CARPATII – ianuarie 1934 - RASUL CARPATILOR

[blackcrotal]

Revista CARPATII – ianuarie 1934
Râsul Carpaţilor
de Prof. O. IACOB,
Sus, între văgăunile stâncoase ale Bistricioa- rei, râsoaica dădu viaţă celor doi pui.
Aici, în marea singurătate a muntelui, crescură puişorii, îngrijiţi şi hrăniţi de mama lor.
Râsoaica avea o întinsă împărăţie. Stăpânea pădurile întunecoase, în care îşi cântase cocoşul de munte primăvara dragostea nebună; — stăpânea spălaturile de apă prăpăstioase, în care ierunca se îmbăia atât de bucuros în râcăitură de nisip cald şi auriu; — stăpânea poenile în care ieşeau la păşune căprioarele, golurile de munte, împestriţate vara de nenumăratele turme de oi. Şi totuşi, numai puţine vietăţi ştiau de existenţa „Setoasei de sânge"
Pe vremea bătăii cocoşilor vânătorii şi paznicii dădură peste urmele acestei sălbătăciuni, cea mai tainică şi mai sfioasă din toate câte le adăpostesc Carpaţii. Şi dacă bătaia nu voia să se înteţească nici de cum, dacă cocoşii şi găinile deodată părăseau bătaia sau o mutau în alt loc, ştiau bine vânătorii şi paznicii, că „Setoasa-de-sânge" a trecut pe acolo. Câţiva cocoşi şi câteva găini trebuiră să-i cadă jertfă. Apoi se satură de carnea tare şi gânjoasă, se slobozi în raidurile vânătoreşti mai la vale, — înhaţă ici un iepure, dincolo o mâţă sălbatecă şi răspândi groază între animalele prin apropierea cărora trecea. Când apucară puii a mai creşte, îi dădură mult de lucru, ca să le poată astâmpăra foamea neîncetată. Stăpână peste multe mii de hectare de pădure şi gol de munte, totdeauna găsea câte ceva pentru cuibul ei. Azi puii încă nesburători ai mierlei negre, — mâine o veveriţă, roşie ca focul, prinsă în desetul de sub cotlonul ei, — apoi apropia un sitar care clocea pe cuib, sau sfâşia câte o vulpe cu ţâţele pline, care îndrăzni să se aventureze în împărăţia râsului, după hrană pentru căţeii ei. Intr'o dimineaţă pătrunse până sus. în cotlonul de piatră al râsului, dăngănit de clopote de oaie. Ciobanul cu turma sa, urcă muntele la vărat.
In apropierea cotlonului se săpa în stâncă un tranşeu năruit, rămas din incăerarea războiului. Sub buza crestei muntelui, scutit de vânturile aspre dela răsărit, se intin-dea un gol de munte plin de lumină. Mai străjuia aici un adăpost de bârne, rămas şi el din anii vărsărilor de sânge. Ciobanul îl acoperi cu plotoage mari de scoarţă de brad, cojite de pe trunchii doborâţi în grabă. Buştenii descojiţi îi vor servi de ocol pentru noapte. Atât, — şi iată era gata sălaşul în care urma să trăiască o vară întreagă, fără gânduri, fără griji. In jurul lui zăceau leneşi câţiva câni lăţoşi, singurii lui tovarăşi din creerul muntelui. Râsul putea vedea bine, din cotlonul lui înalt, oile care păşteau răsfirate în gol. Prin trup îi trece un fior uşor: i se lămureşte în gând, că aici ar fi rost de pradă bună şi uşoară, dacă nu ar străjui blestemaţii de câni.
Ciobanul, un vechiu şi îndrăcit braconier, care în primii ani după război a hărţuit cu cânii lui ageri şi a împuşcat tocmai pe meleagurile aceste câţiva urşi tari, nu mai e cu totul la largul lui, de când munţii aceştia au fost declaraţi teren de vânătoare regal. Prea des trec pe aici în spre Valea Mireşului de dincolo patrule de jandarmi! Prea des trec pe aici, umblând în dâra oamenilor cari, mai taie câte un lemn, mai împuşcă vreo sălbătăciune.
Bătrânul, ce e drept, avea ascunsă aici o ruginită carabină militară, dar răbufnirea ei ajunge până departe în poale acolo unde îşi au căsuţele curăţele cei doi paznici de vânătoare pururea neadormiţi. Tatăl unuia dintre cei doi paznici a fost un tirolez, adus aici de o veche societate de vânătoare, căreia i-a adus neuitate servicii. Băiatul născut şi crescut în pustietatea muntelui locuit numai de Bomâni şi-a uitat aproape cu totul limba părinţilor, iar nepoţii nu mai ştiau o boabă nemţeşte. Pe ciobanul nostru nu-l mai interesau, dintre sălbătăciunile muntelui, decât ursul şi râsul. Ii erau chiar bune ajutoare. Doar cine şi cum ar putea cerceta câte oi a rupt ursul, câte a sângerat râsul şi cine l-ar putea dovedi, că pe oacheşa care lipseşte toamna nu au prăpădit-o fiarele? Iar între bucatele lui obicinuite, aceleaşi în fiecare zi, cât de gustoasă e câte o tocană de berbece gras! Când păşeşte în urma oilor, când ocoleşte turma, ochii lui caută necontenit pământul şi nu-i scapă neobservată nici o urmă, cât de ştearsă ar fi aceea.
Acum, în început de vară, încă nu se apropie ursul de turmă, dar ciobanul ştie bine, că în vreo noapte întunecoasă, azi-maine, va da ursul în staul şi, vrând-nevrând, îi va lăsa şi lui vreo oaie sfâşiată de moarte.
In anii trecuţi, cel dintâi care îi cerceta turma, era un urs învăţat la carne; un vaga-bund, un nesăţios, pe care îl putea cunoaşte uşor după urmă: era schilod de un picior, umbla în trei labe. îşi pierduse o labă într'o cursă, pe care tot el, ciobanul, i-o aşezase lângă hoitul unui bou lovit. Dar cursa era prea slabă decât să-1 poată ţine în loc, totuşi destul de aspră, ca să-i rupă laba stângă de dinainte.
„Trei-labe" a căzut într'o goană, departe de aici cale de două zile, într'un loc despărţit de golul ăsta prin cinci văi adânci şi prăpăstioase. Era un urs lăţos, urât, slab, — care se aţinea numai în jurul turmelor de oi şi avea dinţii răriţi şi rupţi de lupta lui cu fierul cursei blestemate.
Râsoaica nu a îndrăsnit încă să atace turma de oi. Cânii stăruesc încă prea mult pe lângă turmă, lenea iernii lungi le mai înmoaie muşchii şi nici nu sunt încă flămânzi să plece după o leacă de vânat. Izvorul de iângă stână a fost călcat şi murdărit de mulţi-mea oilor şi ciobanul s'a gândit să le treacă odată la adăpat dincolo, la Iezerul Ielelor. Ii era şi lui dor să mai dea pe acolo. Pe aici era bătaia cea straşnică de unde a coborât el mulţi cocoşi la vale. Poate să dea cu cânii peste vre-un cuib, peste un pâlc de pui nesburători, pui fragezi, cu carne dulce... îşi porneşte turma, cu cânii după el, în spre iezer, prin strâmtoarea dintre colţii de stâncă, cu ochii cercetând într'una pământul. In vreo două locuri dă de smocuri de pene de cocoş şi de găină, — apoi descopere şi urma râsului. Se răscoleşte în el patima de vânător. De o fi râsoaică, se gândeşte el, trebuie să aibă pe aici, pe undeva în apropiere, şi puii. Puii pe vremea asta trebuie să fie umblători. De îi poate prinde, îi coboară la vale la casele paznicilor şi primeşte dar bun. De-o fi râs, nu trece mult şi vine la oi. Toată ziua a sucit şi a răsucit în gând putinţa de a scoate un folos din „vecinul" acesta, până se
adânci în cojoc şi îl cuprinse somnul. Focul din colibă adoarme şi el, oile s'au aşezat la hodină, numai din vreme în vreme se mai trezeşte dangătul câte unui clopot. Totul e cuprins de noapte şi de tăcere. Deodată se pornesc nebune toate clopotele dela oi, turma se sparge, oile fug nebune din împrejmuire, cânii latră întărâtaţi. Ciobanul sare, mai vede câteva oi cari trec pe lângă el în goană de moarte, — lătratul cânilor se depărtează, se aude tot mai slab, tot mai îndepărtat, se opreşte apoi în loc, stăruitor. Ciobanul aţâţă focul. Mâne va avea carne grasă de oaie, dar şi bătaie de cap până să adune oile răsfirate în toate părţile. — Cânii se întorc la stână abea când mijeşte ziua. Ii chiamă şi porneşte cu ei. Să caute mai întâi oile, sau doar să suie întâi tancurile sălbatice ale Bistrieioarei unde, după toate semnele, trebuie să-şi aibă râsul cotlonul. încet, cu paşii măsuraţi şi largi ai omului dela munte, porneşte în spre pie-trele dantelate ale Bistricioarei. In apropierea stânei găseşte jertfa nopţii trecute: un berbecel gras. Trece pe lângă el înainte. Cânii păşesc alăturea, se îndepărtează, revin iar la stăpânul lor. De ici de colo se ivesc pâlcuri de oi, cari ascultă de sueră-turile ascuţite ale ciobanului. Vin speriate, tehuite de frica îndurată. Ciobanul caută din ochi fiecare palmă de loc, să citească fără greş în cartea naturei. Iată aici, pe pământul umed din un loc umbros, găseşte limpede urma râsoaicei. Chiamă cânii, li-o dă, îi porneşte pe ea, îndemnându-i. Cânii ţin bine urma. Se lipesc de ea, o ur-mează în linia ei şerpuită printre tancurile de stâncă, până în căldarea de piatră din vârf, unde se opresc în faţa porţii unei crepături adânci. îşi burzuluesc părul de pe spinare, latră întărâtat în loc, aruncându-se înainte, sărind de grabă înapoi. Când aude ciobanul lătratul acesta, pe care îl cunoaşte atât de bine din păţaniile mulţilor ani pe care îi are pe umeri, grăbeşte paşii, strângând în mână mai tare coada săcurii, cu care este înarmat. Cânii îl simţesc apropiindu-se şi latră tot mai întărâtat şi mai furios în spre crepătura de stâncă. Bătrânul cercetează din ochi locul. II încunjură odată pe mai departe, îl încunjură mai în apropiere. Intr'un loc descopere două urme de râs. Una mare, alta mai mică: râsoaică cu pui. Un potop de sudălmi se porneşte din mânia ciobanului. Isbeşte cu o piatră între câni cari au lăsat să treacă printre ei râsul. Cânii se feresc în lături şi ciobanul se apropie de cotlonul unde a fătat râsoaica şi de unde acum a scăpat cu pui cu tot. Cercetează, înjurând într'una, pământul bătătorit din faţa cotlonului. Deodată ochii lui ageri descopere încă o urmă. Tot aşa de mică cum era cea care o văzuse înainte alăturea de urma râsoaicei. Dar aceasta era întoarsă spre cotlon. Întinde întâi săcureâ în crepătura stâncii, apoi se sloboade în brânci şi se împinge printre pereţii strâmţi de piatră, dupăce îşi puse în cap cojocul de oaie, ca un scut. După câteva clipe apare din nou în gura cotlonului, in braţe cu celalalt pui de râs. Mai mic, rămas ceva înapoi, din care pricină poate nu a cutezat să plece în lumea largă cu mamă-sa şi cu fratele său. Se sbate, suflă mânios, sgârie cu unghiile ascuţite ca acele, muşcă ce apucă. Dar se încâlceşte rău în miţele cojocului, se vede neputincios şi în urmă renunţă la orice încercare de apărare. Ciobanul e vesel. Are dovada hoţului, care i-a rupt oile şi poate să-şi mai îndulcească gura cu
vreun miel gras de care nu trebue să dea seama. Când va urca din nou la el băiatul cu bucatele pe o săptămână, îl va lăsa lângă oi, iar el se va coborî în vale cu prada lui.
Soseşte şi ziua aceasta. Puiul de râs părăseşte înălţimile muntelui şi e dus jos, între oameni. Aici se obişnueşte de grabă cu noii lui tovarăşi de viaţă. Dar îi rămâne şi pe mai departe slăbiciunea, cu care s'a născut, — cu toată îngrijirea bună şi hrana îmbelşugată care i s'a dat: trupul îi rămase slab, capul disproporţionat de mare, abea îl poate purta.
Soarta lui era desemnată: acest fiu al înălţimilor sălbatice a Carpaţilor avea să coboare şi mai jos, în valea râurilor mari, să-şi dapene viaţa între gratiile unei triste grădini zoologice. Norocul lui însă l-a scutit de viaţa aceasta.
Când coborî paznicul la oraş, îi oferi stăpânului terenului de vânat puiul de râs. Acesta îl primi cu drag şi de acum puiul de râs se plimba fălos de-a-lungul şi de-a-latul grădiniţei bine îngrădite. Până intr'o zi blestematul de foxterrier sârmos îşi săpă o gaură prin gardul gradinei. Năvăli asupra puiului de râs, îl înhaţă. Un zbierat dureros şi sugrumătorul îl scutură ca pe o sdranţă moale, plesnindu-se peste gât, peste coaste, cu trupşorul fără viaţă. Nu ştiu, dacă nu a fost mai bine pentru bietul râs, că s'a întâmplat aşa...
Rasul este încă relativ destul de frecvent în toate părţile Carpaţilor. Totuşi mai des îl găsim în Maramureş, în munţii Bucovinei şi in Carpaţii ori entali. E cel mai sălbatic locuitor al munţilor noştri, pe care nu-l poţi prinde decât în cursă sau la hoit otrăvit. La hoit se întoarce fără greş în lunile de iarnă. II prinzi în faţa puştii numai prin jocul orb al norocului. Vreau să istorisesc o asemenea vânătoare de râs... neprevăzută.
Am un scump prieten de vânătoare. Şi ca om şi ca vânător e o comoară. •Unul dintre cei mai buni vânători din părţile nord-estice ai Carpaţilor. De un veac de om trăeşte înfundat întrun sat de munte, păstorind ca preot şi învăţând copiii ca dascăl.
Răsare o splendidă zi de iarnă, după o noapte, în care a căzut puţină zăpadă proaspătă. Terenul de vânat il chiamă aproape irezistibil. Dar datoria e mai tare. înainte de a porni la şcoală, dă porunci slugii să lege copoii. Poate va rămâne zăpada şi, dacă îşi termină şcoala, va da puţin după vulpi pe la Stânca lui Iacob. Dar şi cânii ştiu ce însemnează zăpada proaspătă; s'au înţeles să facă azi o vânătoare pe cont propriu şi... ia-i de unde nu-s! Şcoala tine iarna dela ora 9 dimineaţa până la 1. Pe la ora 11, când se jucau în pauză copiii prin curtea şcolii ieşind la aier şi prietenul meu, răzbătu până la el, ca în batjocură, dinspre stânca lui Iacob chefuitul cânilor. Lătratul adânc al cânelui, iuitul ascuţit al căţelei. Ascultă încordat, inima i se umple de patima vânatului şi se hotăreşte să mai scurteze cele două ore de şcoală. îndată după masă porneşte în spre Stânca lui Iacob. Are de gând să urce stânca, să asculte de acolo încătrău latră cânii, să-i cheme cu cornul. Durere, zăpada nu ţine. A trebuit să cedeze căldurii soarelui şi nu putu astfel să controleze cum se cuvine pe unde s'au învârtit, ce au dres cânii dimineaţa. Când ajunge însă în culme. îl salută lătrat de câne aspru, care se urcă din o parte accidentată a pădurii de fag. Mistreţi! se gândeşte vânătorul şi dă să pornească la vale, în spre câni. Dar cânii pornesc din loc, gonesc când într'o parte, când în cealaltă, apropiindu-se uneori de locul unde se găsea vânătorul nostru, fără însă ca acesta să audă obişnuitele pufăituri şi nici crengi rupte sub unghiile de mistreţi, aşa, cum se întâmp.ă de obiceiu. Goana se opreşte câte o clipă, apoi porneşte din nou în chefnituri scurte, par'că ar goni în urmă de iepure. Dar nu e vorba nici de mistreţi, nici de vulpe, nici de iepure! Atâta putu stabili fără îndoială vânătorul. Dar ce putea să fie? Să fie poate o mâţă sălbatică? In cazul acesta trebue să fie una unsă cu toate unsorile, de nu se urcă în copac.
Goana trece din nou întărâtată prin preajma vânătorului şi nici de data aceasta nu putu vedea nici câni şi nici vânat. In fine lătrară cânii din nou în loc. Acum extrem de furioşi, în o spălătură de apă adâncă, prăpăstioasă. Vânătorul pleacă în fugă mare în jos, încetinând paşii pe măsură ce se apropia de locul de unde stăruiau lătrăturile. Cânii simţesc apropierea stăpânului. Pleacă furioşi la nou atac. Dar deja se înserează. Vânătorul mai zăreşte când şi când câte un câne, dar nici un vânat.
Nu mai e nici de zece paşi înapoia cânilor, cari se reped întruna în spre o scobitură din mal, făcută de apă şi de vânt sub rădăcinile unui fag bătrân. Se reped şi se întorc imediat înapoi, ferindu-se. Deodată observă vânătorul în întunecimea de sub rădăcini focul fosforescent alor doi ochi şi în momentul următor sare în spre el un glob mare, sur-gălbui.
Puşcătura aruncată la 5 paşi, sfarmă cu alicele mari ţeasta unui râs capital. Vânătorul îşi chiamă cânii, îi laudă, trece cu mâna peste blana moale şi deasă a râsului. A fost o întâmplare vânătorească plină de frumuseţe, de care puţini vânători au parte într-o viaţă întreagă. Asemenea vânători nu-ţi mai dau decât Carpaţii noştri de est, cu cununa lor sălbatică de munţi şi Urmanul Siberiei. Şi totuşi şi această minunată vânătoare nu a fost decât jocul unei întâmplări oarbe, aşa după cum e noroc orb toată vânătoarea râsului. Vânătoarea râsului e totdeauna o întreprindere grea, deoarece chiar şi iarna râsul se ţine în părţile de sus ale munţilor, atât de greu de apropiat. Pe alocurea e în stare să nimicească cu desăvârşire întregul stoc de căprioare, face mari pagube în cerbi şi decimează cocoşii de munte.
Intinderile mari ale munţilor noştri şi piedecile mari şi de neînvins, care le închid calea, îi dau şi lui putinţa de trai. Şi la râs se referă vorba poetului:

"Pământul dă sălaş fiecărei vietăţi".
*
A. Red. Articolul a fost scris si ne-a fost trimis pe când încă nu era prohibită vânătoarea râsului