MARTIE 1933 - SITARUL

[blackcrotal]

CARPATII MARTIE 1933
S I T A R U L
de ALEX. SUTZU
preş. Trib. Cluj
Iarna trece, câmpul se înegreşte pe zi ce merge, aerul miroase a primăvară, sângele se înfierbântă la gândul că sitarul, acolo unde o fi, îşi îndreaptă ciocul său barometru către nord, gata de drum, grăbit să ajungă cât mai repede In pădurile României, unde va găsi hrană din belşug, soare şi adăpost.
Această pasere călătoare, neîntrecut de frumoasă în coloritul penelor ei, constituie una din cele mai frumoase şi grele lovituri de puşcă pentru vânător. Se trage în sbor şi de cele mai multe ori In pădure, condiţii ce îngreuiază împuşcarea ei. In două ano-timpuri ale anului se vânează sitarul, — primăvara şi toamna, — când clima este cea mai temperată şi natura minunată prin varietatea coloritului ei, iar paserea asta fiind destul de greu de văzut, de oarece e foarte sfioasă, devine un trofeu ca să zic aşa, cu care se poate făli ori cine, care a împuşcat-o. Apare la noi, în România, dealungul Dunării, prin zăvoaie şi păduricile de câmp, chiar în Februarie după primele ploi calde şi apoi se urcă din ce în ce mai spre Nord, până ce ajunge în Carpaţi, aci parte din ei se opresc, ca să-şi facă cuibul, parte trec prin defileuri în Transilvania, unde aseme-nea se cuibăresc, cei mai mulţi însă o iau spre Nord trecând pe porţiunea dintre Odobeşti (Putna) şi Galaţi, dealungu apei Şiretului şi Prutului până în ţările Scandinave, unde deasemenea îşi depun ouăle şi de unde apoi, după ce şi-au crescut puii, se revarsă înapoi, călătorind spre Sud, de îndată ce timpul rece se anunţă, sosirea lor în România fiind de obicei în Octombrie.
Sitarul călătoreşte numai noaptea, pe timp noros, perechi sau singuratici, fără zgomot şi se lasă numai în acele păduri unde simţul îi zice că este umezeală suficientă ca să-şi poată înfige în pământ ciocul său cel lung sau scotoci pe sub frunzele căzute, pentru a găsi insectele cu cari se hrăneşte. Sunt autori străini cari pretind că nu râcâie pământul cu labele ca să-şi caute hrana, totuşi aş. înclina a crede contrariul, nu doară că pretind că se serveşte în principal de picioare pentru căutarea hranei de sub frunzele căzute din pădure, dar deseori am împuşcat sitar cu labele pline de pământ. Găina de sitar îşi face cuibul în locuri răcoroase pe la poalele munţilor, în desete unde se află şi copaci mari, lângă tulpina vreunui stejar, în apropierea izvoarelor şi unde hrana este abundentă, ca puii să se desvolte cât mai repede.
Cred că perechile de sitari ce întră în Ardeal se opresc aci pentru a-şi depune ouăle şi a-şi creşte puii, de oare-ce atât natura cum şi clima, mai cu seamă în părţile din spre Nordul Transilvaniei, le este foarte prielnică. Terenul este foarte accidentat şi împădurit, cu multe izvoare şi râuri, ceeace menţine o temperatură mai scăzută, răcoroasă toată vara, condiţiuni ce le convin, aşa că nu este motiv să se ducă mai departe, cu atât mai puţin, că masivul muntos al Carpaţilor ce se prelungeşte înspre Nord-Vestul Europei constituie o piedică importantă.
Ceeace mă îndrituieşte să cred că sitarii se opresc aci în Transilvania, este că în timpul verii când merg la pândă la ţapii de capră roşie, în totdeauna în masivele păduroase unde se găsesc isvoare, se văd şi se aud aceste paseri seara şi dimi-neaţa în număr destul de mare. Pădurarii de asemenea confirmă că sitarul se împuiază aci. Şi fiindcă aceste paseri se duc până în ţările cele mai nordice ale Europei, ar fi interesant de ştiut, care anume categorie rămâne în România şi care merge mai departe? Cei tineri ori cei bătrâni, — primii sosiţi ori ultimii?
— Numai şefii Ocoalelor Silvice, dacă într'adevăr se interesează de fauna pădurilor nu numai pentru scopuri materiale, dar şi pentru chestiuni ştiinţifice, ar putea mai bine ca or care altul să facă observaţiuni interesante, referitoare la obiceiul diferitelor animale cari trăiesc permanent sau cari sunt trecătoare în pădurile acelea, ceeace ar fi numai spre lauda lor. Drumurile pe cari le străbat în fiecare an aceste paseri sunt cu foarte mici variaţii aceleaşi. In pădurile de la şes, sitarii cad in acelaş loc, dacă timpul este ploios şi deci terenul prielnic pentru ca să-şi caute hrana cu ciocul pe care-l înfig în pământ, iar în caz de secetă îi găseşti în zăvoaie, pădurici de sălcii şi de arini ce cresc pe lângă păraie, menţinând o umezeală constantă.
Distingerea sexului la aceste paseri, la prima vedere este foarte grea, atât de mult se aseamănă între ele, având acelaşi penaj şi nici un alt semn exterior după care să se poată distinge. Totuşi în un număr al revistei germane, Wild und Hund din anul 1932, am cetit un articol, din care rezulta că sexul se poate distinge după nişte dungi albe, transversale ce le are masculinul, la cotoarele exterioare ale aripilor.
Vânătoarea la sitari în Europa se face în patru feluri: Primăvara, dimineaţa când începe să se lumineze şi seara când se îngână ziua cu noaptea. In aceste momente, cari durează de la zece la cel mult douăzeci de minute, sitarii se ridică din pădure şi după câteva zboruri, peste poienile pădurii chemându-se cu un fel de: croang-croang puiţ-puiţ — îşi iau drumul spre câmp pe arături şi locurile umezi, unde umblă după insecte toată noaptea, — iar spre ziuă vin înapoi în pădure, unde se lasă în desetul cel mai mare, ca să se odihnească. Aşa dar în acele momente ale trecerii lor, dacă şti să-ţi alegi un loc bun în preajma desetului celui mai potrivit pentru sitari, te aşezi intr'un loc deschis, mai bine într'o poiană, mascat pe cât posibil de vreun tufiş mic, aşa ca să poţi trage deasupra în ori ce direcţie, asta bine înţeles cu o bună jumătate de oră înainte de timpul trecerii sitarilor şi aştepţi momentul emoţionant când primul croncănit de sitar îţi anunţă că trecerea a început. Atunci, cu multă atenţie, dar fără mişcări sgomotoase te uiţi în toate părţile, fiindcă poate veni de unde te aştepţi mai puţin şi fără a face vre-un sgomot. Primăvara vin deseori seara la trecere, câte doi, urmărindu-se unul pe altul şi atunci îi auzi făcând craong puii puii puit. Am avut ocazia să văd într'o seară de primăvară, caldă şi inourată, patru sitari ce se urmăreau şi se încrucişau deasupra capului meu. Locul unde eram postat, neavând mult orizont, abea am putut trage un foc de puşcă.Când vremea este senină şi rece, atunci sitarii trec sus şi rari, când însă e timpul cald şi nourat, gata să ploaie, atunci sborul lor e lin, foarte aproape deasupra pădurii, croncăne când vin singuri, în fine ai ocazia să împuşti câţiva, fiind tirul relativ mai uşor. Dacă ai şi un câine bine dresat, care să nu se mişte până nu-i dai comanda, aport şi care să ţi-l aducă din pădure unde a căzut, de sigur că aceasta constituie un mare avantaj, de oarece ai timp şi libertatea să tragi în alţi sitari.
Prezenţa unui câine bun mai este încă necesară fiindcă deseori vezi paserea căzând în pădure, dar fiind întuneric, nu o mai găseşti, cu atât mai mult că penele ei sunt în acelaşi colorit ca frunza uscată ce acoperă pământul. Dimineaţa la trecere, cauţi să stai aproape de marginea pădurii şi dacă ai norocul să nimereşti pe o tăeturâ de pădure, care să nu fie mai înaltă de cât umerii şi situată între alte păduri, de cinci—opt ani, cu deset, te aşezi cam la vre-o sută de paşi de marginea către câmp a tăeturii, căci de acolo vor sosi sitarii, de data asta fără sgomot şi foarte jos deasupra tăeturii. Fiind foarte puţină lumină, cum zăreşti paserea venind spre tine, nu pierzi nici o clipă şi îi tragi focul, ochind aşa fel ca paserea să fie deasupra şinei de ochire. Pasagiul de dimineaţă, în practică s'a constatat a fi pentru vânător cu rezultate mult mai slabe, aceasta se explică, fiindcă dimineaţa, sitarul sboară deadreptul la pădure, fiecare de acolo de unde se află, lăsându-se jos la primul deset, fără a mai sbura, cum obişnuieşte seara deasupra poenilor şi dealungul drumurilor din pădure.
Alt gen de a împuşca sitarul, obişnuit în Franţa şi după cum este descris în cartea „La chasse moderne, encyclopedie du chasseur" — este seara tot în timpul trecerei. Te aşezi într'o poiană, unde se află o lăcovişte de apă, sau pe un drum în aceleaşi condiţiuni la distanţă potrivită şi bine ascuns, cu crengi înfrunzite pe cari le înfigi împrejurul tău şi astfel aştepţi, cât mai nemişcat pe scaun, privind spre apă. Sitarul obişnuieşte a-şi face seara toaleta netezindu-şi penele cu ciocul şi scăldându-se în apele acestea stătătoare din pădure. Atunci când vine la scăldătoare îl împuşti. Despre mine unul, nu am încercat vreodată a împuşca sitarul în acest fel.
Al treilea fel de a vâna această pasere, este cu câinele, căutând împreună cu el desetele cele mai afurisite în cari rişti să-ţi scoţi ochii aproape la fiece pas, umblând încovoiat ca să te poţi strecura mai uşor şi nebiciuit de crengi după sitarul mult dorit, pe care câinele l'a şi mirosit şi-l stă de departe, binişor câţiva paşi înainte, cât mai aproape de câine, cu ţevile armei îndreptate spre locul unde arată, — bine înţeles nu cu arma la umăr, cum fac brânzoii, — ci cu ea gata de a fi ridicată, căci în fine, sitarul nu rabdă venirea prea aproape a omului, fiind foarte sfios. Pă-pă-pă şi iată-l că se ridică, căutându-şi loc printre crăci, ca să iasă deasupra pădurii. Acesta este momentul, când se ridică din prima clipă când îl vezi trebuie să tragi, — căci cea mai mică întârziere şi nu-l mai vezi. Dacă nu ai putut trage, te duci în direcţia unde ai observat că a sburat, fiind foarte probabil, să-l mai ridici odată. A treia oară însă, mai ales dacă ai şi tras după el, nu-ţi mai îngăduie ocazia să-l mai vezi, deoarece cum se va lăsa din sbor jos, o va lua la fugă pe picioare, căutând să se ascundă cât mai departe de locul unde s'a lăsat — şi de data aceasta va fi mult timp atent, ca la cel mai mic zgomot, să sboare, mascându-se după tufişuri şi deset aşa cu dibăcie, că într'adevăr îl auzi când îşi ia sborul, dar nu-l vezi.
Dacă nimereşti o toamnă bună şi prielnică pentru sitari, poţi împuşca cu câinele multe bucăţi. Astfel în toamna anului 1919 timp de două săptămâni, finele lunii Septembrie .şi începutul lunii Octombrie, au fost ploi aproape torenţiale şi necontenite, mai ales în judeţul Ilfov. Lângă staţia Buftea, chiar în apropierea pădurii, se afla o întindere de vre-o sută de hectare, sădită cu port altoi pentru vie. Perfect aliniaţi, la distanţă de cel puţin patru metri unul de altul, stăteau stâlpii de stejar, înalţi de vre-o şase metri, susţinuţi de jur împrejur cu sârmă ce pleca de la vârf şi mergea până la pământ, la vre-o doi metri distanţă de baza stâlpului, legată de câte un ţăruş înfipt în pământ.
Şi aşa de jur împrejurul fiecărui stâlp, câte 4—5 sârme, — pe un câmp întins, părea a fi o pădure de catarge de corăbii. Pe aceste sârme, sunt îndreptate viţele, din cari se taie port altoiurile pentru vie. Toamna viţa aceasta port altoi, fiind foarte bogată în frunze mari, formează o adevărată pădure, bine alineată, prin care poţi umbla comod.
In acea toamnă, fiind prima de după răsboi, se neglijase săparea şi curăţirea ierbii şi a buruenilor dintre port altoii, ceeace dădea un caracter de sălbătăciune terenului bun pentru ascunzişuri. După încetarea ploilor, prima zi cu soare, cam pe ia 12 Octombrie, îmi iau puşca cal. 20 la umăr şi cartuşiera ce avea cartuşe mai mult pentru prepeliţe, în total .'50 de bucăţi, cu căţeaua Leda, brac francez pur sânge şi pe aici mi-e drumul, printre plantaţiile domeniului Ştirbei, de pe lângă staţie, unde în totdeauna găseam prepeliţe pe porţiunile rămase necultivate şi cari erau acoperite cu buruiană şi mohor. Terenul era încă foarte umed şi noroiul se aduna pe ghete, cu toate că plecasem la vânătoare după amiază pe la ora unu, în speranţa că terenul s'o fi zbicit. Dar după atâta şedere în casă, un astfel de impediment nu m'ar fi oprit şi astfel căutând cu deamănuntul cu Leda, care arăta în acea zi mai bine ca ori când, am reuşit să impuse vre-o 6 prepeliţe şi un iepure. Destul de încărcat, mă apropiam de acel teren de port altoi, mai sus descris. Căţeaua marchează un aret: mă duc să scol vânatul şi într'adevăr sboară o prepeliţă grasă, — panc. trag după ea, o imeresc însă dedesubt, aşa că nu cade, dar se duce greu rănită cu picioarele atârnate spre viţa port altoi şi aci cade. De sigur că m’am dus să o caut, dar cum am ajuns in vie, căţeaua aretează, de data asta însă ca hipnotizată. Ce naiba, îmi zic eu, doar nu prepeliţa moartă o influenţează astfel. Ca un bronz nemişcată, cu nasul spre tulpina unui catarg, îmi arăta necontenit. Poate un iepure, — mă apropii de tufiş, dar când să dau cu piciorul se ridică zgomotos un sitar şi o ia dealungul port altoilor fără a face vre-un zig-zag, drept in faţa mea, la loc deschis. Bang-bang... l'am greşit. încarc arma, mai fac zece paşi, iar stă căţeaua. Doi sitari se scoală, mă zăpăcesc, iar două focuri pierdute. Ce naiba, că doar până acum trăsei fără greş. Ies din vie, şi mă aşez pe marginea drumului să meditez. Desigur am tras prea sus, fiindcă sitarii când săltau de sub tufele acelea de viţă, unde sigur că dormeau, fiind timpul cald. se ridicau in sbor numai 3—4 metri, unde, nu mă grăbeam să trag, fiind prea aproape şi loc aveam destul a trage şi după aceea. Dar de la această culme, zburau apoi lăsân-
du-se în jos în diagonala până la distanţă de cel mult 50 metri, unde se lăsau la pământ. Aşa că ar fi trebuit să trag dedesubt. După aceste socoteli incep din nou vânătoarea, hotărât să fiu atent la sborul sitarilor, care aici era cu totul altul decât din pădure unde trebuie să tragi numai în momentul când se ridică deci mai sus. înarmat cu toată răbdarea, am împuşcat până seara 10 bucăţi. Splendid ciucure, de care atârnau 6 prepeliţe şi 10 sitari şi un iepure, amintire întotdeauna vie în mintea mea.
Cu această ocazie am constatat, că vânând sitarul cu câinele, il poţi uşor împuşca şi cu alice de prepeliţe, adică de 2 m/m. Alicea cea mai potrivită pentru împuşcarea sitarului la bătae sau la trecere, este incontestabil mărimea 2 şi jumătate m/m., ceeace corespunde aici în Ardeal la No. 12.
Or ce folosire de număr mai mare, dă dovadă că acela nu e vânător cu adevărat şi în imaginaţia lui înfierbântata vede sitarul cât o gâscă. Al patrulea fel de a vâna sitarul, este cu bătaia. Vânătorii stau la drumurile din pădure, iar bătăiaşii îi gonesc bătând tufele cu beţele spre puşcaşi. La astfel de vânătoare bătăile trebuie să fie scurte, fiindcă dacă pornesc de departe, sitarii sculaţi la început, se lasă de obicei cam pe la jumătatea pădurii ce se bate, iar a doua oară când sunt sculaţi, de cele mai multe ori se înapoiază peste capul bătăiaşilor şi astfel nu vin la linia puştilor. Tirul la acest fel de vânătoare, este foatre greu. cu mult mai greu ca la celelalte, fiindcă foarte des sitarul vine repede şi aproape de culmele arborilor şi dacă aceşti arbori sunt înalţi de 5—6 metri, ceeace este de cele mai multe ori cazul, nu vezi sitarul venind decât în ultima clipă, când a şi trecut peste tine. Spaţiul de tras, nu e mai mare de 15—20 metri, foarte puţin, dacă socoteşti iuţeala cu care vine. Dacă însă ai norocul ca paserea să te vadă, înainte de a trece linia, ea va căuta să te evite, făcând un ocol, ceeace îi va fi fatal, fiind mult mai uşor de lovit, când îţi prezintă flancul.
Sunt anumite localităţi în România veche, reputate prin bogăţia pasagiului de sitari. înainte de răsboi am avut onoarea să iau parte la o vânătoare Regală, ce s'a făcut la domeniul Regal, — Scroviştea, din judeţul Ilfov, — la care s'au împuşcat peste trei sute de sitari într'o zi.
In Transilvania, terenul cel mai reputat unde pasagiul de sitari este foarte bogat, e la Beiuş. Aproape trei mii de jugăre, cam două mii hectare de teren, presărat pe ici pe colea cu tufişuri de mesteacăn, fag, arin, pe jos o iarbă bogată amestecată cu ferigă, ceeace constituie adăposturi bune izvoare şi scursuri de ape peste tot locul, ceeace tocmai le place sitarilor. La bătaie însă sunt destul de greu de împuşcat, fiindcă de cele mai multe ori vin jos, la vre-o doi metri de pământ, între tufişuri şi trec repede ca năluca, de nici nu ai timp să tragi.
Astea fiind zise, fiindcă totuşi pasagele de sitari devin tot mai slabe, de mult ce sunt urmărite şi împuşcate, aceste paseri mai ales la vânătorile cu bătaia, primăvara când pădurea este neînfrunzită şi se pot vedea de mai departe, deci se împuşcă mai multe, aceste paseri frumoase, cari ne procură atâtea momente plăcute, merită să fie şi ele apărate. Aş propune deci ca vânătoarea cu bătaia, primăvara, să fie cu totul oprită, fiind destul de mare plăcerea să vânezi sitarul cu câinele şi la trecere, fel de a vâna, care exclude hecatombele.