MARTIE 1934-Considerand problema vânatului-partea 2

[blackcrotal]

CARPATII-Martie 1934
Considerând problema vânatului
Partea 2-a
de: ing. A. M. COMŞIA
NOTA: Acest articol fiind realizat la nivelul unei prezentari academice, este insotit in formatul original de foarte multe tabele, grafice, imagini din diverse regiuni ale Europei acelor ani. Este imposibil de introdus in formatul de pe forum fiecare tabel fiind in acelasi timp mare consummator de timp. Daca cineva doreste articolul in formatul original aveti aici http://www.vinatorul.ro/public/forum/viewtopic.php?f=148&t=13776 linck spre biblioteca care detine toata colectia Revistei Carpatii.

După ce am amintit în articolul precedent despre vânătoare, vânător şi — în linii generale —despre factorii cari determină existenţa vânatului, resp. abundenţa lui, se naşte întrebarea: cât şi ce fel de vânat poale produce o ţară, prin o gospodărie cynegeticâ raţională?
In afară de populaţia omenească, pământul unei ţări mai are de hrănit un stoc oarecare de animale domestice, iar pe deasupra şi vânatul, toate acestea în acord cu capacitatea sa. Este plausibil că puterea oricărui petec de loc în a suporta vieţu-itoare e limitată, fiind în funcţie de anumite circumstanţe. Până ce intr'o regiune cu pământ excelent, irigabil, suprafaţa de o jumătate de hectar păşune poate fi suficientă pentru o vacă, pe un teren cu totul sărăcăcios ea va reclama eventual 10 hectare, sau poate şi mai mult. La fel e şi cu vânatul: un cerb, spre a se hrăni cum se cade, are nevoie de o suprafaţă mai mare în terenul alpin decât la şesul fertil. Bucata de pământ care hrăneşte o vacă, poate suporta 8—10 oi, în locul aceleia. In acelaş sens putem substitui şi cerbul cu 4—5 căprioare. Dacă, în judecarea posibilităţilor în materie de gospodărie cynegetică, ţinem cont de asemenea principii, atunci pornim în judecata noastră chiar dela rădăcină; iar prin acest fel de-a privi şi de-a evalua, — adecă prin raportarea la unitate de suprafaţă a indivizilor produşi, resp. recoltaţi, — perspectiva obţinută este mai clară şi mai puternică. Inainte de-a trece la analizarea problemei cynegetice a României, e bine să vedem un caz concret de aiurea, în ceea ce priveşte capacitatea de producţie al unei ţări. Nu prin incidenţă aleg pentru acest scop Germania. Pe lângă faptul că ea prezintă o solidă structură vânătorească, pentru autor este de importanţă faptul că, acea ţară dispune de un oarecare material statistic, deşi nu tocmai complect, dar suficient pentru a da un tablou apropiat de realitate. Pe lângă aceea, în privinţa proporţiei dintre suprafaţa păduroasă şi cea agriculturală, Germania nu diferă mult de România. Având odată anumite puncte de sprijin şi estimarea posibilităţilor de la noi este facilitată, în plus, din greşelile altora se mai pot trage învăţături folositoare. Tabloul 1 arată structura agro-silvică a Germaniei, pentru perioada indicată; iar Tabloul 2 înţăţişează schim-bările obvenite între timp în stocul de animale domestice al acelei ţări. Vedem că de la 1883 până la 1912 suprafaţa generală a terenului arabil, al livezilor, al pădurilor, a crescut în contul terenurilor neproductive şi în parte în cel al păşunilor naturale. Cu alte cuvinte: o lărgire a pământului bun şi o reducere continuă a celui steril, resp. sărac. Avansul cel mai important al agriculturei de acolo, nu rezidă însă atât în aducerea sub cultură a unui plus de teren, cât în sporul de recoltă pe unitate de suprafaţă, datorit amelioraţiunilor, cari au făcut posibil ca de pe acelaş loc să se ia azi cu 50—100% mai mult grâu decât se lua pe la 1870, când exista încă ogorul. Astfel se face că Germania, cu un sol relativ mai sărac, în privinţa cantităţii de bucate la hectar este întrecută azi numai de Belgia, Danemarca şi de Olanda.
Sporul recoltei a avut drept efect un mai mare stoc de animale domestice şi o creştere a acelora pe baze intensive. Pe lângă bovine au luat proporţii considerabile porcii, cari industrializează mai repede planta în carne. In schimb e de notat declinul vertiginos al oilor, datorită discardărei agriculture extensive şi ca efect al concurenţei în lână al Australiei şi Argentinei şi nu în ultimul rând datorită împrejurărei că germa-nul nu consumă bucuros carnea de oaie.
Situaţia agro-silvică a Germaniei de azi — dacă facem abstracţie de schimbările teritoriale — este la fel ca în anul 1912. In paranteză doresc a menţiona rostul coloanei ultime din Tabloul 2: Pentru facilitarea comparaţiei dintre situaţia României şi a Germaniei, — ambele cu o divergentă proporţie de speţe, — am recurs la echivalarea alor 10 oi, sau capre, resp. 4 porci, cu 1 vită mare. Ca urmare în coloana numită, cifrele indica numai unităţi mari, făcând astfel posibilă o oarecare echitabi-litate.
Din punctul de vedere al vânatului nemigrător, desprindem următoarele foarte favorabile momente:
1) Sporul pământului bun în contul celui sterp;
2) Sporul fertilităţii, resp. al recoltei;
3) Developarea creşterei animalului domestic în sensul sistemului intensiv, ceea ce înseamnă că, el e ţinut din ce în ce mai mult în grajd decât la păşune;
4) Dispariţia treptată a oii, ceea ce este o adevărată binecuvântare pentru vânat.
Nu e deci o surpriză că acel vânat — stimulat natural, în acelaşi timp şi de factorul cynegetic — a răspuns destul de prompt arătatei evoluţii agrare; fapt care reese mai clar din tablourile 4 şi 5.
In Tabela 4 vedem că recoltele de iepuri din 1908 diferă binişor de celea din 1885. Pentru restul ţărei icoana e similară. Potârnichile încă au sporit în decursul acelei periode, deşi — lucru explicabil — nu în măsura iepurilor. Media recoltei anuale a Prusiei, în 1885, a fost de 94 potârnichi la 1000 de hectare teren de câmp; cifră care până în 1908 s'a urcat la 110 bucăţi. Despre fazani există numai date izolate. Conform diferitelor evaluări acceptabile însă, numărul lor — şi deci al recoltei — s'a îndoit, resp. întreit, în decursul acestei periode.
In tabloul 5, combinat din datele diferitelor resurse, arăt recoltele, în anumite speţe de vânat, din întreg teritorul pădurilor statului, din Prusia, inainte şi după război,
Se vede cum, între 1885 şi 1912, cerbii, căprioarele, iepurii şi fazanii au sporit, până ce mistreţii au fost ţinuţi — în acest timp — la un efectiv constant şi compatibil cu interesele silvice.
Cred că e superflu sa amintesc că, volumul recoltelor de acolo reoglindeşte destul de fidel situaţia efectivelor respective. Pentru a evalua -— în mod aproximativ — stocul real de cervidee şi mistreţi, nu avem a face altceva, decât să multiplicăm cifra recoltei cu 4, resp. cu 5; iar pentru iepuri şi fazani cu 2. Declinul vulpilor, pentru aceeaşi perioadă, e bătător la ochi. Datele celorlalte răpitoare cu păr lipsesc pentru anul 1912; se poate însă presupune că şi ele au suferit un regres remarcabil. Drept in-diciu servesc cifrele recoltelor lor din anii din urmă. Declinul răpitoarelor nu este, — după cum ne-am aştepta, — acompaniat de un spor corespunzător al anumitor soiuri de găini de pădure, aparţinătoare familiei tetraonilor cari, de la 1885 până la 1912 vedem că au rămas staţionare. Semn că ele nu sunt aşa de sensibile faţă de răpitoare, cum este vânatul de câmp. Pe de altă parte probabil că un regimul silvic intensiv — developat între timp — împiedecă oarecum sporul lor.
Imediat după războiu a obvenit o prăbuşire generală a vânatului util; evidenţa din tabloul 5 şi din diagramă ne înfăţişează, în mod grafic, media recoltelor pentru anumite speţe, în decursul timpului.
Cât de repede se poate reface un vânat, o arată recolta cerbilor de ambele sexe şi de toate clasele de vârstă şi a mistreţilor, pentru anul 1930. Nu trebue să uităm că, suprafaţa acelor păduri a devenit mai mică după războiu. Cu toate acestea atât recolta globală a cerbilor şi a mistreţilor, cât şi media generală a recoltei anuale din 1930, este mai mare decât cea din 1912. încât priveşte majoritatea celorlalte speţe, diferenţa de recoltă dintre 1912 şi 1930 încă nu e mare şi probabil că în 1—2 ani se va egala. Iarna excepţional de severă, 1928/1929, a luat un tribut considerabil; fapt care îşi găseşte expresia în diferitele medii de recolte, per unitate de suprafaţă, pentru data respectivă. Natural că media recoltelor pădurilor din chestie, diferă remarcabil de a localităţilor cari dau maximul. Un astfel de loc este — bunăoară — ocolul silvic Ilildesheim (pădurile statului din Prusia), cu 90 de cerbi, iar ocolul Kassel — de asemenea aparţinător pădurilor statului — cu 116.7 căprioare recoltate la 10,000 ha.; ambele cazuri se referă la anul 1930.
Luând cota de recoltă anuală — în mod precaut — cu 20%, din cifrele menţionate rezultă că, efectivul (1930) de cerbi din Hildesheim, a fost de 450 capete la 10 mii ha. — (egal cu un teritor quadrat, al cărui fiecare lăture măsoară 10 km.), — resp. 45 cerbi la 1000 ha., sau şi mai detailat; 4,5 piese la suta de ha. La fel putem evalua stocul de căprioare al ocolului Kassel, cu 583,5 bucăţi la 10 mii ha., ceea ce face 5.8 la 100 ha. In schimb sunt şi regiuni sărace, în pădurile acestei ţări, unde recolta anuală este departe sub media generală arătată.
Situaţia vânatului din restul pădurilor Germaniei — şi peripeţiile lui din ultimul timp — nu diferă mult de cea arătată mai sus. Din informaţiunile ce le am, reiese că, în timpul de faţă efectivul de vânat autochton de acolo, în general a ajuns la status-quo-ul din 1912. Tabloul 6 arată recolta anuală a Germaniei, în speţele respective, după calculările făcute de Dr. Boerig. Situaţia 1912. Valorile indicate reprezintă numai carnea, nu şi pielea.
Datele oficiale ale halelor de carne de vânat dovedesc că, cifrele arătate de Boerig sunt mai mici decât realitatea. Dacă totuşi luăm de bună recolta arătată, atunci putem echivala tonajul acelei cărni de vânat cu 72,898 boi de tăiere, socotind 400 kg. bucata. Iar luându-ne după economistul K. Helfferich,*) care, pentru 1912, a indicat consumaţia de carne din Germania cu 51.9 kg. per capita, la an, putem admite că vânatul a participat şi el cu 0.45 kg. — adecă aproape cu 1%. — la acea cotă.
In forma aceasta cantitatea totală a unei recolte de vânat ar fi putut aproviziona cu carne, acolo, peste 1/2 de milion de persoane, pentru un an întreg.
Admiţând, într'un regim raţional şi progresiv, drept cotă de recoltă: 20—25%- la cerbi, căprioare şi mistreţi, 66% la iepuri, 60%: la fazani, 55%' la potârnichi, — Boerig ajunge la următoarea estimare a efectivului din Germania (1912)
In baza acestor cifre, distribuţia teoretică pentru întreaga suprafaţă, — de câmp şi de pădure, — a ţărei ar fi fost, la data respectivă, următoarea:
La pădure: - 1 cerb la 109 ha., 1 cerb damă la 179ha., 1 mistreţ la 235 ha. La pădure şi la câmp, combinat: 1 căprioară la 41 ha., 1 iepure la 6 ha. Numai la câmp: 1potârniche la 5 ha., şi 1 fazan la 55 ha. Vedem deci că o ţară cu o populaţie de 124 de persoane şi 57 de vite la km. pătrat (100 ha.) — data 1912 — a suportat — in adiţie — şi efectivul de vânat arătat.
Progresul numeric al vânatului mare din Germania, a fost însoţit de un regres calitativ, sau mai precis de o scădere în greutatea corpului, precum şi în cea a dimensiunei coarnelor, în cazul sexului masculin al cervideelor. „Degenerare", cum i-am zice. Nu numai din punctul de vedere sportiv, dar şi din cel economic trebue privit inconvenientul acesta. Crescătorul de vite tinde spre un cât mai mare corp al anima-lului domestic, aşteptând de la el cât mai multă carne şi alte produse. Ceva similar e şi cu vânatul; nizuinţa trebue să fie în sus iar nu în jos. Imprejurările cari au contribuit la acel regres sunt destul de variate. Le-am putea însă cuprinde pe toate în 2 grupuri principale şi anume: factorul cynegetic şi alterarea mediului. Deşi pasiunea pentru trofeu este de origine mai veche, în decursul secolului trecut — în occidentul Europei şi mai cu seamă în ţările germane — ea degenerase până la trofeo-manie. Moda devenise: cât mai multe şi mai voinice coarne pe părete, subordonând această ideologie oricărei consideraţiuni superioare economice şi biologice. Pentru a putea asigura o recolta cât mai mare de coarne, e natural că trebue să ai, mai presus de toate, un stoc mare de indivizi femenini, dat fiind că cei masculi nu fată. Teoria crescătorului de găini; 5 cocoşi şi 5 găini nu pot prăsi atâţia pui, ca 9 găini la un cocoş. Domnul din occident a adoptat această idee, spre a exploata acel nărav blagoslovit al cervideelor de-a fi poligame, deşi proporţia de sexe a lor, din naştere, e 1:1. A luat un ţap voinic şi l-a pus într'un parc împrejmuit, împreună cu 5 căprioare sănătoase. Hrană excelentă! In anul următor a venit sucrescenţa: 5 iezi de un sex, 5 de altul. A eliminat pe deantregul toţi indivizii masculini, substituind 2 ţapi maturi, străini; suficienţi pentru celea 10 femeluşe din parc. Acest procedeu a fost continuat, iar rezultatul s'a dovedit a fi excelent. Recoltă mare de ţapi, coarne voinice; poate chiar mai bune decât celea din pădure, încurajat de acestea, bunul om a aplicat — cu celea mai justificate speranţe — întreg şablonul în teren.
Care a fost urmarea după câteva decenii? Efectiv berechet, recoltă de ţapi de 10 ori mai mare decât la începutul acestei gospodării. Dar ce folos!?. Ţapul de azi cântăreşte numai 24 kg., faţă de cel de odinioară cu 32 kg., iar coarnele au devenit mărunţele. Toate acestea în prezenţa răpitoarelor binişor distribuite în teren. Da! Omul nu şi-a dat seamă de legea selecţionărei naturale a moşului împrejmuit şi deci perfect controlabil. El a disturbat proporţia naturală dintre sexe, creind o situaţie de 1:5, 1:10, ba în multe cazuri 1:14, ne ţinând seamă de legea selecţionărei naturale a moşului Darwin. Dintre cei vre-o câţiva ţapi mai maturi a cules fruntea, deschizând astfel poarta pentru cei tinerei, ale căror puteri nu ajungeau nici pentru 4, sau 3 căprioare. E drept că a încercat să plivească, atâl femeluşele tinere nevigu-roase, cât şi pe celea sterile, dar cum nu avea încă experienţa necesară, el a doborât precis pe cea cu ied, care odată orfanizat, nu s'a mai putut desvolta aşa cum trebue. Cu un cuvânt, domnul din occident a voit să schimbe legile naturei, fără de a poseda pe atunci încă suficiente cunoştinţe biologice.
Mediul alterat. Pădurea germană are un avantaj şi anume că acolo păşunatul nu se exercită, resp. — ca să fiu cu totul exact — el este limitat la cel mult 0,5 % a totalităţii suprafeţei păduroase. Prin urmare vita de acolo trăeşte numai din puterea câmpului, iar nu şi din cea a pădurei. Această împrejurare ar permite — în mod logic — producţia unui număr mai mare de vânat, la unitate de suprafaţă. Avantajul este însă redus prin regimul silvic intensiv, — arătat în articolul precedent, care regim e facile-tat prin accesibilitatea uşoară a acelor păduri, datorită unor mijloace de comunicaţie bune. Cu toate acestea nu aş putea zice că în apus codrii ar fi cu totul săraci in hrană naturală pentru vânat, deşi ei nu reprezintă mediul ideal. Desmembrarea pădurilor mari însă — mai cu seamă în regiunile din extremul apus, datorită creşterei populaţiei si progresului civilizaţiei— a produs o oarecare izolare de sânge. Vânatul mare, pentru a trece dintr'un pâlc mic de pădure în cel vecin, ar fi silit să traverseze poate zeci de km., peste zone des populate şi cu mare trafic, etc. E natural că, o asemenea izolare poartă în sine riscul promiscuităţii, oferind astfel posibilitate degenerării, ale cărei simptome se manifesta în slăbirea rezistenţei rasei faţă de maladii şi faţă de intemperii, într'o accentuată mortalitate, in scăderea mediei corpului, iar în multe cazuri într'un declin numeric. Prin o gospodărie cynegetică corespunzătoare un asemenea inconvenient ar fi putut fi evitat; păcatul a fost însă de regulă acela, că — din interese pur sportive — s'a nazuit cu tot dinadinsul de-a forţa, în mod meşteşugit, un efectiv peste capacitatea normală a terenului, chiar şi în cazul dacă el a fost cu totul nepotrivit pentru speţa cutare. Da, e adevărat că, o oarecare hrănire artificială s'a făcut în timpul iernei .
Poate însă mâna omenească să-i dea sălbătăciunii — în special unui stoc prea mare de vânat — exact acel nutremânt de care are nevoe, la timpul, locul şi în cantitatea potrivită?.. Aşa dar nu numai factorul cynegetic, ci şi progresul civilizaţiei a contribuit la acel fenomen, al cărui efect e că, cervideele de acolo arată o greutate medie cu 20—30% mai mică decât celea din Carpaţii mai puţin accesibili şi cu păduri mai mari, mai compacte. Erorile trecutului apropiat au început a fi corectate pe alocurea, în apus. Oamenii de azi ştiu mai multă biologie decât bunii bătrâni si nu e surprinzător că azi se lucrează pe baze noui, mai sănătoase şi în primul rând mai ştiinţifice. Natural că doftoritul simptoamelor e mai anevoios decât măsurile preventive, la cari bătrânii nu au avut de unde se cugeta. îndeobşte nu e tocmai lesne de-a contrabalansa, — prin gospodărie cynegetică, — factorii negativi creaţi de civilizaţie. Totuşi se poate vorbi de o pozitivă îmbunătăţire, vizibilă în multe regiuni. Vechea disproporţie dintre sexe e deja binişor redresată, deşi nu pretutindeni. Pe de altă parte se evită — întru cât e posibil — supraîncărcarea terenurilor izolate. Că o reajustare calitativă a vânatului mare de fapt e posibilă, chiar şi în partea cea mai apuseană a Europei, o dovedeşte cazul pădurilor de la Het Loo, din Olanda, unde în anul 1900 efectivul cerbilor — pe lângă o proporţie de sexe deranjată — număra de abia 200 de capete. Greutatea medie — fără intestine — a cerbului matur, masculin, era de 80 kg. Prin un regim cynegetic sistematic şi prin o redresare a proporţiei de sexe 1:1, acel efectiv a sporit, până la 1928, la 1500 de piese; iar greutatea medie a cerbului, la 100 kg, deci un plus de 20%. Pădurile de la Rominten (Prusia orientală), cu o suprafaţă de 21.000 ha., datorită regimului cynegetic bazat pe principiile biologice, au produs în ultimii 25 de ani cerbi cari apropie, — în greutatea coarnelor şi în a corpului, — pe cei carpatini. Coarne de 7—8 kg. nu sunt o raritate acolo.
Trecând acum la problema vânatului României, să încercăm a face o analiză a situaţiei, resp. a posibilităţilor din cât mai multe laturi. Tabloul 7 arată împărţirea economică a ţărei, iar tabloul 8 redă stocul de animale domestice, pentru anul 1931. Vedem că solul ţărei actualmente are de suportat 61 de suflete şi 25.6 unităţi de animale domestic mari, la km. pătrat (100 ha.); adecă jumătate din cotele respective germane. Situaţie care ar trebui să justifice perspective bune. Din punct de vedere GEOLOGIC structura României îşi are varietatea sa. Covârşitoarea parte a şesului ondulat şi neondulat din Vechiul Regat, o parte a Bucovinei, a Dobrogei, precum şi zona graniţei din spre apus, toate acestea sunt de formaţiune diluvială şi aluvială, adecă sol pe deantregul de mare fertilitate, bogat în humă, nisipos, incoherent.
Incontestabil cel mai bun pentru o seamă de speţe de vânat. Notez, că şi marele şes din nordul Germaniei este de aceeaşi origine, cu deosebirea că, de la natură el nu posedă acel grad de fertilitate ca solul român

. Socotesc necesar a menţiona că, în America, colonizarea fazanului şi a potârnichei a reuşit mai bine şi în mod definitiv, exact pe plaiurile de origine diluvială şi aluvială, până ce pe alte soluri, ori că a reuşit numai pe jumătate, ori că a dat falimente costisitoare.
Basinul Ardealului, Basarabiei şi Cadrilaterul sunt formaţiuni terţiare, adecă un grad mai vechi decât cele de sus. Din punct de vedere al fertilităţii naturale — şi deci şi al capacităţii de a produce vânat — sunt foarte aproape de structura diluvială, resp. aluvială. Anglia are unele regiuni terţiare, bogate în fazani şi în potârnichi.
Restul ţării este muntos şi constă din diferite formaţiuni. Carpaţii din răsărit, Bucegiul şi Piatra Craiului, sunt un complex de sedimente din epoca cretă, iuras, trias şi în parte din cea terţiară, până ce majoritatea Carpaţilor din sud arată origine sedimen-tară mai veche, aşazisă precambrică. Ei sunt săraci în calcar, — în raport cu munţii mai sus amintiţi, — dar cu atât mai bogaţi în quarţ, gneis, mică, nisip, etc. Gurghiul, Harghita, Călimanul şi o parte din Maramurăş, în schimb, conţin mult material eruptiv, care dovedeşte originea vulcanică.
Fertilitatea naturală a şesurilor şi a colinelor, belşugul şi variaţia vegetaţiei alpine şi sub alpine, toate acestea indică spre un mediu favorabil pentru majoritatea speţelor de vânat. In special din punctul de vedere al abundenţei vânatului de câmp, trebue dată atenţiunea cuvenită climei ţărei. Până ce Ardealul are o climă mai uniformă, regiunile mai Joase ale Vechiului Regat, precum şi Basarabia, înregistrează extreme dese şi accentuate, atât în jos cât şi în sus cărora, — dacă ceilalţi factori sunt favorabili, — vânatul li se acomodează într'o măsură oarecare.
Tabloul 8 arată situaţia temperaturilor din România, în comparaţie cu alte regiuni bogate în vânat mărunt. Vedem că media din Ianuarie se acopere cu cea a Germaniei, a cărei medie din Iulie e mai mică decât a ţărei noastre. Aceasta se explică prin împrejurarea că Germania fiind dominată de vânturile din sud-vest, vara sa e ceva mai domoală, asemănătoare mai mult celei din Ardeal.

Extremele mari nu obvin excesiv de des în Vechiul Regat. Regiunile provinciilor americane, indicate în tablou, înregistrează extreme şi mai accentuate, cu toate acestea ele produc fazani, resp. potârnichi până la densitatea de 1 pasere la 4000 m. pătraţi (0.4 ha.) pe alocurea. Dovadă, că acestea speţe supoartă destul de bine excesele de temperatură.
Am ţinut să arăt şi datele meteorologice ale împrejurimei oraşului Lipsea din Germania, care regiune în privinţa vânatului mic se numără între cele mai de frunte în acea ţară. Dat fiind că media temperaturei anuale adeseori variază de la plasă la plasă, se poate presupune că şi în ţară vor exista numeroase colţuri cu asemenea date. Cea mai puţină precipitaţie anuală o are Bărăganul, Basarabia, gurile Dunărei, Cadrilaterul, gura Jiului şi a Oltului, precum şi câmpia Ardealului. Cvantţumul anual al acelor regiuni variază între 25 şi 50 cm. Urmează apoi partea nemuntoasă a Vechiului Regat, a Bucovinei, Dobrogea, centrul Ardealului şi zona graniţei din spre apus, toate acestea înregistrând 40-70 cm. Limita dintre 25 şi 70 cm poate fi considerată drept favorabilă oricărei speţe de vânat de câmp. In fine mai putem adăuga regiunile subalpine cu 75—100 cm., şi cele alpine cu 100—200 cm. medie anuală, care de altfel corespunde cu zonele similare din Germania.
In general se poate afirma, că solul şi clima ţării noastre sunt favorabile unei abundente a vânatului de câmp. Un singur element climatic neplăcut pentru vânătorul mic ar fi crivăţul, care, pornind din câmpiile Rusiei, isbeşte — din direcţia nord-est — Basarabia, Bucovina şi Vechiul Regat, timp de 150 de zile la an, producând adeseori secetă în timpul verii şi geruri cumplite în decursul iernei. Probabil că această împrejurare meteorologică îşi are şi ea influinţa, în parte, asupra habitului peculiar al potârnichei din Vechiul Regat, unde această pasere caută bucuros tufişurile, până ce în majoritatea zonelor din Europa centrală ea stă mai cu seamă în terenul deschis, înclin a crede însă că, această însuşire a potârnichilor din Vechiul Regat îşi are cauza mai mult în abundenţa răpitoarelor aripate de acolo. Ardealul nu este afectat in aceeaşi măsură de crivăţ, el fiind scutit de Carpaţi. Vânatul suportă însă orice asprime a iernii, dacă dispune de hrană şi de adăpost suficient. Dovadă este succesul colonizărei şi prosperărei potârnichii in partea apuseană a Canadei, unde viscolele hibernale sunt dese, cauzând scăderi de temperatură de — 45° C; ger necunoscut în Europa centrală. împrejurări similare sunt şi în regiunile americane, menţionate în tabela 8.
Să vedem care este perspectiva vânatului din România, din punct de vedere agrosilvic? Impărţirea economică a ţării o găsim în tabela 7 şi vedem că întrucâtva ea e similară celei germane. In timpul din urmă agricultura a suferit schimbări în favorul vânatului de câmp. De la 1864 încoace — vorbind de Vechiul Regat — cultura grâului destinat pentru export, luase proporţii formidabile, sub regimul marei proprietăţi. împrejurarea a produs un declin al stocului de vite, ceea ce reiese din statisticele acelei période. In urma recentei reforme agrare şi drept efect al situaţiei pieţei internaţionale, acel regim de vastă monocultură a suferit schimbări însemnate. Câmpul mozaic, mai prielnic oricărei speţe de vânat, avansează tot mai mult.
Privind ţara ca o întregime, grâul a căzut din linia primă, cedând locul porumbului, care, pe lângă împrejurarea că este o hrană populară considerabilă, mai contribue în mod substanţial la stimularea creşterii de vite, ce trebue să fie, sub imperativul vremii de faţă, un obiectiv al agriculturii de acolo.
Pentru plugarul cu o moşie mai mică de 3,5 ha. grâul nu rentează; în consecinţă el va prefera porumbul, orzul, secara şi plantele industriale, cari — pe lângă un profit mai bun — îi măreşte stocul de vite. Iar că proprietatea mică sau mijlocie nu este un desavantaj pentru vânatul de câmp, o dovedeşte abundenţa sa în Silezia şi în Saxonia, unde proprietăţile mici prevalează.
Sistemul mai extensiv al agriculturei din ţară, cu mult ogor, încă nu este un factor favorabil. De asemenea şi livezile cu ierburi sălbatice şi neselecţionate. In cât priveşte distribuţia plantelor agricole, ordinea din ţară e următoarea: Porumb, grâu, orz. ovăz, secară, cartofi, napi, etc.
In Germania — spre exemplu — porumbul lipseşte, prin faptul, că nu se poate coace. Locul lui îl cuprind cartofii şi napii. Ordinea plantelor de acolo este: secară, ovăz, cartofi, grâu, orz, napi, etc. Distribuţia din ţară mi se pare mai convenabilă decât cea din Germania. Pe lângă împrejurarea că grâul e preferat de unele soiuri de vânat, porumbul oferă un adăpost mai bun decât cartofii sau napii. El substitue întru câtva remizele, în special acolo unde — cum adeseori se întâmplă — cocenii rămân şi iarna pe câmp. In plus porumbiştea dă o mai bună hrană vegetală şi e mai bogată
în insecte decât cartofii sau napii. In provinciile americane arătate în tabelă, suprafaţa cu porumb primează pe toate celelalte.
Pădurile carpatine, ca resurse de vânat, au un avantaj faţă de cele din occident şi anume, ele nu sufere de acel regim superintensiv, ilustrat în articolul precedent. Aceasta se datoreşte împrejurării, că ele sunt mai puţin accesibile, comunicaţiile fiind încă nedesvoltate. Pe de altă parte şi situaţia demografică a ţării româneşti e mult mai uşoară. Marele inconvenient al acestor păduri este însă — atât din unghiul de vedere al silviculturei, cât şi al vânatului — păsunatul peste măsură. Locul ideal al vitei este grajdul resp. păşunea reglementară, iar nu si pădurea.
Câte suprafeţe de tăere nu pot fi replántate — nici artificial, necum pe cale naturală — din cauza vitei?!... Ele rămân cu deceniile coaste jupuite, cari din punct de vedere forestier sunt tot atâtea capitaluri moarte. Dacă s'ar calcula beneficial ţării — în carne, lapte sau brânză, — scos de la umbra pădurii, nu ar fi greu de găsit că, el este cu mult mai mic decât pierderea în lemn, sau cea suferită în mod indirect, prin toate consecinţele păşunatului. Iar în privinţa vânatului am spus déjà că, un asemenea teren e de o producţie inferioară. Cred că nu exagerez când afirm că, cel puţin 50% din întinderea păduroasă a ţării sufere de păsunatul intensiv. In afară de bovine, întregul stoc de oi al ţării umple vara pădurile. Ţara e încă prea tinără; deabia la începutul desvoltării sale, spre a putea aştepta o schimbare peste noapte în acest sistem extensiv al creşterii vitelor. Azi, cu 61 de suflete la km. pătrat, situaţia e încă uşoară. Dar va veni încetul cu încetul suta, sau şi mai bine. Piaţa internaţională va impune din ce în ce tot mai straşnice standarduri în carne şi în alte produse; iar concurenţei trebue să i te conformezi, vrând-nevrând. De acest pas nu va fi cruţată nici agricultura ţării, azi încă patriarhală. Atunci şi pădurea va deveni descongestionată de animalul domestic, iar vânatul îşi va avea hrana şi liniştea sa. Un declin al oilor este deja vizibil. Pe acelaşi teritor al ţării, stocul de oi din 1926 era cu I milion mai mic decât în 1913; iar din 1926 încoace statistica semnalează o altă scădere a oii, în favorul vitelor mari, cari sporesc încet, dar mereu. Paralel cu raţionalizarea agriculturei, a îmbunătăţirei raselor şi a lărgirei stocului de vite mari şi de porci, oaia va scădea treptat, până la un număr corespunzător cu proporţia de suprafaţă a păşunilor naturale, reglementare.
In privinţa esenţelor, majoritatea întinderilor se compune din foioase (în Germania dominează coniferele!), deci favorabil pentru vânat. Multele pâlcuri de păduri, situate la şes şi pe dealuri, dau un mediu excelent pentru căprioare şi fazani, nemai amintind avantajul lor pentru restul vânatului mărunt.
Din celea de până acum primim impresia că, o bună parte a factorilor pozitivi, necesari unui mediu corespunzător pentru vânat, ar fi de faţă.
Lucrul însă nu e de ajuns, precum nu e sufficient ca să-i dai plugarului harnic pământ bun, fără a-l aproviziona şi cu cunoştinţele necesare pentru o gospodărie raţională, care să-i asigure un maxim de profit pe lângă un minim de muncă. In cazul contrar el va roboti până ce dă în brânci — aceasta de la naştere până la moarte — cu sculele şi cu sistemele moştenite de o mie de ani. Energie risipită, potop!.. Profit?... Suficient pentru a nu muri şi prea puţin pentru a trăi; deci nici un progres în standardul de trai. Cam aşa e şi cu gospodăria vânatului. A avea un teritor excelent din toate punctele de vedere, nici pe departe nu înseamnă, că natura iI va blagoslovi de la sine cu vânat mult. Şi aici — ca în oricare activitate umană — ai numai atunci, dacă ai depus un echivalent oarecare; iar vânatul fiind sensibil, răspunde foarte prompt la acea depunere de interes şi muncă.
România, văzută prin perspectiva cynegetică, este o grădină superbă. Ea trebue numai ordonată, cultivată în mod corespunzător şi mai presus de toate: raţionalizată în direcţia unui maxim de producţie, astfel că vânatul — pe lângă plăcerea sportivă — să devină şi o hrană mai populară, uşor accesibilă cetăţeanului. Cu alte cuvinte, mediul vânatului din ţară, — prin o activitate cynegetică raţională, constructivă şi progresivă, — trebue determinat ca să producă la capacitatea sa normală. Iar pentru atingerea acestui scop, mai presus de toate, se impune formarea respectiv, perfec-ţionarea vânătorului creator, echipat cu cunoştinţele necesare şi infiltrat de dragoste şi înţelegere pentru natură şi pentru vieţuitoarele ei.
In mod firesc se nasc întrebările: Ce fel de vânat? Util? Răpitor? Care în ce măsură? Calitate ori cantitate? Cât? Care ar fi cea mai potrivită linie de urmat în cynegetică ţării?, etc. Să vedem mai întâi cum stă lucrul cu răpitoarele, dintre cari o bună parte sunt puse în categoria: „stricăcioase".
Natura în mecanismul ei nu cunoaşte „util" sau „stricăcios". Fiecare vieţuitoare îşi are locul şi rolul său în orânduielile naturei. Problema ia însă un alt aspect îndată ce este vorba de prezenţa omului stăpânilor al lucrurilor, care nu e înclinat a face concesiuni prea mari în dauna intereselor sale. Dar chiar şi din punctul de vedere al intereselor omeneşti „utilul" şi „stricăciosui" există numai în sens relativ. Cioara e stricăcioasă pentru că fură puii de găină din curte, sau distruge cuibul potârnichei, în schimb ea e utilă pentru plugar, prin consumarea insectelor dăunătoare agriculturei. Iepurele, util pentru carnea si pielea sa, stricăcios pentru că consumă iarba plugarului. Astfel o graniţă între util şi stricăcios e cam greu de fixat, pe bazele contabilităţii, pe care dacă am aplica-o cu exactitate în gospodăria crescătorului de vite, adese ar trebui să constatăm că, juncanul cutare a consumat mai mult nutreţ decât i-a fost preţul de vânzare.
Extirparea definitivă a oricărei speţe — chiar dacă s'ar numi stricăcioasă — nu e de dorit. In ultimă instanţă, din punctul de vedere etic, nu. Dispărută odată din lume, ea nu mai poate fi reprodusă. Având însă înaintea ochilor obiectivul gospodăriei cyne-getice raţionale, — adecă vânatul aşa zis util, sau ierbivor, — trebue admis că, acel obiectiv se poate ajunge numai prin crearea unei balanţe tolerabile. Pentrucă nu poţi spera să ai o abundenţă de potârnichi, sau de fazani, acolo unde vulpile forfotesc. Iar să vrei să produci pe lângă vânatul util şi o bună cantitate de răpitoare — fie de dragul plăcerei şi variaţiunei cynegetice, fie pentru blănuri — ar fi un non sens. Iepurele este învoit ca numai unul să-i ia cojocul: vânătorul sau lupul.
Unul din aceşti pretendenţi trebue să renunţe în favorul celuilalt. Pe dată însă ce o vulpe sau un lup a consumat mai mult decât, zicem 6—8 iepuri, a făcut mai multă pagubă decât îi valorează blana, între împrejurările de azi. Un râs, care, pe uşor calculat, strică 20 de căprioare la an (autorul cu o ocazie a găsit 4 căprioare pe un teritor de 200 de ha., devorate de un singur râs în decursul unei săptămâni), a cauzat deja o pagubă — socotind numai valoarea cărnii — de 7—8000 Lei, până ce cojocul lui nu face nici 1500 Lei.
Deci menajarea, peste un anumit minim, al acelor categorii de răpitoare cari pot compromite desvoltarea vânatului util, nici nu se poate imagina într'un regim cynegetic progresiv. Că nu toate speţele de răpitoare — păroase sau aripate — sunt în aceeaşi măsură destructive, ba unele sunt chiar utile, aceasta cred, că e superflu să o mai amintesc.
In această ordine de idei, ne mai întrebăm dacă:
1) Au de fapt răpitoarele un rol indispensabil în menţinerea vigoarei speţelor ierbivore?
2) Pot aduce ele servicii vitale agriculturei, prin distrugerea rozătoarelor, insectelor, sau altor vieţuitoare slricăcioase? Deşi aceste chestiuni par de tot logic să fie răspunse afirmativ, trebue să răspund cu nu, sau, să fiu oarecum echitabil, acel merit e mult supraevaluat. Natura nu a creat carnivorele în interesul ierbivorelor şi nici invers. iar eliminarea indivizilor neviguroşi ai speţelor ierbivore este executată, — în primul şi cel mai important rând, — cu o precizie inialibilă, de factorul mete-orologic (intemperii, lipsă de hrană) şi de cel patologic (maladii severe, cari survin la anumite intervale). In latitudinile nordice acţionează ambii factori, până ce in cele tropice şi subtropice, drept regulă, factorul patologic. Răpitoarele — ca şi vânătorul — ne fiind infalibile, nu pot alege drept pradă, cu exactitate matematică, numai indivizi neviguroşi. Cine nu a văzut iepure voinic şi în toată firea, devorat de vulpe, în omătul mare?.. Câţi cerbi, mistreţi, etc. sănătoşi, cari ar putea înfrunta uşor cele mai grave asperităţi ale iernii, nu cad jertfă lupilor între împrejurări cu totul banale?.. Unde rămâne deci argumentul selecţionării exacte?.. Că vigoarea şi calitatea ierbivorelor nu se pierde prin absenţa răpitoarelor, o pot demonstra cu situaţia din peninsula Kenai, Alaska, unde lupul a încetat de mult de-a mai exista şi cu toate acestea regiunea aceea produce cei mai puternici elani din întreaga lume. In Canada, lupul şi râsul de asemenea a dispărut din nenumărate regiuni bogate în elani şi in alte cervidee, dar nici cel mai mic semn de degenerare nu se vede la acel vânat. Eliminarea elementelor netrainice e o chestie a iernelor grele şi a maladiilor periodice. 0 degenerare a cervideelor americane probabil că va veni cu timpul, drept rezultat al vânării unilaterale, limitată numai la sexul masculin. Până acum însă, datorită infractorului care nu allege intre cerb şi vacă, proporţia dintre sexe cred că numai pe alocurea — în zone izolate — e alterată, pe o scară mai uşoară şi acolo.
Că o seamă de răpitoare — păroase sau aripate — au un rost util pentru agricultură e drept, dar treaba e la fel supraevaluată. In timpuri de plăgi de şoareci, vulpea, lupul şi altele, de fapt se hrănesc mai cu seamă cu atari rozători, pe cari îi pot cap-tura comod la tot pasul, neglijând vânatul util. Insă campania, relativ neînsemnată, a răpitoarelor, nu e în stare a apăsa nici cu un gram balanţa acestor fel de plăgi, ne mai vorbind de o localizare a lor. Ele sunt controlate, în mod efectiv, singur de factorul meteorologic, prin precipitaţii urmate de îngheţuri şi de factorul patologic, prin isbucnirea epidemiei în momentul când abundenţa şoarecilor şi-a ajuns punctul de saturaţiune. In Anglia spre exemplu — lupul şi râsul lipseşte de mult iar vulpi sunt relativ puţine, abstrăgând doar dela unele terenuri boereşti cari le cresc şi le ocrotesc pentru scopurile hipice. Ei, cu toate acestea, plăgile de şoareci vin şi se duc, ne având proporţii mai mici sau mai mari decât cele din regiunile continentale, în cari vulpile sunt la largul lor. La fel e situaţia şi în regiunea agricolă din Canada.
Asia centrală are cele mai multe vulpi şi şacali, pe unitate de suprafaţă, cu toate acestea tocmai acolo sunt cele mai uriaşe plăgi de rozătoare.
Că răpitorul joacă un rol sanitar, în cazuri de maladii contagioase între ierbivore, prin suprimarea şi consumarea indivizilor bolnavi (un fel de izolare), este întrucâtva just. Problematic e numai, dacă intervenţia răpitoarelor de fapt poate contribui în mod esenţial la localizarea epidemiei, care, drept regulă, se curmă dela sine, lăsând în viaţă numai indivizii de tot viguroşi.
România, datorită situaţiei sale geografice, nu poate produce blănuri de calitate, decât numai în unele zone cunoscute. Problema cantităţii şi calităţii blănurilor, pentru piaţa internaţională, e rezolvită în mare de America de Nord şi de Rusia.
Un alt punct de sprijin deci, că gospodăria cynegetică a ţării nu poate fi desvoltată şi în direcţia răpitoarelor, a căror prezenţă numai atunci e justificată, dacă numărul lor nu stânjeneşte progresul vânatului util. 0 formulă matematică a proporţiei admisibile, dintre răpitoare şi vânat util, e greu de dat. Totul depinde de calitatea terenului, ceea ce este un rezultat al tuturor factorilor. Iar bonitatea revirului nu constă în aceea, cât vânat util găzdueşte (pentru că prin o hrănire artificială, costisitoare şi deci neeconomică şi prin renunţare la recoltele anuale, se poate — în definitiv — crea destul vânat), cât mai cu seamă în capacitatea specifică a lui de-a produce vânat mult, în timp scurt. Cu alte cuvinte bonitatea rezidă în puterea sa regenerativă chiar şi în cazul recoltelor mai mari decât normalul. Pe de altă parte, numărul tolerabil al răpitoarelor nu depinde de mărimea teritorului, ci trebue bazat exclusiv pe cantitatea vânatului util. Intr'un teren de 2000 ha. cu un stoc de 100 de potârnichi, prezenţa unei singure vulpi e dăunătoare; până ce în revirul de 1500 ha. cu un efectiv de 1200 de potârnichi ea devine mai neutrală. Natural, acesta e numai un exemplu teoretic. Cel mai bun indiciu în controlul răpitoarelor, este — luând bine înţeles în considerare toate circumstanţele — prosperarea, resp. regresul speţelor utile. Din toate acestea urmează că, efectivul răpitoarelor nu se compară cu unităţi de suprafaţă, — cum e cazul vânatului util, — ci exclusiv cu densitatea celui din urmă. gârlă, în ultimii 6 ani, mai multe milioane de Dolari, — de regulă aduce mai mare pagubă decât folos, iar succesul e iluzoriu. Dintre răpitoarele cu păr, mai greu de redus la neutralitate este vulpea şi lupul, aceasta graţie rezistenţei specifice a rasei lor. Toate celelalte sunt relativ uşor de controlat. Unele speţe, cum ar fi jderul de munte, — nici nu necesită azi o mai mare reducere. Efectivul său deja subţire, nu poate deveni, în mod serios, dăunător vânatului util.
In rezumat: Obiectivul gospodăriei cynegetice al ţării, în interesul general economic, nu poate fiSituaţia răpitoarelor autohtone, în ţară, e destul de înfloritoare şi câtă vreme ea dăinueşte, un spor mai sensibil al vânatului util nu e posibil. Reducerea, resp. plivirea lor la o bază neutră e mai uşor de scris decât de înfăptuit, dată fiind şi împrejurarea că, România nu este o ţară insulară, ci ea se mărgineşte cu izvoarele nesecabile din răsărit.
Operaţiunea reclamă o muncă asiduă şi cu totul sistematică. O campanie vagă, necoordonată, — cum este cazul americanilor, cari în încercarea lor de a duce sub control numai şacalul, au vărsat pe altul, decât o conunuă sporire a vânatului util şi o desăvârşită subordonare a celui răpitor.

Repetam o rugăminte :
Vânătorii au furnizat ştiinţei nenumărate date preţioase, referitor la modul de trai al diferitelor animale. Observaţiile lor sunt utilizate şi citate în multe lucrări zoologice şi coroborate între ele şi cu cele ale oamenilor de ştiinţă, au putut stabili adevăruri in chestiuni controversate. Câte sunt încă tainele vieţii animalelor, care aşteaptă să fie deslegate! E o datorie a fiecărui vânător, să contribute cu modesta lui observaţiune. la materialul, din care apoi să pătrundă o rază de lumină în aceste taine.
In special putem aduce aportul nostru referitor la timpul şi condiţiunilc migraţiunei paserilor migrătoare. De aceea rugăm stăruitor pe toţi cititorii noştri să ne comunice pe cartă poştală observaţuinile lor Aşa de pildă, acum primăvara: când s'a văzut primul sitar, porumbel sălbatic, codobatură, graur, rândunică etc? Din revista noastră vor lua ştiinţă şi cei ce se ocupă stiinţificeşte cu aceste probleme.

Textul de mai sus apare in revista exact sub articolul scris de Comsia si intr-un fel este un raspuns la o intrebare pe care mi-o de cand am realizat ca in raportarile de pe siteul Ministerului Mediului, Padurilor si Apelor din 2013 - 2014 apareau niste situatii pretinse ca situatii reale dar de care sunt convins ca daca caprele ar sti sa citeasca si ar face-o ar muri de ras. Atunci ma intrebam daca oamenii obisnuiti, vanatori dar nu numai ar putea sa participe la colectarea de date , care apoi sa fie postate undeva . Motivul ? Simplu , ca sa aratam ca intr-adevar NU SUNTEM NEPASATORI la ce se intampla in jurul nostru .
Acum am primit raspunsul ( cred eu) :
Credeti ca este posibil sa facem si noi, vanatorii ( cei care sunt ), aspirantii ( cei care sunt ca mine) , pescarii, locuitorii din mediu rural care trec zilnic pe langa fonduri de vanatoare si se mira ca unele din aceste fonduri au fost pustiite dupa 1990, in sfarsit cei care locuiesc la oras si ies duminica la o "partida de relaxare" in natura.
Au inceput actiunile de evaluare a efectivelor de vanat. Putem sa ajutam atat in cadrul asociatiei din care facem parte dar in acelasi timp aceste date pot fi centralizate pe forum daca nu din alt motiv macar ca sa vedem daca datele gasite de noi vor fi identice cu datele publicate de cei din Ministerul Mediului .
Ce parere aveti ?