nu curga
Lacrimi azi sa nu se scurga

Vanatorii imi cadeau
In genuchi si se rugau
Cainii toti ii adunau
Si din pusti cruce faceau
Razvan
blackcrotal
Veteran
 
Mesaje: 740
Membru din: 30 Dec 2013, 07:55
Locaţie: Bucuresti


Înapoi la Revista presei

Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 30 vizitatori

Publicitate