BRACONIERUL - 15 ianuarie 1934 - Carpatii

[blackcrotal]

Revista CARPATII – ianuarie 1934
BRACONIERUL
de: GH. C. LECCA
In ziua aceea frumoasă de iarnă, aşa cam înaintea amiezei, vremea se burzuluise rău de tot. Nori plumburii, întâi mai mici şi pe măsură ce se întortocau cu alţii, mai mari, umpluse cerul şi întunecase soarele. Un vânt iute şi aspru, care-ţi tăia faţa ca cu briciu, prinsese a sufla dinspre Prut şi în acelaş timp o pulbere fină de omăt, care ţi se vâra cu deasila în ochi şi se încrusta cu îndărătnicie în ţesăturile hainei, îţi lua nădejdea de a mai putea înainta, tăindu-ţi răsuflarea. Toate vietăţile se retrăsese în bârlogul lor... deasemenea şi omul. Pustiul pusese stăpânire peste tot. Şi pe când soarele se pregătea să-şi ia calea spre asfinţit şi vremea se întărise mai amarnic, numai un singur om, învelit într'o manta străveche de şiac, din care numai urzeala mai rămăsese, străjuia firea pe un vârf de deal în jaliştea crivăţului. Dacă cineva s'ar fi întâmplat, pe acea vreme prin preajma locului, vântul i-ar fi adus la ureche în răstimpuri, sunetul plângător a unui corn de vânătoare. Era „Ciurariu" tartorul braconierilor de pe acelea meleaguri, care îşi buciuma desnădăjduit cânele, care dus pe urma unei capre de dimineaţa, o ţinea acum din scurt şi numai ecoul pădurei, mai trimitea din când în când, frânturi din glasul lui. Unde nici nu gândeai, acolo dădeai peste el. Pe vreme rea sau bună, noaptea sau ziua, veşnic era pe câmp sau prin codri în căutarea vânatului, nici odată cu tovarăşi, numai singur el şi cu cânele lui. Şi doar se ştia urmărit, horopsit, de nenumărate ori dat în judecată şi condamnat la pedepse destul de grele; dar de năravul patimei lui tot nu se lăsa. Intre 40—50 de ani, înalt de statură, drept şi subţire la trup, cu o faţă roşcovană pe care o încadra o barbă încâlcită de o culoare nehotărâtă şi ochii lui de un albastru şters, aveau priviri care puteau fi şi blânde, dar şi fioroase. II cunoşteam de mult, de pe vremea când eram copil, căci fusese pe vremuri pădurar la tatăl meu, dar n'a stat mult, căci nu-i prea plăcea treaba. La fel cu dânsul era cânele lui. O javră costelivă care când îl vedeai, nu-i dădeai multe zile de trăit. Mai deseori primea câte un picior în burtă de la stăpânul lui, decât un boţ de mămăligă. Cu toate acestea, câne care să fi fost mai ahtiat după vânat, nu văzusem până atunci, după cum nu văzusem câne care să sufere bătae până aproape să rămână fără suflare, ca să nu scoată măcar un ţipet de durere sau o schelălăitură ceva. — Aşa îl învăţase stăpânul lui. Deasemenea nu ştiu cum făcuse să-l înveţe să mâie muţeşte. Acest câne nu dădea glas tare după vânat cum dau de obicei ceilalţi copoi de felul lui, ci mai mult icnea aşa din când în când, suficient să-l audă stăpânul lui care totdeauna se afla prin apropiere, nu şi pădurarii locului. Omul şi cânele se înţelegeau de minune, legaţi indisolubil între ei prin aceeaşi patimă. Ambii ştiau foarte bine că nu fac lucru tocmai cinstit. Javra se păzia de om mai dihai decât sălbătăciunele. Multe focuri de puşcă au căutat să-l suprime, dar el a ştiut totdeauna să le eschiveze. Aşa câte un alic două se mai rătăciau şi în trupul lui, dar după câteva zile de zăcare se făcea iarăşi bine. Ca să pue mâna cineva pe el încă nu se pomenise. Şi singura răsplată pentru munca şi inteligenţa lui, era doar intestinele şi stomacul (borhăile) ce le arunca stăpânul lui de la vânatul împuşcat şi pe care el le înghiţea mai hulpav decât lupul. Şi ce era mai extraordinar la acest animal veşnic hămisit şi lihnit de foame, e faptul că nici odată nu se atingea de vânatul căzut sau prins de el, fie iepure sau capră, după cum fac ceilalţi copoi în general, că până să vie vânătorul ei au sfârticat o bună parte din vânat. Era în stare să aştepte ceasuri întregi lângă animalul mort aşteptâhdu-şi stăpânul pe care-1 chema numai prin scâncituri auzite şi înţelese numai de el. Am trimis vorbă în mai multe rânduri lui Ciurariu să-mi vânză cânele primind el preţul care-l «crede şi nu atâta în dorinţa de a'l avea, căci n'aşi fi avut ce face cu un câne hoţ ca acela, dar mai mult de milă şi de curiozitate, să văd cum îi va şedea gras. Ţ'ai găsit! Ciurariu nici n'a vrut să audă. Intr'o zi însă răpus omul de nevoi a venit de mi l'a adus. Deşi bine hrănit şi îngrijit, afurisita de javră cum scăpa din legătoare, întins la vechiul lui stăpân se ducea. Mi l'a adus în mai multe rânduri înapoi, până în cele din urmă, văzând că nu mai este chip, i l'am dăruit eu din nou.
Aflându-se odată la braconat într'o pădure boerească bine păzită, în momentul când a tras am­
bele focuri într'o capră, s'a trezit cu doi pădurari în spatele lui. După o luptă pe viaţă şi pe moarte,
au isbutit să-i smulgă puşca din mâni şi după ce Iau bătut bine, Iau legat cot la cot pornind cu el
spre curtea boerească. Pe câne n'au putut pune mâna, căci dihania văzând cum stau lucrurile, a
şters'o pe nesimţite şi drept acasă s'a dus. Când l'a văzut femeia lui Ciurariu c'a venit singur, şi-a dat
ea seama, că i s'a întâmplat ceva bărbatu-său. Boierul cum l'a văzut, i-a crescut inima de bucurie exclamând:
Ehehei! fecior de lele, ce-ai crezut tu? că n'ai să-mi cazi nici odată în mână? De ani de zile de când îmi braconezi pădurea, ticălosule! Ia deacu să-ţi iei şi tu plata! Şi roşu la faţă de mânie, strigă la argaţi să-l întindă la scară.
— M'a ucis destul Bontea, (pădurarul care l'a bătut mai rău) nu mă mai bate şi ruşinea şi
Măria-Voastră, că de! dacă ne-a mai rămâne o leacă de viaţă, n'ari să hie ghine, spuse el cam ţanţoş şi cu priviri furioase spre boer.
— Da ce crezi mă nelegiuitule! că mi-i teamă de tine!?
— Nu Măria Voastră!, ştiu că nu vii teamă de un păcătos ca mine, da di discântece să ti temi,
replică el. {Lui Ciurariu îi mersese vestea că-i meşter Solomonari, deasemenea şi femeia lui că ştie
să facă şi să desfacă).
Asupra acestui cuvânt sosi şi cucoana boerului şi când a aflat despre ce este vorba şi fiind şi su­
perstiţioasă, a intervenit pe lângă bărbatul ei, să-l ierte, luându-l pe garanţia ei, că deacum nu va mai
greşi. Boierul s'a înduplecat iertându-l şi a poruncit să-l deslege şi să-i dea puşca înapoi.
Când a fost să iasă pe poarta curţii, s'a întors spre Bontea, vechiul lui duşman de moarte şi îi
spune: că n'are să treacă de trei ori nouă zile şi are să vadă « ce poate Ciurariu>>.
— Dar până atunci, răspunse pădurarul, vezi să nu te mai prind prin pădure, că acolo îţi vor
putrezi ciolanele! A zăcut el pe coaste câtva timp, dar cum s'a putut mişca, a început a umbla şi el şi muerea lui cu fel de fel de descântece şi solomonituri.
Tot satul aflase de păţania lui, şi ştiindu-i legătura ce are cu diavolul, oamenii spuneau: că dăl
tare Iii teamă, că n'are să hie tocmai ghine di românui acela. Intre altele, nu ştiu de unde a găsit, intr'un jurnal sau din vre-o carte, chipul unui om care aducea puţin la faţă cu Bontea. L'a tăiat cu îngrijorare din jurnal şi veşnic îl purta învelit în nişte hârtii la dânsul. Pe cine îl întâlnea îl arăta între-
bându-l:
- Aşa-i că aista îi Bontu?
-Bontu, răspundeau oamenii afirmativ.
-„Apoi deacu, mai am di făcut
un drum la Gorovei (un sat şi o mănăstire în judeţul Dorohoi) la Vasile Chioru şi treaba e ca şi
gata.
Când s'a împlinit de două ori 9 zile, a luat cu el doi martori şi ieşind cu ei afară din sat, s'au
dus până la un loc unde se afla o fântână străjuită de un plop bătrân şi care era neumblată căci se
spunea că pe acolo umblă necuratul. A scos poza din buzunar şi tot boscorodind cevavdin gură, a ţintuit-o în coaja copacului la înălţimea unei făpturi de om şi apoi retrăgându-se câţiva paşi îndărăt, a pus puşca la ochi, ciuruind hârtia.
Pădurarul cu pricina aflase de la alţi oameni, că Ciurariu n'are hodini nici zi nici noapte şi că-i
face de petrecanie cu descântece şi cu solomonituri. La început nu se prea arăta el îngrijorat, dar
când a auzit că a tras cu puşca în chipul lui, a început a întră la idee bietul om şi era mai gata să
trimeată cuvânt de împăcare duşmanului său. Dar n'avu timp, căci întâmplarea făcu, că în
ultimele 9 zile, o boală neertătoare să-l răpue pe veci.
De atunci, nu s'a mai legat nimenea de el. Pădurarii, duşmanii lui, nu numai că-l lăsau în pace,
dar chiar nici nu vroiau să dea ochi cu dânsul de frica farmecelor.
Un an sau doi după această întâmplare, tot pe o vreme de iarnă cu viforniţă, aşa cam pe înserat,
când pustiul iarăşi pusese stăpânire peste pământ şi cam tot pe acelaşi deal de unde-şi buciuma el câ­
nele, un foc de puşcă pornit de undeva l-a răpus pe braconier pentru vecie.
A fost bănuit fiul lui Bontea, care pădurăria acum în locul tatălui său; dar nu a putut fi dovedit.