POVESTEA LUI KEESH
de JACK LONDON decembrie 1933
S'a scurs multă vreme de când Keesh trăia pe ţărmul mării de ghiaţă; el a fost mulţi ani îmbelşugaţi căpetenia satului şi a murit încărcat de cinste, lăsându-şi numele pe buzele oamenilor. Aşa multă vreme a trecut de atunci, că azi numai bătrânii îşi aduc aminte de numele lui.
De numele lui şi de povestea pe care au auzit-o şi ei dela moşnegii pe cari i-au apucat de copii şi pe care oamenii bătrâni la rândul lor o vor povesti copiilor lor şi copii de copii ai lor, pe când viforele nordului gonesc nebune dealungul gheţurilor, pe când aerul e greu de albeţe plutitoare, în vremea când nici un om nu îndrăzneşte să se aventureze departe de adăpostul lui, atunci încep bătrânii să istorisească, minunata poveste a lui Keesh, care s'a ridicat din cel mai sărac iglu la putere mare şi la post de conducere.
Povestea spune despre Keesh, că era un copil deştept, plin de vigoare şi de sănătate şi după felul cum se socotesc ei timpul, a văzut treisprezece sori.
Doar fiecare iarnă soarele părăseşte în întunecime pământul, iar în anul viitor un alt soare răsare, ca să se poată din nou încălzi oamenii şi să-şi poată vedea unul faţa celuilalt.
Tatăl lui Keesh a fost un om foarte viteaz, dar a murit în timpul unei foamete mari, pe când încerca să scape viaţa tribului, luându-o pe cea a unui urs de ghiaţă. Curajos cum era, a ajuns la luptă corp la corp şi ursul i-a măcinat oasele. Dar şi ursul căzu şi ursul avea carne multă şi tribul a fost mântuit.
Keesh era singurul lui copil şi după aceasta întâmplare a rămas singur cu mamă-sa.
Dar oamenii sunt tare harnici să uite binele şi au uitat de grabă ceeace a făcut pentru ei tatăl lui.
Keesh nu era decât un copil, iar mamă-sa nu era decât o femee şi astfel de grabă au fost uitaţi şi ei şi în curând au trebuit să se mute în iglul cel mai dărăpănat.
Intr'o seară, pe când sfatul era adunat în iglu-ul larg a lui Klosh-Kwan, căpetenia tribului, Keesh a dovedit ce fel de sânge curge în vinele lui şi curajul pe care l-a moştenit dela tatăl său. Se ridică, în sfat, cu demnitatea unui om bătrân şi aşteptă în picioare până când se potoliră murmurele glasurilor mirate ale sfetnicilor.
— Nu tăgăduesc, şi mie şi mamei mele mi s'a împărţit din carne. Dar carnea pe care ne-o sorociţi nouă mai totdeauna e vârtoasă ca iasca, e din cea stătută şi are mai multe oase decât se cuvine.
Vânătorii brumaţi la păr, ceialalţi cu pletele albe şi cei în floarea virâstei, plini de putere, au rămas izbiţi de vorbele lui Keesh. De când îşi aduceau ei aminte, nu s'a mai întâmplat aşa o faptă : un copil să se obrăznicească să ridice glasul în sfatul oamenilor şi să le arunce în ochi învinuiri!
Keesh însă continuă hotărât:
— Vorbesc aşa cum mă auziţi că vorbesc, fiindcă ştiu, că tata, Bok, a fost un mare vânător. Se spune, că Bok, tata meu, aducea acasă mai multă carne decât oricare din ceialalţi vânători şi că veghea cu ochii lui, ca şi cea mai neputincioasă babă şi cel din urmă moşneag să primească cinstit partea lor bună.
— Na! Na! strigară sfetnicii. Daţi afară pe copilul ăsta, trimiteţi-l să se culce. Doar e om făcut, ca să poată împroşca în noi, oamenii bătrâni cu bărbile cărunte?
Liniştit, aşteptă până se potoli larma.
— Tu ai o femee, Ugh-Gluk, — zise — şi tu vorbeşti pentru ea. Şi tu, Massuk, de asemenea ai o femee şi ai şi o mamă şi pentru ele vorbeşti tu. Mama mea nu are însă pe nimenea în lume, decât pe mine; şi de aceea îmi înalţ aici vorba. Şi de aceea grăesc eu, că deşi e mort Bok, care a vânat cu prea mare râvnă, e lucru cu dreptate, ca eu, care sunt fiul lui şi ea Ikeeza, care e mama mea şi a fost
femeea lui, să avem carne din belşug, câtă vreme tribul va avea carne din belşug. Eu, Keesh, fiul lui Bok, am zis ce am avut de zis.
Keesh se aşeză jos, cu urechile ascuţite înspre valul de protestări şi de indignare, pe care l-a ridicat vorbirea sa.
— Un piciu de băiat să îndrăsnească să vorbească în sfat ! îngână bătrânul Gluk.
— Am ajuns oare, ca copii de ţâţă să ne înveţe ce avem să facem? strigă Massuk. Ce fel de oameni suntem noi, de ne lăsăm înjuraţi de un copil, care scânceşte ca să capete o şcovârţă de carne?
Furtuna de mânie izbucni. Ii porunciră furioşi să meargă să se culce, îl ameninţară, că nu-i vor mai da de loc carne şi îi promiteau o bătae zdravănă, ca să nu-i mai treacă prin minte să fie obraznic.
Ochii lui Keesch începură a se aprinde şi sângele porni să-i svâcnească sub piele. Deodată se ridică în mijlocul tumultului.
— Ascultaţi-mă, oamenilor — zise. Nu voi mai vorbi niciodată în sfatul tribului. Niciodată până ce nu vor veni oamenii la mine şi îmi vor grăi aşa:
„Keesh, e bine să vorbeşti în sfat. E rugămintea noastră, ca să vorbeşti".
Ăsta e cuvântul meu din urmă. Bok, tatăl meu, a fost un mare vânător. Şi eu, fiul lui, voi fi vrednic să-mi vânez carnea pe care trebue să o mânânc. Şi v-o spun de acum răspicat: împărţeala carnei pe care voi câştiga-o eu va fi cu dreptate. Nici o văduvă, nici un neputincios nu va plânge nopţile că i-e foame şi nu are carne, câtă vreme oamenii tari gem de durere că au mâncat prea mult. Deacui îi va acoperi ruşinea pe cei tari, cari mancă prea mult.
Eu, Keesh, am spus, ce am avut de spus.
Batjocurile şi glumele l-au petrecut până afară de iglu, dar el strângea din fălci şi merse înainte, fără să caute nici în dreapta nici în stânga.
A doua zi plecă dealungul ţărmului, acolo unde se împreună pământul şi ghiaţa. Cei care l-au văzut pornind la drum, observară, că avea cu el arcul şi un mănunchi zdravăn de săgeţi cu vârful de os. In spate purta lancea de vânătoare a tată-său.
Cum îl vedeau aşa încărcat cu arme, oamenii îl petreceau din ochi râzând. Nu s'a mai pomenit, ca băeţi de vrâsta lui să iese la vânătoare — mai ales singuri. Unii clătinau din cap şi făceau fel de fel de proorociri, iar femeile priveau lung pe Ikeeza, care avea faţa însângerată şi tristă.
— Să vedeţi ce curând se va întoarce ! ziceau unele, vesele.
— Lasa-ţi-l să meargă. Va învăţa minte, ziceau vânătorii, acuş va veni înapoi, umilit şi blând. Nu va mai avea poftă de vorbiri sfătoase.
Dar trecu o zi, apoi cealaltă, iar în ziua treia se stârni o viforniţă mare şi Keesh nu era nicăiri. Ikeeza îşi smulgea părul din cap şi îşi acoperi faţa cu scrum de untură de focă, în semn de jale. Femeile se năpustiră asupra bărbaţilor cu vorbe de ocară, că au înjurat pe bietul copil şi l-au gonit In moarte. Bărbaţii nu aveau ce să zică şi să pregătiră să pornească în căutarea leşului, de îndată ce se va fi potolit furtuna.
A doua zi dis de dimineaţă insă, Keesh sosi în sat. Dar nu părea de loc ruşinat: aducea în spate o sarcină de carne proaspătă. Păşea fălos şi în vorbele lui era multă mândrie.
— Auziţi, măi oameni! Luaţi cânii şi săniile şi mergeţi pe urma mea înapoi, cale mai de o zi. Veţi găsi pe ghiaţă carne multă; o ursoaică şi doi ursaci.
Ikeeza era copleşită de bucurie. Dar Keesh rămase nemişcat în faţa dragostei mă-si, ca un om mare şi zise:
— Vină, Ikeeza, să mâncăm. După ce-om mânca, vreau să dorm, că sunt ostenit. Intră în iglu şi mancă mult; apoi dormi douăzeci de ceasuri în şir.
In sat s'a pornit vorba şi bănuelile. Nu e lucru de nimic să omori un urs de ghiaţă, dar e de trei ori primejdios să te legi de o ursoaică cu pui. Bărbaţii nu puteau crede, că un copil, cum era Keesh, singur-singurel să fi putut îndeplini o faptă atât de minunată. Dar femeile lăudau carnea proaspătă pe care a adus-o în spinare şi aceasta era un argument sdrobitor faţă de vorbăria oamenilor. La urma urmei oamenii se împrăştiară, mângăindu-se cu vorba, că tot nu e vânător de seamă băieţoiul de Keesh, fiindcă de sigur a uitat să taie in bucăţi fiarale ucise.
In Nord, trebue să se facă această operaţiune de îndată ce a fost ucis vânatul. Altfel înghiaţă carnea ca osul, aşa, că toceşte şi buza celui mai ager cuţit. Un urs, care cântăreşte treisute de kilograme, îngheţat, înţepenit nu e prea uşor de ridicat pe sanie, sau de târât după tine.
Dar ajunşi la locul desemnat de Keesh, oamenii nu numai că găsiră urşii, dar văzură, că Keesh tăiase în bucăţi prada, o curaţi de măruntae: aşa cum fac vânătorii adevăraţi.
Şi aşa începu misterul lui Keesh, un mister, care se adâncea zi de zi. Când a ieşit mai întâi din nou la vânătoare, a omorât un urs tânăr, mare cât el, de a doua oră ucise un urs bătrân şi o ursoaică.
De obiceiu pleca pe trei-patru zile, deşi uneori se întâmpla să rămână şi o săptămână întreagă pe întinderile de ghiaţă. Se împotrivea totdeauna să iea pe cineva cu el şi oamenii îşi băteau capul, cum vânează copilul ăsta. Nici chiar câne nu-şi ducea cu el, deşi cânele e de mare folos la vânătoarea de urşi.
— De ce nu vânezi tu şi alte animale? De ce vânezi numai urşi? îl întrebă odată Klosh-Kwan.
Şi Keesh îi răspunse fără zăbavă:
— Doar toată lumea ştie, că în urs e mai multă carne.
Dar în sat începură să şoptească oamenii de vrăjitorie.
— El vânează în tovărăşia duhurilor rele, susţineau unii şi de aceea are totdeauna noroc. Altfel cum ar putea fi cu putinţă? Hotărât lucru: vânează alăturea de duhurile cele rele.
— Se poate însă — ziceau alţii — să nu fie duhurile cele rele, ci duhuri bune. Toţi ştim că tată-său a fost un vânător mare. Se poate că duhul lui Bok vânează alăturea de el, ca să-l ajute şi să-l înveţe toată măestria vânătoarei. Cine ştie?
Iar succesele lui Keesh continuau înainte, aşa, că vânătorii mai puţin isteţi adese erau porniţi la drum să aducă carnea dobândită de el.
Keesh era drept când împărţea hrana ieşită din munca lui, aşa dupăcum făcea şi tată-său, avea grijă ca şi cea de pe urmă bătrână şi cel de pe urmă moşneag să primească o porţiune bună. Pentru sine nu păstra decât tocmai cât îi era trebuinţa. Din cauza vredniciei lui şi deasemenea din cauza meritelor lui de vânător, satul îl privea cu respect, cu teamă chiar, începură să vorbească între ei oamenii, că dacă va închide ochii bătrânul Klosh-Kwan, să-l aleagă pe el căpetenie. Şi aşteptau să-l vadă intrând în casa de sfat, după atâta bine, cât a făcut tribului.
Dar Keesh nu intră în sfat niciodată, iar oamenilor le era ruşine să-l cheme.
Intr'o zi grăi către Klosh-Kwan şi către mai mulţi vânători:
— Am de gând să-mi zidesc un iglu nou. Va fi un iglu mare, încăpător, în care vom putea locui — Ikeeza şi cu mine — bine şi hodiniţi.
— Bine grăeşti, aprobară serioşi cei din jurul lui.
— Dar eu nu am vreme. Treaba mea e vânătoarea şi vânătoarea îmi ia tot timpul. Mă gândesc insă, că ar fi cu dreptate, ca oamenii şi femeile, care mancă din carnea mea, să-mi zidească iglu-ul meu.
Şi aşa s'a zidit un igloo mare, mult mai încăpător decât chiar igloo-ul lui Klosh-Kwan. Keesh şi mama lui s'au instalat în el; era prima dată de când a murit Bok, când ea se bucura de o bogăţie.
Nu era numai o bogăţie materială, dar în urma vrednicului ei băiat şi a situaţiei pe care o dobândise în urma lui, era acum socotită şi ea ca cea mai de seamă femee a satului. Celelalte femei îi călcau des pragul să o vadă, îi cereau sfaturi şi îi aminteau vorbele înţelepte, atunci când discutau între ele sau cu bărbaţii lor.
Dar oamenii erau chinuiţi de misterul tainicelor vânători ale lui Keesh şi într'o zi Ugh-Gluk îi aruncă în faţă acuza vrăjitoriei.
— Te învinuesc, zise ameninţător Ugh-Gluk, că ai legături cu duhurile rele şi ele te ajută ca să-ţi fie bogat vânatul.
— Alta e întrebarea, răspunse Keesh: E bună sau nu e bună carnea care o aduc în sat? Care din voi s'a bolnăvit, dacă a mâncat din carnea vânată de mine? De unde ştii tu că eu lucru cu vraje? Sau doară vorbeşti aşa, pe ghicite, fiindcă te roade pizma?
Şi Ugh-Gluk plecă ruşinat, petrecut de batjocurile femeilor. Dar într'o noapte, în sfatul satului, după ce s'au frământat multă vreme, au hotărât să pornească iscoade în urma lui Keesh, când va mai ieşi la vânătoare, ca să-i descopere taina.
Astfel, când a plecat din nou Keesh singur, să facă carne, doi flăcăi, Bim şi Bawn, buni vânători şi ei, s'au strecurat în urma lui, păzindu-se să nu fie observaţi de el.
După cinci zile s'au înapoiat, cu ochii eşiţi din cap de spaimă, cu limbile tremurătoare de nerăbdarea să povestească ceeace s'a întâmplat.
In grabă s'a strâns sfatul în coliba lui Klosh-Kwan şi Bim începu să raporteze.
— Fraţilor! după cum ne-aţi poruncit, am călătorit în urmele lui Keesh şi am făcut-o cu mare băgare de seamă, ca să nu ne oblicească. In amiaza zilei dintâi, a dat peste un urs mare; o fiară grasă şi mândră.
— Nu am mai văzut un urs aşa cumplit, îi luă vorba Bawn. Ursul nu prea avea poftă de harţă. Se întoarse şi plecă încet pe ghiaţă înainte. Noi pândeam tupilaţi după nişte stâncării de pe coastă şi ursul trecu pe dinaintea noastră, iar în urma lui venea Keesh, fără nici o frică. Keesh arunca ursului vorbe de ocară, bălăbănea din braţe şi striga cât îl ţinea gura. De la o vreme se mânie ursul, se ridică în două picioare şi mormăi urât. Keesh însă nu se opri, păşi înainte în spre el
— Da, zise Bim, care prinse firul povestirei, da! Şi când porni ursul înspre Keesh, acesta o luă la fugă. Dar în fugă aruncă pe ghiaţă un globuleţ alb. Ursul se opri, îl adulmecă şi îl înghiţi. Keesh fugi mai departe, lăsând în urma lui încă câteva globuleţe de acele, pe care le înghiţi ursul de asemenea.
Sfetnicii satului nu puteau crede ceea ce le povesteau Bim şi Bawn şi Ugh-Gluk îi făcu mincinoşi.
Bim se răsti:
— Dar am văzut toate aceste cu ochii noştri!
Şi Bawn întări:
— Da, da! Cu ochii noştri, aşa cum vă vedem pe voi aici ! Şi Keesh tot fugia şi tot arunca după el gogoloaţele albe, până deodată se opri ursul, se ridică în picioarele dinapoi, cât era de mare şi începu să urle de durere, bătând turbat aerul cu labele. Keesh mai fugi o bucată de loc apoi se opri şi se întoarse către urs. Dar ursul nu-i mai avea gândul, ci îşi frământa pântecele în care îl dureau globuleţele lui Keesh.
— Da, pântecele, întrerupse Bim. Se izbea în burtă cu labele, se muşca de burtă, sărea în copce nebuneşti pe ghiaţă, aşa cum sar căţeii, când li-e de joacă. Insă felul cum răcnea şi mormăia arăta, că lui nu-i era de joacă, ci îl rodea în maţe durerea.
Nu am văzut de când mă ştiu aşa o minunăţie.
— Nu, decând m'a născut maica, asemenea lucru nu am văzut, întări Bawn. Şi era o namilă de urs..
— Vrăjitorie! hotărî Ugh-Gluk.
— O fi vrăjitorie, nu o fi vrăjitorie, ce ştiu eu, răspunse Bawn. Eu nu ştiu şi nu grăesc decât ce am văzut cu ochii ăştia. După o bucată de vreme ursul se osteni şi slăbi, doar era tare greu şi a jucat ca un nebun pe ghiaţă, multă vreme. Porni apoi încet dealungul ţărmului clătinând din cap. Mergea ce mergea se aşeza iar şi urla şi răgea. Şi Keesh se luă după urs, iar noi ne luarăm după Keesh şi am mers aşa ziua intreagă şi încă trei zile în rând. Ursul slăbi tare şi nu mai cotenea să urle de durere.
— A fost descântat! strigă iar Ugh-Gluk. De bună seamă a fost descântat.
— Se poate. Şi Bim luă locul lui Bawn:
Ursul rătăcea încoace şi încolo, se întorcea în urmă, făcea roate par'că era beat şi ajunse în urmă aproape de locul unde l-a întâlnit Keesch.
Dar acum era beteag rău, abea se mai ţinea pe picioare. Atunci se apropie Keesh
şi-l omorî cu lancea.
— Şi apoi? întrebă cu nerăbdare Klosh-Kwan.
— L-am lăsat pe Keesh tăind ursul şi am alergat să vă spunem ceea ce am văzut.
După masă femeile aduseră carnea ursului, pe când bărbaţii toţi erau adunaţi iară la sfat.
Când a sosit în sat Keesh, i-au trimis vorbă să vie în faţa sfatului. Dar el le răspunse obraznic, că îi e tare foame şi îi ostenit. Şi le-a mai trimis vorbă, că iglu-ul lui e mare şi încăpător şi poate adăposti mulţi oameni.
Bărbaţii satului nu mai putură să se împotrivească dorinţei de a cunoaşte adevărul şi porniră cu toţii spre coliba lui Keesh, cu Klosh-Kwan în frunte. Keesh tocmai mânca. Dar îi primi cu cinste şi îi aşeză să şadă, pe fiecare după rangul lui.
lkeeza era mândră şi în aceeaş vreme îngrijorată; Keesh însă era liniştit.
Klos-Kwan repetă povestea iscoadelor Bim şi Bawn şi sfârşi grăind foarte grav:
— O Keesh! Tu trebue să ne lămureşti asupra felului tău de a vâna. Faci vrăjitorie?
Keesh îşi ridică privirea şi zimbi:
— Nu, o Klosh-Kwan! Nu e treaba băeţilor să cunoască tainele vrăjitorilor şi eu nu ştiu nici o vrăjitorie.
Nu-i alta, decât, că am găsit cu mintea mea un mijloc să omor ursul. Asta-i tot! Nu e vorba de vrăjitorie, ci de minte ageră.
— Şi oricare dintre noi ar putea omorî ursul, aşa, cum îl omori tu?
— Oricare.
Se făcu tăcere lungă. Oamenii se priveau unul pe celalalt miraţi iar Keesh îşi mânca înainte mâncarea.
— Şi... şi vrei să ne spui şi nouă cum vânezi, o Keesh? Intrebă într'un târziu Klosh-
Kwan, cu voce tremurată.
— De ce nu v-aş spune, răspunse Keesh, după ce sfârşi să sugă măduva din un os.
Se ridică şi grăi:
— E un meşteşug tare simplu. Iată-l !
Scoase un dinte de balenă foarte subţire şi îl arătă oamenilor. Vârfurile lamei erau ascuţite, ca acul. O adună în spirală strânsă, până ce o făcu mică de îi dispăru în pumn. Apoi deschizând mâna, o lăsă să se îndrepte iară, repede.
Aduse apoi o bucată de slănină de balenă:
— Iată aşa. Luaţi o bucăţică de slănină de balenă şi tăeţi în ea o gaură. Aşezaţi în adâncitură dintele de balenă, adunat bine, iacă aşa şi îl acoperiţi cu o leacă de un
tură. Globuleţul aista îl puneţi afară, ca să îngheţe. Ursul îl înghite, grăsimea se topeşte, dintele de balenă rează şi se întinde şi se înfige cu ascuţişurile din capete în maţele ursului. Ursul se betejeşte şi când e tare beteag, ce să faci?,
Te duci la el şi-i înfigi lancea unde îţi vine pofta !
E tare uşor.
Şi Ugh-Kluk zise:
- Ah! Şi toţi se mirară, fiecare după felui lui şi înţeleseră cu toţii.
Iată povestea lui Keesh, care trăise de mult, tare de mult, pe marginea mării de ghiaţă. Fiindcă el nu umblă după farmece ci se sluji de mintea lui, se ridică din iglu-ul cel mai amărât, la strălucirea locului de căpetenie a satului. Şi povestea spune, că până a vieţuit Keesh, tribul lui trăi în belşug şi în fericire şi nici văduvele şi nici cei bătrâni şi slabi nu plângeau noaptea cu glas mare, că li-e foame şi nu este carne.
( Tradus I/P )
| Totul despre vânătoare | Arme şi muniţii | Câini de vânătoare | Atlas cinegetic | La gura sobei | Reţete culinare vânătoreşti | Vânători din alte epoci |
