CARPATII-OCTOMBIE 1934 - PREPELICARUL ROMANESC

[blackcrotal]

CARPATII- octombrie 1934
PREPELICARUL ROMANEASC
de: ANTON FEKETE, Jibou
In numărul 5—1934 al Revistei Vânătorilor, a apărut un articol având titlul de mai sus, şi semnat de dl Otvos Balâzs, în care autorul in concluzie emite ideea, să se creeze un nou soiu de prepelicar,„prepelicarul român". D.sa prezintă, ca pildă de urmat, procedeul anevoios şi conştient urmat, din care a răsărit prepelicarul unguresc, cu o singură culoare, „prepelicarul galben", pe care îl întâlnim în ultimul timp la expoziţiile şi concursurile canine.
Ca unuia care vânez pe teren de patruzeci de ani, şi care am avut totdeauna mare interes pentru chinologie, să-mi permit distinsul autor să spun şi eu câteva cuvinte referitor la această chestiune, care, cred, va avea darul să fie cercetată şi de alţii. Pot cere această îngăduinţă, şi în urma faptului, că şi eu, ca şi dl Otvos, aproape din copilăria mea m'am ocupat de prepelicari. Am prăsit, am vânat cu prepelicari de toate speciile. Am asistat la concursurile la care alergau vestiţii pointeri din prăsila şi dresajul lui Fonagy, setterii lui Bârczy, precum şi o serie întreagă de excelenţi prepelicari germani; am avut viu contact cu marii prăsitori: adecă pot spune, că cunosc pe de toate părţile această chestiune.
In centrul chestiunei stă întrebarea: oare pe lângă speciile pe care le avem, constante, dovedite bune din toate privinţele, mai avem nevoe să creiem o nouă specie de prepelicar? Pe cât se pare de simplă întrebarea aceasta, pe atât e de dificil să răspunzi la ea, aşa, la repezeală. Inainte de a răspunde, trebue să luminez asupra împrejurărilor, care — după cum constată şi dl Otvos — au fost principalele cauze a încercărilor făcute dincolo de hotar. Intre aceste sunt în prim rând situaţiile create de războiu şi de timpurile imediat de după războiu, timpuri tulburi, cu o generală pauperizare, care au împiedecat importul, au îngreunat prăsirea cânilor, şi adese chiar şi ţinerea unui singur câne. Prăsitorii ne mai având putinţa să importeze elemente noui, au fost oarecum siliţi să-şi îndrepte atenţiunea spre prepelicarul galben, care de altfel exista şi mai înainte. Aceşti pointeri erau răspândiţi mai ales în ţinuturile de dincolo de Dunăre, — în cursul vremilor s'au aclimatizat perfect şi erau excelenţi şi din punctul de vedere vânătoresc. Că apoi, în cursul timpurilor, aceşti câini au primit — cu ştirea sau fără ştirea stăpânilor — şi ceva sânge strein, că ce şi cât sânge strein au mai luat, e o întrebare, la care nu se prea poate răspunde, şi nici - nu are prea mare importanţă să o cercetăm aici. E fapt însă, că „prepelicarul unguresc" a fost prăsit din aceşti pointeri galbeni, — tot aşa, cum a fost prăsit prepelicarul german de azi, cu nas excelent, cu mişcări repezi, cu multiple întrebuinţări din prepelicarul vechi german, — care avea nas slab, mişcări greoaie, — în care s'a introdus o bună doză» de sânge de pointer.
Să vedem acum, ce ar fi de făcut la noi, şi autorul cum îşi închipue să fie rezolvită problema, pe care o pune? Având în vedere, că clima ţării noastre prezintă atât de mari diferinţe, oare crede dl Otvos, că e posibilă prăsirea unui tip unitar, care să fie potrivit pretutindenea la noi? Presupunând, că autorul, ca vechi vânător şi chinolog, s'a gândit la această parte a problemei şi a cumpenit greutăţile, pe care le crează situaţia climatului nostru, tot mai rămâne întrebarea, dacă oare găsim suficiente cauze, care să ne îndemne să începem această încercare, atât de costisitoare şi de aşa lungă durată?
După situaţia de azi a ştiinţei, ca să produci o specie constantă, trebue să treci prăsila prin cel puţin opt generaţii. Un timp destul de lung, mai ales In ochii unui om bătrân, cum sunt şi eu. Dar aceasta nu ar fi o piedecă să mă intereseze mult această prăsila: nu lucrăm pentru noi, ci pentru cei ce ne urmează. Apoi ar trebui să avem câţiva mecenati, care să ieie asupra lor finanţarea acestei încercări. Nu e necesară o sumă enormă, dar în lumea asta săracă totuşi o sumă simţitoare. Aşadar ar fi o încercare a cărei utilitate nu o văd, îi văd însă marile greutăţi. După mine, ar fi cu mult mai bine, dacă ne-am îndrepta atenţiunea şi energia spre alte scopuri. Să iniţiem o serioasă mişcare spre prăsirea conştientă, cuminte a speciilor, pe care le avem deja, selecţionând fără milă elementele, şi mai ales nesatisfăcându-ne cu vorbele pedigreelor, adese atât de umflate şi atât de nesincere, ci căutând o reală îmbunătăţire, prin împerecherea elementelor, care s'au dovedit excelente pe teren. Ca să ajungem la acest sfârşit, avem nevoe de munca activă a unei asociaţii de prăsitori, şi de sistematice concursuri anuale, Ia câmp. Cu aceste ocaziuni ar trebui să fie clasificat fiecare câine întâi după exteriorul lui, şi să nu fie admişi la concursul practic, decât cei ce prezintă curate aracteristicele rasei respective. Iar apoi, dintre aceştia să fie trecute în registrul matricol român numai elementele, care au prezentat reale calităţi în munca practică de pe teren. Recunosc, că o asemenea acţiune încă se loveşte de nenumărate greutăţi; totuşi e mult mai uşoară şi mai ducătoare la scop decât încercările de creare a unui tip nou. Durere, eu nu cunosc îndestulitor împrejurările chinologice din Vechiul Regat. Dar ştiu, că în Ardeal avem câteva kennele, care prăsesc prepelicari germani cu păr scurt, apoi prepelicari englezi, (pointeri şi setteri). In schimb ne lipsesc prăsitorii de prepelicari germani sârmoşi şi cu părul lung deşi aceşti câini cu calităţi excelente, şi care în ce priveşte părul sunt cei mai potriviţi pentru terenurile mai accidentate, merită o mai mare atenţiune.
Prăsind din speciile acestea, pe lângă o selecţionare cuminte, şi punând pond în prim rând pe inteligenţa şi pe calităţile practice, — cred, că am ajunge să avem aievea câini buni, universali (Gebrauchshund) care ar fi perfect potriviţi pentru împrejurările din ţara noastră, acest Eldorado vânătoresc. Aceste sunt gândurile mele, care de sigur, nu mă opresc să apreciez pe deplin bunele intenţiuni şi părerile dlui Otvos. Cu atât mai mult, cu cât — deşi pe alte căi — amândoi ne străduim spre aceaş tinta