MARTIE 1936-BUNDITA LUI VARAVA- IONEL POP

[blackcrotal]

MARTIE 1935
Bundita lui Varava
de: Ionel Pop
Nu mi-am ales niciodată tovarăşii de vânătoare după „poziţia socială". Vânător priceput şi corect, camarad bun: tovarăş de vânătoare iubit, fără privire, dacă în ceasurile lui „civile" e între cei cu feţe simandicoase, sau doar poartă de coarne. plugul, dă cu rândeaua, sau vinde la tejghea ciocane de ţuică. Când eram flăcău, în buzunar cu proaspăta diplomă de doctor, mama mea — femee de aur, care nu ar fi voit, Doamne fereşte! să sufere vre-o scăidere bunul meu nume — îmi făcu o singură dată o blândă observaţie: dacă oare o fi bine ca şi deacum înainte să mă iau pe după cap cu toţi „hazmandăii" orăşelului, să plec cu ei la vânat, dealungul uliţelor, cu hărmălaia de copoi după noi.-. I-am argumentat cam aşa:
-La sfânta biserica merg alăturea de prea luminatele feţe bisericeşti, fiindcă ele sunt ale rugăciunilor şi ale lucrurilor sfinte. Şi dacă mi se îngădue să stau alăturea de ele în strană, mă simţesc foarte cinstit şi mă cuprinde şi pe mine adierea duhului de cucernicie mângăetoare de suflete.
La vânat însă merg cu Iani şi cu Rictai şi cu Vărâva, că ei pricep meseria asta, şi alăturea de ei mă cuprinde tot atât de răcoritor celalalt duh, al slobozeniei de subt piatra tuturor scârbelor şi gândurilor. Dacă preasfinţiţii asesori ar încărca în spate câte o puşcă, dacă şi-ar sufleca până în brâu sutanele, ca să poată pătrunde prin arături muiate de ploaie, prin hăţişuri şi prin rancotele tăieturilor, — şi mai ales dacă s'ar pricepe să deslege tainele urmelor şi a năravurilor sălbăticiunilor, după cum se pricep să deslege încâlcitele rândueli ale tipicului — fără îndoialăl, că m'aş lipi de ei şi în hoinărelile mele vânătoreşti. Argumentaţia mea a prins, fiindcă era cu temeiuri bune, şi astfel am rămas să vânez, nesupărat, cu Iani, cu Rictai, cu Moşu Băla, cu Vărâva şi cu alţii, din acelaş aluat. Şa mărturisesc cu mâna pe piept, că nu îmi pare rău, oricât ar fi dat din cap şi m'ar fi ocărât în sinea lor mulţi oameni de seamă, pe care i-am cinstit şi i-am iubit fiind vrednici cu adevărat. Am petrecut nenumărate ceasuri şi zile bune în tovărăşia de vânătoare a acestor oameni cu puţină carte, cu aspect ciudate, cu vorbe şi cu năravuri ciudate — şi toţi cu suflete de copii şi cu inimi bune. ca pânea cea moale.
Azi, săracii, toţi au plecat pe alte tărâmuri de vânătoare. întâi bătrânul Rictai, apoi Iani, şi de vre-o cinsprezece ani şi Vărâva.
Dar aceşti oameni aveau numele lor cinstite. Dacă m'aţi lua însă cu repezeala, nu aş şti spune cum îi chema aievea, doar noi nu le zicem şi nu căutam să îi ştim după alt nume, decât după cum i-am numit mai la deal. Aşa îi ştiam, şi dacă în amintirile mele vânătoreşti le-aş schimba poreclele în numele lor după condica stării civile, parcă s'ar adumbri poleiala luminoasă l’aducerilor aminte.
In ziua de azi mi se înfăţişează cu multă stăruinţă figura lui Vărâva, fiindcă azi e o zi, care, dupăcum se va vedea, mă desleagă de o făgăduinţă ţinută sfânt douăzeci de ani.
Vărâva era un bondoc, mărunt şi grăsuliu, rumen la faţă şi cu nişte mustăţi cârlion-tate sfătos. Lua aiere serioase şi chiar crunte şi nu reuşea de loc: îi strica aspectul marţial perechea de ochi blânzi, care oricât se încruntau sprâncenele, ei râdeau senini. Că ce anume învârtea el în lume, nu am prea ştiut niciodată. Şi era şi cam greu de cunoscut, că făcea de toate şi la urmă nu avea nici o meserie hotărâtă.
Parcă mai sfârnărea primăvara cu miei, toamna cu brânză, pe iarnă cu poroi. Parcă mai cosea şi la cojoace ţărăneşti. Cumpăra, vindea, schimba, petecea, — se’nvârtea în dreapta, se sucea în stânga, făcea ce făcea: şase zile din săptămână.
A şaptea, însă, ştiam precis cu ce se îndeletnicea: lua din cui o bălălaie de puşcă bătrână, cu ţevile de un stânjen şi pornea la hăiţărit.
Avea însă un nărav — între altele prea numeroase, — pentru care îl pizmuiau grozav vânătorii din oraşul nostru şi pentru care, nu tăgăduiesc, eu îl preţuiam tot atât de grozav. Când se crepa de ziuă, Dumineca, cum vă spun, Vărâva îşi lua arma după cap, traista, şi, de aţă, cânele, înainte de a ieşi la hotar, păşea dealungul uliţelor, pe care le ştia el. Trecea aşa, ca oricare cetăţean, care iasă şi el la vânătoare.
Când ajungea pe de poarta vreunui vânător se făcea că drege ceva la zgarda căţelei, dar el o prindea de ureche şi o zgâţăia de două-trei ori. Linda chefnea scurt şi ascuţit, de durere; el o mângâia şi îi fluera, aşa cum flueri când ai treabă cu cânii.
Avea dreptul să făptuiască astfel? Avea! Căţeaua era a lui, drumul era al împărăţiei. Cine-i putea lui porunci să nu facă ce-o vrea cu cânele lui şi în drumul împărăţiei?
Dar când chefnea căţeaua — scurt şi ascuţit, de parcă era în urmă: de gadină — se stârneau de după porţi copoii vânătorilor. Săreau peste garduri, se îndesau pe sub poartă, şi ieşeau la uliţă.
Colo îl vedeau pe Vălrâva cu arma'n spate, cu cânele de sfoară după el. Copoiu-i copoi. Hai să meargă şi el la vânătoare şi se lua, după Vărâva, unul după altul, nechemat. In felul acesta, pe când ajungea dincolo de Dealul Crucii, la locul ştiut de noi, avea în jurul lui câte şase, câte opt copoi, care mai de care. Şi toată ziua ardeau pădurile de glasul lor.
Nici grofii nu vânau cu atâta cânet, cum vânam noi. Şi nu ajungeau până la Vărâva (şi la noi) sudălmile de tot felul ale vânătorilor, care se pregătiseră de cu Sâmbătă seara, cu merinde, cu cartuşe, cu toate iluziile vânăltoreşti,-... ca a doua zi de dimineaţă, când să plece, să fluere înzadar după Frunză şi după Viteaz, şi apoi să pornească amărâţi câte zece vânători cu doi câni, care prin minune au scăpat de magnetul lui Vărâva. Seara noi ne întorceam cu pradă bogată, de iepuri şi de vulpi, iar Vărâva nu aducea de aţă decât doar pe Linda lui. Cine, ce-i putea zice?
Şi ce puteau oare să istorisească stăpânilor copoii, care se strecurau pe rând acasă, în bucătării, jigăriţi de frig, morţi de osteneală şi cu flămânzările scobite?
Ziceţi, că nu era o faptă tocmai vânătorească? Poate să aveţi dreptate, dar o îndulceşte picurai de păcăleală vânătorească, cu care era amestecată blăstămăţia. Şi apoi... păcăliţii ne erau tot prieteni, care ştiau de glumă, şi să răzbunau şi ei în fel şi chip, cu iscusite păcăleli de rălspuns. Ne mai ajungeau păcălelile şi pe noi, complicii, dar ţinta lor de seamă era tot Vărâva.
Iată odată eram la pădure vreo şase inşi; între noi şi Vărâva. La început de iarnă, în „Podele". Vânăm noi până scăpată soarele şi până ne răzbeşte dinadins foamea. Până ne răzbeşte foamea, şi ne răzbeşte la măduva oaselor fuiagul de vânt rece şi subţire, care bătuse toată ziua. Ne strângem la margine de pădure să facem foc.
Ca întotdeauna Vărâva sare cel dintâi şi pune mână de ajutor. Se repede după vreascuri, le aduce, le aşază grămăjoară, îngenunche şi suflă din obrajii lui graşi, ca din foi, în sâmburele de jar stârnit. Ca să poată lucra mai cu zor îşi lăpădase din spate mândrenia de bundiţă scurtă, căptuşită cu blană de vulpe. Bundiţă nouă de nouţăi, pe care ne-o lăudase toată ziua, ce uşoară e, ce căldură ţine, cum e aleasă cuptuşala numai din spate curat de vulpe. Şi trebuia să fie bună, că dăduse pe ea „la şatre" „opt zloţi buni".
Aşadară Vărâva îşi lăpădă bundiţa, o aşeză deoparte lângă puşcă şi straiţă, până să facă focul. Focul a prins de grabă în crăcile uscate şi noi ne adunarăm cu toţii, cu mare dragoste, în jurul lui, aşternând în faţa noastră merindarele cu bunătăţi.
Deodată sloboade Vărâva o sudalmă groaznică. Ne întoarcem către el: stătea încremenit cu bundiţa în mână şi se încrunta la noi.
— Da asta, care mi-aţi făcut-o?
Nici un răspuns.
— Ha? Care mi-aţi făcut-o? şi coborî din lăcaşurile lor de slavă o duzină de sfinţi dintre cei mai aleşi.
— Ce să-ţi fi făcut, mă omule? Ne mirăm noi. Toţi sincer., afară de unul, vicleanul.
— Ia asta mi-aţi făcut-o! Păşi doi paşi înspre noi şi ne arătă pricina mâniei Iui groaznice.
Am izbucnit într'un râs de moarte. Toţi... chiar şi vicleanul. Ce era, anume?
Bundiţa lui Vărâva avea şi ea lângă guler obişnuitele răsfrângeri, cu obişnuitele două găuri de nasture. Chipu: butoniere. Or butonierele lui Vărâva erau prinse deolaltă, cea din dreapta de cealaltă din stânga, cu o floare cu totul originală: atârna de ele un lacăt enorm, mare cât un clopot de cioaie. Vicleanul dintre noi, cine o fi fost, aduse lacătul în buzunar, de acasă, şi la „momentul oportun" infiră cu el chectoarele bundiţii şi îl încuie zdravăn., Vărâva continua să vocifereze. Ştie Dumnezeu ce spunea.
Noi, între lacrimi, îi vedeam numai holbându-i-se ochii, lucrându-i gura. De auzit nu auzeam nici un glas, de vijelia de hohote şi de... vântuleţul care şuera ascuţit-ascuţit şi arzător. într'un târziu învinse şi în Vărâva duhul glumei, i se însenină faţa şi întră şi el în corul de râs, cu glasul lui de falsetă claponească.
Când ne potolirăm o leacă, o luă pe dâra rugăciunii:
— Careţi fi, care nu-ţi fi, bună mi-aţi ars-o! Dar acum daţi cheia! Tăcere desăvârşită.
— Daţi-mi cheia, să descui lacătul!
Tăcere de moarte.
— Mă fraţilor, gluma-i glumă, jocui joc, dar numai până la un loc. Deacolo înainte se chiamă altfel, lată vă rog frumos, nu mă faceţi de minune, om bătrân, ci daţi cheia!
Incepurăm să ne lăpădăm, fiecare dintre noi, hotărât, pecetluind unul cu onoarea, celalalt cu straşnice jurăminte, că nu avem cheia. Apoi am dat să îndemnăm şi noi, care mai de care, pe cel cu cheia, cine o fi fost, să o scoată la iveală, — că îl îngheaţă Sfântu pe Vărâva în vântu ăsta ca briciul. Toţi îndemnam, dar de arătat niciunul nu se arăta.
— Zău lui Dumnezeu, că nu mă supăr pe cel ce mi-a dres-o. Uită nici nu vreau să ştiu care e din voi. Mă întorc cu spatele, cine o are o aruncă ici lângă mine. Până număr zece. Unu... doi... trei... patru...
Când ajunge la zece se întoarce să ridice cheia. Cheia ca'n palmă.
— Vai! nu vă rabde Sfânta Paraschivă, ucigaşi ce-mi sunteţi. Că mă uci-
deţi, şi de foame şi de frig. Vă mai rog încă odată frumos, apoi dau cu briceagul.
— In noi?
— Doar nu-s proclet să ucid cinci oameni! Scot briceagul, şi îmi tai cheotoarele. Şi-i păcat de bundiţă. Nouă de nouţă. Opt zloţi buni...Scoase paloşul de briceag de jupuit vulpile şi îl potrivi în chotori, pe lângă belciugul lacătului.
— Mai număr încăodată până la zece şi tai. Da-i păcat de Dumnezeu! Unu... doi... trei.-.
— Numeri prea repede!
—, Da să îngheţi tu, cum ai număra? Patru..cinci... şase... Daţi cheia Vavilonul vostru!.-, şapte.,, opt... daţi, măi, cheia, că tai... nouă... z.,„
— Ho! strigai unul dintre noi, oprind vorba fatală. Nu tăia!
Vărâva se opri, i se lumină de nou faţa şi întinse mâna.
— Adu-o.
— Ce fel?
— Cheia,
— Dar n'am nici o cheie. Aşa să-mi ajute..-.
— Ba o ai. De ce m-ai oprit din numărat?
— Apoi eu te-am oprit, fiindcă îţi sunt prieten. Dacă te lăsam să-ţi sfăşii bundiţa la cheotori, ziceau oamenii, că eşti jidan şi jeleşti pe soacra ta.
Vărâva scoase briceagul din cheetoare, dovedit de tăria argumentului. Apoi aruncă de pământ bundiţa, scârbit.
— Al dracului să fie cine o mai pune mâna pe ea, până nu-mi daţi cheia. Aici să putrezească! Şi se aşeză la foc, între noi, îşi scoase merindea şi începu să îmbuce, înghiţind mereu, cum îl strângea de beregată scârba.
Dela o vreme, nu prea îndelungată, începu să se râcăie, aşezându-se către foc, când cu faţa, când cu dosul, când cu o coastă, când cu cealaltă. Pe obrajii dolofani se bătea roşaţa mâniei şi violetul frigului.
— Incuia-v'ar Sfântu Patru uşile raiului! Se duse la bundiţă şi încercă să o tragă peste cap, să o aibă cel puţin între umeri. Gulerul strâmt, capul mare cât un bostan de ţară. îndesă haina peste frunte, până în dreptul ochilor, apoi i se înţepeni acolo. Nici în sus, nici în jos. Stătea Vărâva cu bundiţa în cap, ca o paparudă şi juca din picioare opintindu-se să o mai îndese sau să o scoată.
— Ce râdeţi? poznelor, ce sunteţi. Mai bine aţi veni să-mi ajutaţi, că mă-înec, — ieşi glas înfundat de sub blăniţă.
Tovarăşi buni cum eram, sărim cu toţii în ajutorul omului la strâmtoare. Ţinem sobor, ne învârtim în jurul năpăstuitului, pipăim, cercetă îndeaproape situaţia. Dăm să tragem la vale bundiţa.
— Tulai! îmi rupeţi nasul!
Dăm să o scoatem la deal.
— Staţi în loc, că-mi scoateţi ochii!
Ţinem iar sfat îndelungat.
— Aici nu e alt leac, — hotărî unul, — decât să-ţi tragi nasul o lecuţă mai înlăuntru.
— Ce, sunt elefant dela menajerie, afurisitule? Daţi cheia, că Vă împuşc. Aşa să-mi ajute sfânta zi de azi, vă împuşc, pe care vă nimeresc.
— Dar cum îi ţinti în noi, cu bundiţa în ochi?
— Eu cred, dădu cu părerea aitui, că totuşi nu-i altă scăpare, decât săi tăiem cheotorile.
— Ba să-ţi tai limba. Să râdă oamenii de mine.' Cheotorile rămân netăiate, săi ştiu că mor!
Unul dintre noi cercetă şi mai amănunţit lacătul de un kilogram, care băilăbănea în dreptul nasului lui Vărâva. Om neisteţ cum era, îl scapă din mână, şi îl plesni pe bietul om peste gură, sări scoată dinţii. Sudălmi, răcnete, hărmălaie, scrâşnet de măsele.
Cu nesfârşite menajamente ajungem să învârtim blăniţa, aşa, ca în dreptul nasului să ajungă postav şi nu afurisitul de lacăt. Apoi cu o eroică hotălrâre, doi dintre noi, înţeleşi din ochi, smâciră fără veste de mâneci, şi nu apucă să mai urle odată
Vălrâva, şi îi apăru capul, cum şi-l scoate din covată broasca ţestoasă.
—. Ura! Trăiască! Ura!
Şi aşa a purtat Vărâva bundiţa, până seara. Dar pricina era, că aşa cu manile prinse sub ea nu putea purta nici puşcă şi nu putea trece în spate nici raniţa. Le târî acăţate pe după cap şi strângând în jurul trupului, pe cât putea, aripile hainei.
Seara, cum ne apropiam mai mult de oraş, se înteţiau şi rugăciunile plângătoare şi sudălmile şi ameninţările. Să i dăm cheia, să nu-l facem de toată minunea târgului, că destul am râs de năcazul lui.
Cum să' treacă el dealungul oraşului, cu clopotul de gât? Cum să între în casă, între nevastă şi copii?
Omul avea dreptate, şi începurăm şi noi să-l îndemnăm pe cel cu cheia să o scoată la iveală. Ne întreceam în îndemnare bună şi cuminte, dar cheia nu ieşea.
Când am ajuns la „Şipotul Crăliesii" am ţinut iar sfat mare, ce-i de făcut? Din sfat de oameni cuminţi, cuminte lucru a ieşit: să mergem la un mecanic, să deschidă lacătul. Stăm până se întunecă şi pornim pe după grădini strecurându-ne, ca o ceată de răufăcători. Unde am putea merge decât la Baciul Vasile, vânător şi el şi minunat meşter de fier. II stârnim dela masă, îl aducem în atelier şi îi arătăm pricina pentru care îi călcăm casa. Baciul cercetai lacătul cu ochi de expert.
— Bun lacăt! Wertheim. Nu se descue decât cu cheia lui. Zdravăn lacăt!
— Atunci ce ne facem?
— Ce să facem? Să-l tăiem. Da-i păcat de el, că-i prea bun lacăt!
— Da de mine nu e păcat? De lacăt e păcat? se răscoli Vărâva.
— Să-l tăiem! hotă'rârăm într'un glas.
Cum însă Baciul nu tăiase încă fier legat de gât de om, ne sfătuirălm iară, până am ajuns la sfârşitul, că Vărâva îşi plecă capul pe cleştele cu şurub înţepenit pe masa de lucru, Baciul învârti şurubul şi prinse zdravăn în fălcile lui toarta lacătului. Toarta în şurub, Vărâva în toartă. Apoi căută îndelungat între scule o pilăl cu dinţii ageri şi începu să pilească. Vărâva stătea aplecat spre şurub, cu capul întors într'o parte de să i se scrintească,
Şi la ureche scârţâia amarnic pila Baciului, Rrrrr.,.scrţ, rrrr..-. scrţ. Scârţâia pila, scrâşnea din dinţi
Vărâva, suduia Baciul de batjocura ce i-am făcut-o unui tovarăş. Iar noi stăteam stafii nemişcate şi adânc întristate în jurul mesei de operaţie.
— Mai ai Baciule? Că nu mai pot. Mor, iaca acum mor.
Baciul mai cercetă lacătul apoi statori, că se mai ţine toarta de jumătate. Mai bine o taie de acum cu răzuşul. Vărâva bucuros, că a scăpat de pilă. Iară răscoli Baciul printre unelte, se întoarse lângă şurub, potrivi cu grije tăietorul în scocul mâncat de pilă, şi ridică înalt cu cealaltă mână ciocanul, să dee. Vărâva cu coada ochiului la ciocan.
Când a izbit Baciul, se zmâci speriat Vărâva, că-l pocneşte barosul în cap. Se zmâci, şi se prăvăli sub foi, între cărbuni, — bundiţa sări în celalalt colţ.
Numai lacătul gol rămase prins în şurub. Stătea lacătul cu gura căscată, de par că se mira şi el. Sau râdea şi el.
— Bravo! strigă Vărâva, ridicându-se negru, dintre cărbuni. Bravo!
Dar în clipa următoare îl ţintui, stană de piatră, un gând grozav. Se repezi la bundiţa.
— Cheotorile! Şi ne arată haina sfârticată, cum se zmâcise de sub ciocanul Baciului.
— Hotărât! Aşa eu nu ies între oameni, că nu-s jidan şi nu jelesc pe soacra mea...
Iarăşi sfat, şi iar hotărâre cuminte. Trimitem bundiţa la Izidor Trenciner, croitorul, să o coasă cu îngrijire, acum îndatăi, nici să nu se cunoască pe unde a fost sfârticată. Şi fiindcă aceasta operaţie durează mai multişor, să-i aşteptăm sfârşitul în crâşma de la „Mâţa Roşie", lângă o litrădouă de vinişor îndulcit, fierbinte...
Azi nu mai ţin minte câte litre au fost, şi nici ceasul nu-l ştiu, când o fi terminat Trenciner cu acul. Mi se pare însă, că abea către dimineaţă a îmbrăcat Vărâva bundiţa, pe mâneci, ca toţi oamenii şi a păşit, mulţumit şi fălos către casă; după el, de aţă!, cu Linda...
Dar ceeace ştiu hotărât e, că toţi câţi am fost acolo, în jurul mesei, ne-am juruit cu grele blăsteme, că douăzeci de ani nu vom sufla nici un cuvinţel, despre ce a păţit bundiţa lui Vărâva. Şi iată m'am ţinut de cuvânt şi eu, ca şi ceilalţi; şi astăzi s'au împlinit cei douăzeci de ani...
;
*
Şi aşa, cum închid ochii, să mă rup de lucrurile din preajma mea, par'că văd pe o buză de nor întinsă o masă albă, încărcată bogat cu bucate şi cu nectar ceresc. In frunte străjueşte Rictai, bătrânul, cu barba tot tunsă scurt, ţepe aspre albe, — de-adreapta lui Iani, de-astânga Vărâva, cu bundiţa între umere. Alăturea de ei o seamă de vânători, pe care eu nu-i cunosc, iar pe sub masă, tolăniţi a somn vre-o patru copoi. De piciorul scaunului lui Vărâva, Linda, legată şi acum cu aţă de fuior răsucit. Ascultă şi ea povestea de acum douăzeci de ani, slobozită de sub legământul tăcerii.
Iar colo, către coada mesei, mai sunt câteva scaune fără stăpân." îmi vine să-l rog pe Vărâva, sa răstoarne unul înspre masă, în semn, că e „rezervat" pentru un tovarăş de vânătoare al lor, care mai stăirue câtăva vreme pe plaiurile de jos, şi care şi acum îşi sfarmă în zadar capul să ghicească, cine o fi fost vicleanul cu lacătul.