mai 1933 - Cum să vânează cu cânele mânător

[blackcrotal]

Cum să vânează cu cânele mânător
mai 1933
de C. A. V. POPESCU

Ca să nu sperii pe onoraţii cetitori cari citesc titlul prezentei scrieri, vreau să declar din capul locului, că nu voesc a scoate din morminte, discuţiunea despre „copoi", care a ocupat coloanele tuturor revistelor de vânătoare ce au mai apărut, însă fără nici un rezultat practic; aceasta s'a întâmplat mai ales din acea pricină, fiindcă cele două tabere adverse copăreau sisteme de vânătoare, pe care nu le cunoşteau, cel puţin nu de ajuns. Unul din discutanţi — mai sincer — a zis într'un rând, că de fapt nici nu ştie, cum să poate vâna in mod corect cu copoiul. Trebue să mărturisesc, că nu ştiu nici eu in mod absolut precis, deoarece nu am posedat nici când un aseme-nea câine, ba mai mult, nici nu am văzut încă copoi de rasă pură.
Dar am vânat cu câine mânător. Mai trebue să stabilim tot din capul locului, că atunci când discutăm despre un sistem de vânătoare, presupunem, că acela este practicat de vânători disciplinaţi, binevoitori, căci în cazul contrar e păcat de vorbe.
Cine vrea să distrugă, negreşit, va găsi destule mijloace printre cele admise, căci spre exemplu şi fără câine se poate nimici vânatul de pe un teren.
In schimb, vânătorul cu mentalitate corectă, va şti să procedeze corect, mai ales să ţină măsură în uciderea vânatului, ori câte ocazii i-ar oferi mijloacele (câini, arme) ce posedă.
Nu pe orice teren se poate vâna cu câine mânător. In primul rând nu acolo, unde este vânat mare nobil, căci acesta prea uşor emigrează în urma neliniştirei. Dar nici la câmp, mai ales la şes nu, căci acolo vânatul gonit de câine va parcurge căi incalculabile, deja fiindcă acolo nu poţi stabili ţiitorii, ele neexistând.
Foarte potrivit este însă pentru asemenea vânătoare un teren cu multe desişuri, întrerupt de văi şi păraie, adăpostind mai ales iepuri, vulpi şi ocazional alt vânat mic.
Deci terenuri, unde nici nu s'ar putea face bătăi sistematice cu oameni şi mai ales la tară, unde fiind puţini vânători, ei nici din această cauză nu pot iace bătăi.
Din auzite ştiu, că foarte bine se poate vâna cu câinele mânător la stufuri şi mărăcinişuri.
Vânătoarea mistreţului cu câinele este capitol aparte, pe care îl vom trata alta data.
Din câinii pe cari îi cunosc, socot că bursucarul (basci) şi copoiul-bursucar, — rasă creată prin încru-cişarea celor două rase, — este cel mai potrivit câine pentru asemenea vânătoare.
Dela puţinii spanieli ce am posedat şi ce am văzut la alţii, nu am putut culege învăţături concrete. Mi se pare însă, că spanielul poate deveni câine mânător utilizabil pentru goane mai scurte (iepuri), dar atunci fatalmente va pierde calitatea de a fi stârnitor-
Pe foxterrier nu la-m lucrând in această direcţie, cred însă că ar putea deveni chiar excelent mânător; ar trebui încercat. De fapt, am mai auzit de asemenea încercare, dar nu sunt informat despre rezultatul practic, cea ce este foarte regretabil, căci dacă s'ar dovedi in mod cert, că foxterrierul este şi bun mânător, el ar putea deveni câinele de utilitate a vânătorului de la ţară, care vânează mai mult singur.
In baza experienţelor personale ce am cules, socotesc că un câine bun mănător, a cărui talie să nu întreacă 35 cm. în înălţime este cel mai potrivit atât din punctul de vedere sportiv, cât şi al ocrotirei vânatului, acesta fugind în mod natural mai încet decât un câine mare; vânatul gonit de el va fugi şi el mai încet, se va întoarce mai repede la locul de unde a plecat şi nici nu va fi speriat de loc, căci după 10—15 minute încetând goana, el va putea rămâne tot în preajma culcuşului său, adică în porţiunea de teren în care obişnueşte să stea.
Cu câinele mănător se poate vâna în două feluri şi anume, cu sau fără om ajutor. Mai avantajos este, dacă avem astfel de câine, care după ce ne aşezăm în ţiitoare pleacă singur în desiş, caută vânat şi după ce îl găseşte îl goneşte silindu-l să treacă prin ţiitoarea care pe teren accidentat este uşor de stabilit, cunoscând obiceiurile vânatului şi locul.
Dacă însă câinele nu posedă calitatea să plece mai departe în căutarea vânatului, îl trimitem cu un om care pe urmă va veni cu el dealungul pârâului sau desişului, la a cărui capăt ne aţinem.
Spre o mai bună ilustrare, daţi-mi voe să istorisesc o zi de vânătoare cu asemenea câine. Actualmente nu am decât o căţea utilizabilă provenită dintr'o încrucişare misterioasă de baset. E neagră cu semne „tan" pe bot şi labe, picioarele dinainte îi sunt însă aproape drepte, înălţimea la umăr 31 cm. Privind-o nu prea face impresia câinelui frumos, însă are nas excelent şi mână bine.
Plec deci cu această căţea pe care o duc legată de lesă şi mă aşez pe o potecă situată în culme de deal, la un loc unde desişul se hotăreşte cu pădure mare (crâng). Dau drumul căţelei şi apoi făcând câţiva paşi în spre desiş, voind să-l cercetez pe acela, o îmbărbătez cu câte un „caută", iar pe urmă stau liniştit şi aştept.
Mult timp nu se aude nimic. „Linda", căci aşa o cheamă, se înfundase în hăţiş şi nici idee nu am în ce parte ar putea să fie. Deodată însă îi aud chefnitui departe inainte-mi, jos pe vale. Din cauza răsunetului nu pot distinge direcţia goanei, dar pe urmă observ, că se apropie către mine. Glasul câinelui se aude încă slab de tot, dar iepurele, care fuge mult mai repede, deşi îl văd că vine destul de comod, apare înaintea mea pe potecă şi se rostogoleşte în sunetul armei.
Trebue să aştept o bună bucată de timp până soseşte şi Linda, care linge botul iepurelui, sare pe mine, cu un cuvânt îşi manifestă bucuria.
Aşezăm vânatul în rucsac şi pornim spre alt loc, deşi „nu scrie" că acolo nu s'ar mai afla vânat, dar tocmai acea împrejurare ne face plăcere că ne ştim mobili şi mergem acolo unde ne place mai bine.
Suntem într'un desiş lungăreţ compus din lăstari de gorun, amestecaţi cu mulţi mărăcini şi rugi de mură, situat pe o coastă. Cam pe la mijlocul acestui desiş începe un colnic, care îi trece diagonal la colţul opus. Pe aci întrăm. Eu păşesc cu băgare de seamă, pe Linda a înghiut-o desimea.
Deodată îi aud glasul, de data asta parcă mai pasionat, bănuesc, că goneşte o vulpe. Goana trece pe sub mine şi se depărtează tot mai mult, dar pe urmă aud că se întoarce din nou şi vine pe sub dunga dealului.
Acum sunt sigur că e vulpe. Nu trece mult timp şi o văd cum se strecoară în trap uşor printre lăstari dovedind o flexibilitate ca de nevăstuică, Trece aproape de mine, dar trebue să trag cu băgare de seamă prin desiş şi îmi reuşeşte să o opresc cu focul, fără să mai dea din coadă.
Las iarăşi vânatul pe loc până soseşte şi Linda care vine tot chefnind pe urmă, ca pe urmă ajungând şi ea să apuce vulpoiul de gât şi să-l scuture cât îi face plăcere. Pe urmă facem o pauză lungă, căci trebue să jupoi vulpea. La marginea colnicului o agăţ de o cracă retezată şi fără grabă îi întorc cojocul pe dos, stând de vorbă cu Linda, ca să nu se plictisească.
Carnea rămâne pentru piţigoi şi gaiţi, care în câteva zile o dau gata. Blana frumos învelită este în rucsac şi foarte bine dispuşi o pornim din nou, Linda şi cu mine.
Mă ţin tot pe culme, mă opresc la fiecare şea, la fiecare cap de părău, lăsând câinelui — care din când în când ese să mă vadă — timp destul de căutare. De două ori goneşte ceva vânat, pe care însă nu l'am putut zări, trecând mai la o parte.
Coborând pe un crac lung, cu pantă dulce, flancat de două părae largi şi bine îmbrăcate cu tufe, aud iarăşi glasul căţelei, care mână ceva în spre vale. Stau pe loc şi aştept, fiind aceasta tot ce pot face în momentul de faţă.
Goana se tot îndepărtează, pe urmă aud că trece cracul şi vine pe pârâul din dreapta în sus- La un moment dat zăresc iepurele, care voind să treacă cracul pe dinaintea mea, caută să ajungă ia locul de la care a plecat. Din cauza tufelor sau alta — nu vreau să mă scuz — dar l'am lovit prost şi văd că pleacă cu un picior dinapoi bălăngănind.
Un al doilea foc nu am mai putut plasa. Mă duc lângă locul unde era iepurele când am tras şi aştept căţeaua. Ea vine chefnind, dar zărindu-mă şi văzând că îi arăt ceva pe jos amuţeşte şi sosind la locul de unde simte sânge, devine foarte agitată şi dispare pe urmă-
Plec şi eu în spre acolo şi peste câteva minute aud plânsetul iepurelui pe care căţeaua îl gâtuia chiar şi când sosisem acolo.
Fără ea, aşi fi pierdut negreşit vânatul.
Asemenea cazuri aşi putea povesti multe. Dacă văd de unde sare iepurele găsit de căţea, pot să mă opresc acolo, căci în decurs de cea 10 minute se va întoarce tot pe acolo, căci aceasta este cea mai primitivă „minciună" pe care o face ca să încurce cainele (sau alt urmăritor).
Vânând în acest mod şi cu asemenea câine, nici vorbă nu poate să fie, ca el să prindă vânat sănătos, sau să-l gonească pană în alt judeţ, căci el, care şi aleargă şi chefneşte în continuu trebue să obosească mai repede.
De obicei o goană nu ţine mai mult ca jumătate oră. Şi — cum am zis mai sus — câinele fugind încet, vânatul fuge şi el tot încet mişcându-se mereu pe o bucată de teren de — să zic extrem de mult — 100 de hectare, dar numai excepţional pe suprafaţă aşa de mare, cu toate că este mânat de câine ce-l mână persistent şi care
chefneşte mereu. Tocmai chefnitui dă vânatului posibilitatea să constate în permanenţă distanţa ce există între el şi câine, care împrejurare îl calmează repede, din care cauză el nu fuge ca un nebun scăpat din lanţuri, cum ar crede unii adversari ai câinelui mânător, cari nu-l cunosc decât din vagi zvonuri.

CUVINTE BUNE
Judecătorul Leon McCord din Montgomery, spune în un raport al său către Asociaţia americană pentru protejarea animalelor:
„In cariera mea de magistrat mi-a fost dat să judec la muncă silnică peste 1000 oameni. Bărbaţi, femei, tineri.
Şi nu am găsit încă un adevărat criminal, care în tinereţa lui să fi fost învăţat să iubească natura şi viaţa în natură.
Invăţaţi copii să vâslească, să pescuiască, să vâneze, să facă excursii în natură, şi când ei vor ajunge să fie bărbaţi îi veţi găsi între juraţi şi nu în faţa juraţilor" ! ! !