Din ce rasa sa ne alegem prepelicarul nostru Mihai MOSANDREI

[blackcrotal]

Din ce rasă să ne alegem prepelicarul nostru?
( G e n e r a l i t ă ţ i )
Aprilie 1935 de: MlHAI MOŞANDREI

Inainte de a răspunde la această întrebare atât de linpede şi care nu odată a stârnit aprigi discuţii printre vânători ' să-mi fie permis a face o mică incursie filologică, cu ocazia întrebuinţării cuvântului „prepelicar". Ceva mai demult revista „Carpaţii", ce-mi face azi onoarea să-mi ceară colaborarea rubricei sale de chinologie. — (No. cred. din 15 Oct. 1933) - publica sub semnătura. E. Târnăveanu un mic studiu asupra cuvântului prepelicar, şi autorul conchidea emiţând părerea sa fie scos din uz, cel puţin din acela al specialiştilor. Locul acestui vechiu cuvânt bătrânesc, trebuia înlocuit cu neologismul : câne de aret, luat direct din limba franceză.
Motivul: „Dacă luăm un dicţionar al Oricărei limbi neo-latine — sustine autorul acestei păreri — il (prepelicarul) găsim denumit, fie „chien d'arrê", fie „cane da ferma", — dar totdeauna indicând calitatea înăscută a acestei spete canine de a se opri cataleptic, îndată ce acţionează asupra nervilor săi olfactivi, mirosul de vânat viu".
In scopul pur şi simplu de a îndrepta o lacună, trebue sa remarcăm in alineatul de mai sus două erori, scuzabile de -altfel, in parte, unui cinofil.
I. E inexactă afirmaţlunea că nici o limbă neolatină nu conţine, precum a noMtră, numai sus semnalatele expresinni ce sunt în raport numai cu felul cînelui de a vana si niciodată cu speţa vânatului pe care o urmăreste. Dacă s'ar fi avut curiozitatea să se citească un c'icţionar spaniol s'ar fi găsit acolo, în răftuleţul lui, cuvântul „prdriauero" ce înseamnă, traducere aproape literă cu literă în romaneşte: potârnichiar; dar noi formând vorba delà prepeliţă, şi nu delà potârniehe l'am botezat prepelicar, şi să-i fie cu noroc!
Acest „perdiguero" cu varietăţile lui: de Burgos şi de Douro, nu e altul decât străbu- nicul nu numai al pointerului de azi dar în bună parte al foarte multor braci din varietatea uşurată. Spre pildă: bracul german modern.
II. Cuvântul: d'arrêt, francez, acela deci şi de azi al nostru, nu vine delà arrêter = cu acţiunea de a opri, a Prinde; ci delà o veche expresiuue italienească: „cani da
ce ad literam înseamnă: câne de reţea. Cum aşa? foarte bine! Prepelicarii existând anterior armelor cu piliere şi alice, vânatul — urmărit de răposaţii lor stăpâni — era prins tocmai ca peştele azi: adică cu o reţea plumbuită, sub care la pontă cădea şi câne şi vânat. Cuvântul a intrat nu numai în limba uzuală, dar şi în cele mai ele-mentare vocabulare şi proza substanţială a romancierilor noştri de elită.
In ce ma priveşte, sâ-nii fie îngăduit să-I întrebuinţez alături de fratele lui geamăn: câne de aret... si cu aceste spuse, să revin la întrebarea pusă: din ce rasă să ne alegem tovarăşul patruped...!
Pentru această spinoasă întrebare, voi căuta cum e cred prudent, răspunsul cel mai catifelat, spre a împăca toate gusturile.
Acordul fericit e atunci când temperamentul staipânului se poate acorda cu al umilului său însoţitor, din lumina câmpiilor sau umezeala pădurilor.
Un vânător nervos şi ipiasi-obez. gelos de vânat, de vânatul ce mai întotdeauna îl saltă dela mari distanţe, îi va trebui un alt câne, decât să zicem, ruralului smead. familiar cu distanţele chilometric paricurse, în viaţa de aer liber, stăpân pe nervii şi pe zdrăveneala pulpelor.
In al doilea rând, intervine un simplu obiceiu, sau gust.
Sunt iarăşi vânători deşi agili, ce nu înţeleg să salte vânatul decât dela 4 paşi, şi când nu reuşesc, prepelicarul rămâne marele vinovat. Sunt purtători concomitent de mai multe permise. aceştia nu înţeleg decât existenţa raselor de câni reduşi de e posibil la volumul gentei de vânat, spre a-i putea ascunde în cufărul dela automo­
bil, sau în tocul armei de e posibil. Mai sunt categoriile vânătorilor: bătrâni şi a celor începători, a Dianelor sportive. şi în fine a vânătorilor ce deşi au experienţă de tir şi vânat, n'au avut nici odată interesul cânelui văzut sub alt unghin. decât acela al bătăiaşului gratuit.
In al doilea rând vine abia chestiunea terenului şi speţei vânatului urmărit.
A recomanda unei femei, sau unui incepător. un pur sânge: adică nu altceva decât un setter englez, ori mai cu seamă un pointer înseamnă a-ţi face imediat un duşman, dacă nu al D-tale, dar cu siguranţă al rasei.
Unui ofiţer tânăr, stăpân pe nervi şi pe focul aruncat, pasionat. îndrăgostit de viaţa ce gâlgâie într'un pur sânge, n-i indica un cocker, un grifon spinone. sau brac greu de Wurtemberg înseamnă a-i crea o nemeritată deziluzie.
Pentru a fi iniţiaţi în taina creerii raselor şi linişti pe mulţi vânători, vom şti că ele. în marea lor diversitate, până la cele mai mici diferenţieri de culoare, n'au fost făurite de diferiţii crescători, sau uneori chiar de întregi generaţii, decât urmărndu-se fantezia personală de a vâna, ce de cele mai multe ori era sclava climatului şi a soiului de pasări sau lighioane urmărite.
lată motivul pentru care din punct de vedere al utilizării lor, prepelicarii se impart in două mari încrengături,
I) Cânilor dc aret englezi;
I I ) Cânilor de aret continentali.
In categoria I-a intră:
a) Pointerul unul şi singur, deşi sunt şi in această rasă câteva varietăţi, dar pe care oficialitatea şi cluburile nu le disting,
b) Seterii cu foarte multe varietăţi din care nu amintim decât:
- S.. englez: fond alb, cu pete sau pistrui de orice culoare.
- S. irlandez: roşu acaju uniform, cu superbe muaruri inchise.
- S. negru cu ţinte roşii deasupra ochilor, (black and tan) fals zis Oordon.
II. Cânii de aret continentali, in primul rând marea fumilit a bracilor:
a) Br. spaniol, perdîguero. cu varietăţile amintite: Burgos şi Douro.
b) Br. francez cu varietăţile: Br. lejer francez. Cânele Dupuy, Br. ilu bourbonnais, Br. d'Auri rgne sau albastru, Br. Saint-Cerniain, Br. de VAriege, Br. Charles X, Br. danez, Br. de Bengal. Br. germani: de Wurtenberg şi Br. de Weimar. Br. italian greu si lejer. Br. uşor german atât de comun la noi. Grifonii în care se pot îngloba şi cele două rase noi germane: Stickelhaar şi Drathaar. Grif. francezi, cu varietăţile: Boulet, Cuerlain, ambele varietăţi aproape complet dispărute. Spinone, varietatea italiană, şi in fine celebrul grifon Korlhal. Barbetul şi Pudel-l'oinlcrul, acesta din urmă, de curând creat tot de germani. Kuaniolii francezi iu varietăţile: E. breton. E. francez, E. picard, E. Pont-Audemer. Ep. germani de Miinsterland, variet.: mare şi mărunt.
Trebue exclusă cred din această mare clasă a prepelicarilor, SPANIELi. adică: cockerii, clumberii şi springerii,
Fâră câteva indicaţiuni foarte rezumative din partea noastră. în faţa acestui tablou ce-l cred aproape complet, mulţi vânători vor rămâne cam încurcaţi.
în fine acel german W'achlclhund, fiindcă sunt doar câni starnitori, fără instinctul meiului.
Sunt speţe cu siguranţa din aceşti prepelieari, pe care nu le-au văzut; suntem mai mult decât convinşi, nici măcar în reproduceri, mulţi din vânătorii noştri obişnuiţi. Dar tocmai, aducând pentru un început o listă completă, n'am vrut decât să subliniem cât de aprig, a fost gustul omului sportiv, de a-şi crea un animal adaptat lui, colţului de provincie; aşa precum a înţeles să-şi aleagă haina făcută pe comandă, sau o armă bine asortată.
Ne vom mărgini azi, mai mult la caracteristica dintre rase, decât de aptitudinele fiecărei varietăţi, în parte. Rasa fiind, nu numai ca formă, dar ca fel de a vâna, eu totul opusă alteia, de alt nume. Un pointer lucrează cu totul în alt mod decât un brac, şi un grifon având acelaşi stil, cam apropiat Saint-Germain-ului, preferă doar alte terenuri unde conformaţia şi părul lui, îl vor avantaja.
Când vorbim în general de câni englezi, trebue sâ înţelegem inainte de orice, animale de multă nervozitate al căror nas e în majoritatea cazurilor un maxim, la care s'a putut ajunge în materie de selecţie a mirosului şi a căror căutare la vânat e un nesfârşit galop int ins.
Cartea ce caută a desluşi aceşti prepelieari, sunt numai curentele de aer; alt mod de a lua legătura cu vânatul viu, fiind contrarii standardului, şi rasei însăşi. In momentul fugii lor, nebuneşti uneori, nu agită deloc coada, iar areturile sunt cataleptice. Cânele îţi face impresia că a schimbat materia lui de muşchi şi piele, rămânând în splendida linie a unui bronz, sau unei marmuri de preţ. Pozele acestor areturi sunt cu atât mai impresionante cu cât (pointerul bunăoară, ce pare că aleargă aşa repede în joacă, fără a da nici o atenţie la vânatul urmarit cade cu toate labele par'că, într'o plasă, din această vertiginoasă goană, strâmb şi cu nasul spre nori, spre azur. Iată ce deseori am numit influx nervos.
Pentru aceste superbe calităţi native mari, şi foarte greu de obţinut dela oricare alt câne. pointerul a fost supranumit: regele cânilor de aret. Creat de pătimaşi sportmeni englezi, pentru acele pasări ce fac legătura dintre găinuşa noastră de alun şi potâr-niche: „grouse", pentru dealurile acoperite cu nesfârşite ericacee ale Scoţiei: „moor", şi acele platouri răcoroase, sub ceruri deseori plumburii, şi lumină scăzută. Pointerul graţie atletismului său originar, s'a putut insă uşor aclimatiza în ţările cele mai calde. Sudul Italiei, Algeria şi Tunisul dau regulat concursuri de field, unde pointerul îşi ţine locul de întâietate al străbunilor lui insulari. Vânatul fiind uneori destul de rar, s'a încercat să i-se dea o alură cât mai vertiginoasă. Dr. Sourigucrc marele pointerman din Angouleme, îmi comunica recent, că trialerul său Totibib Bada Epiff, a cărui fotografie o alăturăm rândurilor noastre, atinge în prima jumătate de oră după un bun antrenament; cronometrat, 65 km. la oră.
Dar ori ce roză îşi are spinii ei; iată pentru ce mai cu seamă la noi, acest câne a fost atât de deseori pe nedrept, acuzat cu cele mai aspre calomnii.
Toate marile calităţi native ale lui. în mâna ageamiilor, s'au metamorfozat în defecte. Neantrenat, scos imediat la vânat în plină deschidere, impulsul lui mare nervos, s'a preschimbat în nebunie.
Creat pentru a vâna numai „grouse", a fost asmuţit după sitari în păduri, sau iepuri pe câmp; picioarele lui făcând minuni.
Niciodată în ţara mamă vânând o zi în plinul ei, ci alături de alţi 2—3 câni de aceeaşi rasă, spre a-l avea mereu atent şi proaspăt — la noi s'a încercat să se facă din el, tocmai un animal de fond şi nu de viteză.
Niciodată „apporteur" în celebra lui insulă, ajuns în câmpiile Bărăganului primul lucru ce i-s'a reclamat cu insistenţa cravaşei, a fost aducerea iepurilor şi prepeliţelor în gură.
S'a lucrat aşadar la noi, ca şi de altfel in multe ţări de pe continent, din lipsă de cunoştinţe, la tocmai ce câteva generaţii de crescători englezi se luptaseră să obţină cu cheltueli mari, timp, şi mai cu seamă multă răbdare.
De un dresaj dificil, şi de o menţinere a lui şi mai anevoioasă, tocmai din cauza vioiciunii acestei rase; repede s'a găsit soluţia decretată de chinologi de ocazie, să se curcească acest câne cu bracul, din aluatul căruia, tocmai fusese extras; s'a obţinut mediocru, rasa fiind distrusă.
SETERII. In cele câteva trăsături dominante ce încerc aci să dau despre aceste familii importante de prepelieari, în scopul fixării din partea cetitorului a unei mai largi
aprecieri, ce cu timpul şi totodată cu descrierea standardelor, se va putea nădăjdui eu mai multă siguranţă, fixa. Aşa dar, rivalii de totdeauna al poinlerului, au fost setterii şi în special varietatea albă, creată de Laverck, şi continuatorul său Lewellin; câni azi numiţi: setteri englezi.
Varietatea roşie închis, irlandeză, fiind poate cea mai frumoasa dar şi cea mai plină de surprize, sub raportul talentului vânătoarei.
Selterul negru, cu ţinte roşii la ochi, zis fals Gordon, fiind cel mai mare şi cel mai încet dintre setteri, apropie un continental, sub raportul căutării şi aretului. un conti­nental însă de un nas cu totul superior. Dacă după mult timp de vânat cu pointerii. cineva trece ca mine. la setterul • englez de familie de trialeri, multă vreme selectata; descopere prepelicarul. ce la aceleaşi calităţi native ale pointerului, mai puţin „brio", descopere un animal cu o mult mai mare posibilitate de adaplure la terenurile cele mai variate în special la pădure. Un câne mult mai puţin impulsiv şi mai suplu în perfectarea dresajului, un fidel tovarăş, şi în special prepelicarul de stilul cel mai felin, ce farmecă pentru o viaţă!
Conform recentelor statistici, nici o altă rasă — pe tot pământul — nu se bucură azi de mai mulţi entuziaşti, ca setterul englez! Statele-Unite, Anglia, Franţa, Germania, Italia, Scandinavia, Polonia. Elveţia, etc. au crescătorii celebre ale acestei varietăţi.
Dar ca să nu mi se suspicieze părtinirea, eu insumi fiind un mare entuziast al acestei ideale rase. împrumut pana(penita) pentru un moment, a marelui chinofil francez, Samat:
„Setterul e împreună cu pointerul. singurul câne, ce poate face un adevărat field-trialer de mare chetă. Au nasul, viteza şi rezistenta trebuitoare; field-ul fiind un sport\
Dar setterul nu e interesant numai din acest punct de vedere. Stim că el e la fel un perfect câne de câmp: da o stim; dar el e deasemenea un câne de pădure, pentru sitari unde poate deveni foarte îndemânatec, şi câne de mlaştină, unde nui poate avea rivali pe acest teren atât de anevoios.
Din acest punct de vedere e în special preţios pentru vânătoarea propriu zisă: e bun la toate, se adapta la toate.
(Comparaţia e făcuta cu pointerul). Setterul devine repede un excelent retriever (câne aducător). Pentru vânătorul cei place un stil frumos, mişcările armonioase, pozele sculpturale, poate oare fi ceva, deasupra setteruluiî etc.".
In rezumat dar, se poate spune de cânii englezi, că mai toţi pentru a se prezenta în superiorul lor lustru, au nevoie de un lung antrenament, de jumătăţi de zile de goană, de un teren cu care si fie familiarizaţi, de un dresaj simplu, sever.
Bine întreţinut; în sensul că pe cât posibil trebue să le evitam aportul, mai ales al iepurului.
Neinţelegând să fac inutile polemici cu nimeni, tin si previn dela început, că dacă acestea sunt normele generale de educatie şi creştere, de utilizare a prepelicarilor englezi,aceasta nu înseamnă că e o imposibilitate să facem să aporteze un pointer din baltă, sau intr'un mod excepţional să obligam un setter să gonească o zi întreagă, pe arşiţa campiilor dunărene. Mi s'a citat iarăşi deseori exemplul bracului cu nas de pointer, etc. Toate acestea nu probează insă nimic fiindcă nu de cazurile de excepţie e aci vorba, cu atât mai mult cu cât oridecâteori am analizat mai în de aproape speţele acestea, am putut constata că nu era vorba de câni cu pedigreu, singurii aici interesaţi.
II. Rasele continentale mai sus amintite, oricare de care ar fi vorba, le recomand în special vânătorilor ce nu-şi pot permite luxul decât al unui singur câne. Acelora ce n'au timp, nici de prea mult dresaj, şi nici n'au temperament de dresori, căutând cu exclusivitate, mândria focului reuşit şi a gentei bine rotunzită. Femeile, începătorii, bătrânii nemrozi, se pot de minune împăca cu un bun brac german, sau cu măruntul, dar atât de vioiul epaniol breton.
Câni regulaţi şi domoli, vânând in galop mic sau trap întins, pot servi neobosiţi, o zi întreagă. Prepelioari inteli­genţi, continentalii se formează repede după vânător, cât şi după teren, rareori găsindu-se stingheriţi. Grifonii vânează cu multă inteligentă şi patimă la pădure şi în special la baltă. Au de asemenea marea intuiţie a situaţiilor şi fără un dresaj prea costisitor.
Am văzut pânde de sitari, cu aceşti câni. ce stând la picioarele stăpânului lor nemiş-caţi. în poziţiuni hieratice, nu le tremurau decât ochii. Dacă nu rareori, nasul se întâmplă să le fie mediocru, acest fapt e deseori compensat însă de isteţimea cu care ştiu sa scotocească terenul. Aşadar, pentru o alegere bună asupra rasei, e nevoie în prealabil să ne lămurim pe noi, să vedem ce dorim a cere dela câne?
Rasele continentale fiind admirabile în special pentru ţările deluroase, acoperite cu vegetatiuni abundente, natural că aportul pentru ele devenea în astfel de situaţiuni, o necesitate.
Germanii au căutat chiar să-i ducă la o reprezentaţie teatrală; fiindcă ştim cum. în concursurile lor vanătoreşti. ei cer sugrumarea nu numai a vulpii, ci chiar a pisicii, apoi aportul cu ea în gură pe lungi distanţe, uneori saltul peste obstacole chiar, asemenea cânelui poliţist.
Dar ca să se înţeleagă mai clar şi mai puţin obositor aceste lămuriri privind alegerea, să-mi daţi voe sa termin cu o instructivă anecdotă:...
Din timpul acestei intâmplări, n'ani mai reinoit decât puţini' permise... Mă găseam intr'un sfârşit de toamnă, alături de un vechiu prieten de vânat. în marginea oraşului, intr'nn zăvoi unde totdeauna ucideam întâii sitari.
Tovarăşul meu era însoţit de Stop al său, un câne simpatic cu păr roşcat închis, şi care după aspect ar fi putut fi un pointer de varietatea roşie maghiară, in realitatea faptelor însă... poate că era un fiu de .setter, al cărui tată nu garantez, poate că a fost şi el jumătate brac.
Eu, ca mai întotdeauna, căutam sitarii cu etalonul canisei mele: Durbec L. O. F. 4:1082, setter englez, pur sânge, ai cărui părinţi nu făcuseră în field decât premii întâi. Câne de altfel ce-mi da plină satisfaciţie exigenţelor mele chinofilico-sportive.
Abia înaintarăm câţiva paşi prin frunzele ruginite şi căzute din belşug ale zăvoiului, când in dreapta mea. iutr'o poză impresionantă dublat în lungime par'că. cânele meu indicând înaintea lui nişte cioturi uscate, rămăsese nemişcat.
Cum poza începuse să se prelungească peste norma obişnuită a ridicării unui sitar, prin soarele ce-i aurea spatele îi dau comanda să alunece! După 6—7 m.. fără rezultat.animalul se opreşte brusc dar totuşi mai prudent, stârcindu-se ca o pisică ce a zărit fugind un soarec.
Vinele gâtului îmi băteau furioase iar mâna mi se crispa tot mai nervoasă de fierul r e c e al armei...
Poc! Poc!... în stânga mea la vreo 50 de m . , pornesc două puşcături seci. Hep, Heep!.. In ce-ai tras? Heep! Heep!..
Nici un răspuns. Când după o fugă scurtă, îmi întâlnesc prietenul. Avea. pălăria dată pe ceafă şi cu un aer consternat îmi povesteşte cum după ce-l purtase bine pe cătare, a tras de d o u ă o r i , într'un iepure, şi-l . . . g r e ş i s e .
Cauza fu repede şi judicios găsită: alicele de sitarii.
Dacă m'am lăsat pe jumătate c o n v i n s , e fiindcă ştiam pe prietenul meu, un bun tragator .
Dar veşnica mea preocupare chinologică, mă face să-l întreb despre Stop. Cu un simplu s e m n , mă făcu să înţeleg că se g ă s e a la câteva s u t e de metri înaintea noastră, şi că nu avusese nicio cunoştinţă de iepure , ce venise tiptil, d i n direcţia mea. La vânătoare se ştie, vorbele sperie vânatul.
In timp ce cânele meu rămăsese în dreapta, Stop venea acum şi el să ne găsească, neliniştit de bubuiturile
chemă toare ale puştii.
— Ai sâ vezi poate acum o minune, îmi zise prietenul; apoi mâng,ăindu-şi cânele pe urechi: Stop... Stopi lu tata, etc,
Bucuria tot mai exuberantă a lui Stop îl făcuse să înfigă labele în pieptul prietenului, dar un ordin aspru, caută, îl făcu dispărut în umbrele zăvoiului.
După o destul de lungă aşteptare şi inutile fluerături, pointerul cu părul roş, tot nu se hotărî să se întoarcă. Cânele meu atent, asculta spre locul unde tovarăşul lui dispă­ruse, li dau ordin să plece, dar după câteva bucle setterul revine la pieior.
Deodată însă, măcăitul surd şi depărtat al unui iepure ce moare, făcu într'o clipă pe prieten să dispară pe deasupragardurilor de nuiele, ce nu mai existau. Când l'am ajuns din urmă, tovarăşul, ocupat cu tolănirea iepurului în buzunarul genţii, abia avu timpul să-mi arunce din ochii albaştri, o privire plină de ironie... E.., pedegreeul dumitale?
Cred că ar rămâne o inutilă umplutură a acestei mici anecdote, dacă aş mai încerca să vă spun că toate teoriile mele, de savantă chinologie, au fost ridiculizate cu cel mai suveran dispreţ. Fără Stop a lui tata, ce ţinea cu furie în­tre colţi spinarea lighioanei, ce se sbătea şi se lupta să fugă, mai am fost noi regii, în ziua aceea?
De câteori bunul prieten mă prinde într'un cerc de vânători, mă pune să încep dela cap, povestea cânelui fără pedigreu şi a iepurului din geantă. Ieri la barou, mi-a făcut din nou şotia!..
Imaginarea acestei anecdote nu şi-ar avea nici un rost, dacă n'am profita de ea, spre a concretiza două mari principii de creşterea şi formarea unui prepelicar:
a) principiul chinologului englez = cu acela al specializării; şi acela al crescătorului continental, german, făcând toate eforturile în a duce la un maxim, toate aptitudinele unui câne, în scopul de a face cât mai utile, diferite servicii ale lui. Dacă anglo-saxonii au avut de luptat eu tarele consaguinităţii, de care era absolută nevoie, pentru găsirea unui mare potenţial de influx nervos;, germanii a trebuit să lupte în îmbinarea, în supleţe de caracter, a diverse instincte contrarii. Cânele care aportează, şi caută iepurele pe urma. de sânge, e foarte greu să fie tot el acela ce rămâne de fier la fuga aceluia patruped, sau detunătura armei. Un nervozim aproape nul, o încrucişare bine cântărită, a adus rezultate destul de satisfăcătoare. Pentru vânătorul german, prepelicarul n'are nevoie de un nas excepţional, cu atât mai mult cu cât vânatul abuniă; cât sâ-şi facă un colaborator preţios cu însuşiri uneori chiar de copoi. Aretul dacă e mai puţin decorativ, e mai totdeauna luat, fără minciună. Intre arta pentru artă, între sportul pentru sport, am ferma convingere că majoritatea oamenilor doresc artă pentru amuzament şi sport pentru utilitatea lui imediată. Acesta fiind unicul secret al raselor cânilor de aret buletinul gustului şi aprecierii, va rămâne Dvoastră, binevoitor cetitor.

[adisan77ro]

Fericiti cei ce pot vana cu adevarat alaturi de partenerul lor fie ca e englez fie ca e un continental.