CAPRIOARA -MAI 1933- Anton Fekete

[blackcrotal]

C Ă P R I O A R A
MAI 1933 - de ANTON FEKETE — Jibou

Zoologic căprioara face parte din familia cervideelor; cinegetic se clasează in vânatul mic. Masculul se numeşte Tap (roşu) sau căprior, femela capră, căprioară, — iar puii până la vârsta de un an se cheamă iezi. Ţapul poartă coarne. Vânătorul cu xperienţă il identifică şi îl deosebeşte de capră, chiar şi în plină goană, după Coarne şi după pămătuful de păr, pe care îl are ţapul la teacă. Dar îl mai putem identifica şi după corpul lui mai îndesat, după gâtul mai scurt şi mai gros, apoi vara, după culoarea lui mai întunecată.
O observare atentă timp de mai mulţi ani, te face să poţi distinge ţapul şi după glasul lui mai scurt, mai puternic.
Se întâmplă să vedem uneori şi ţapi fără coarne, şui, — după cum găsim, rar, capre cu coarne, de sigur slabe. Aceste fenomene însă sunt abnormităţi şi sunt de obiceiu consecinţe ale degenerării, sau ale leziunilor orga­
nelor sexuale.
Un păr mai lung, ca cel de la teaca ţapului, acopere şi organul genital al caprei vână-toreşte se numeşte „şorţ", iar „oglindă" numim pata albă, pe care o găsim la ambele sexe in partea dinapoi.
Căprioara „se dezbracă", năpârleşte, de două ori pe an, în Mai şi în Septemvrie. Culoarea blanei de vară e gălbue-ruginie, roşie-brună; iarna sură trăgând în cafeniu. Iezii până la un an sunt roşii bruni, cu pete mici albe. Se găsesc şi exemplare negre, albe, chiar bălţate, — ca rare variaţii de culoare. In jurul Hannoverei trăeşte o subspecie cu totul neagră. Oglinda acestora e galbenă-brună.
In ţara noastră căprioara este acasă şi în câmpii şi în ţinuturile deluroase şi în munte. Trăeşte în pădurile de hăţiş, ca şi în cele de foioase şi de răşinoase şi se urcă până la marginea de sus a pădurilor. Exemplarele cari trăesc la înălţimi mari, de obiceiu suni mai tari, mai grele în trup.
Căprioara are simţurile foarte desvoltate. In special milosul şi auzul, pe când văzul e mult mai slab in comparaţie cu cele dinainte. Dacă observă vreun obiect străin, de care nu i se impare, dacă se sperie de ceva, dă un ton asemănător lătratului. I se şi spune că „latră". Mulţi cred, că numai ţapul latră: e o părere greşită. Latră şi capra, dar cum arătam mai sus, ţapul latră mai scurt, mai adânc, capra mai prelung
Dacă, primăvara de timpuriu, la pânda de dimineaţa şi de seara, auzim lătrând că­prioarele des, — după o experienţă veche vănătorească, — însemnează că au iernat bine, sunt în bună putere. Mulţi susţin că, dacă după puşcătură auzim lătrând piesa în care am tras, e semn că am greşit-o şi că putem merge mai departe. Mulţi au experiat că aceasta nu e o regulă generală şi şi mie mi-a fost dat să mă conving în două rânduri că ţapul, care după puşcătură a lătrat şi a sării lără nici un semn de atingere, a căzut după o fugă scurtă.
In afară de lătrat mai cunoaştem două sunete pe care le dă căprioara: unul este un sunet şuerător, celalalt un sunet prelungit, care trece din şuerător in cel mai dureros sunet plângător.
Primul sunet il dă iedul când îşi caută mama, apoi capra gonită de ţap, — pe al doilea orice căprioară ajunsă in primejdie, la mare strâmtoare. Acest al doilea sunet îl auzim, când cânele prinde căprioara, sau când o înjunghii.
Intreagă prezentarea acestei gazele a patriei noastre e atrăgătoare şi dacă pentru cerb se potriveşte epitetul de majestos, căprioarei trebue, pe drept cuvânt, să-i dăm calificativul de graţioasă.
Nici nu-mi pot închipui o privelişte mai frumoasă, decât un fânaţ presărat cu miliarde de diamante sclipitoare de rouă de vară, încărcat de flori sălbatece în mii de culori şi în mijlocul lui păscând liniştit ţapul în blana lui roşie, aprinsă.
Imperecherea, „alergatul" căprioarei cade în lunile Iulie—August. Capra împovărată naşte după 40 săptămâni, unu, doi, uneori trei şi chiar patru iezi. In cazul din urmă însă, de obiceiu iezii peste doui se prăpădesc şi rar este capră, care să poată creşte mai mult de doui iezi. Ovulul fecundat ajuns în mitră rămâne 4 luni în o stare neschimbată, dormitantă, — nu se măreşte întru nimic, rămâne atât de mic, încât nu poate fi perceput cu ochii liberi. După trecerea acestui răstimp începe să crească foarte rapid şi după trecerea alor câteva săptămâni, embrionul nu are decât să se desvolte: e complect format. Mai înainte vreme, necunoscându-se această stare de dormitare a ovulului, se credea, că alergatul de vară a căprioarelor e unul falş şi bătrânii erau convinşi că alergatul adevărat, care produce fructificare, e cel observat adese prin luna Decemvrie. Ii întărea în această convingere faptul că, într'adevăr, numai începând din Decemvrie se desvoltă embrionul. Azi însă această chestiune este pe deplin şi definitiv lămurită.
Capra îşi alăptează iezii până în luna Ianuarie. E o mamă foarte devotată şi îşi apără puii, de orice primejdie, cu un curaj extraordinar. In caz de primejdie, dacă iezii îi sunt încă mărunţei, îi face atenţi la primejdie lovind puternic pământul cu picioarele dinainte. La acest semn iezii se pitesc şi nu se arată decât dupăce, trecând primejdia, îi chiamă mama lor.
Hrana căprioarei e aceeaşi ca şi hrana neamurilor ei: a cerbului şi a lopătarului, dar e mai alegătoare . Vara se hrăneşte cu iarbă, cu frunzele fragede ale arborilor, iar dintre aceştia din urmă preferă lugerii şi frunzele plopului tremurător.
Iasă cu predilecţie şi în trifoiurile, în luţerniştile şi în ovezele semănate în apropierea pădurilor. Caută bucuros şi jirul, ghinda şi ciupercile.
Dacă se coboară iarna trebue să se mulţumească cu lugerii şi mugurii arborilor, cu frunzele de smeură şi mure sălbatecă şi, acolo unde poate găsi cu vâscul pururea verde (viscum album).
In timp de iarnă îi dă o excelentă hrană şi spartium scoparium, semănat în poeniţele din pădure. Această plantă, după cum am experiat însumi, o leagă de loc, păstrându-o pentru revirul vânătorului care le ocroteşte în felul acesta. Primăvara se aruncă nesăţioasă asupra păşunilor tinere, pline de sevă, — ceeace face ca să se prăpădească adese cu zecile de diarea foarte acută, care provine din brusca schimbare de regim.
Dacă vrem să le ferim de această zeciuială, trebue să ne îngrijim de sărătoare, (curând primăvara) îndată ce se duce zăpada.
Din desime iasă pe înserat. Dacă e în pâlc, merge totdeauna înainte o capră bătrână, iar la coada convoiului, ca cel din urmă, apare un ţap bătrân.
Căprioara, dacă nu e des neliniştită, îşi ţine regulat umblătoarea. Dela această normă fac excepţie numai ţapii bătrâni, în timpul alergatului, când trec din revir în revir după aventuri.
Inainte de a se culca, căprioara curăţă locul cu picioarele dinainte: „işi aşterne'". Ţapul, mai ales in timpul când Işi curăţă coarnele, dar şi în afară de aceasta, din joacă, freacă zdravăn tufele pe care le găseşte in cale; îşi alege mai ales arborii tineri cari stau izolaţi. Acest obiceiu al ţapului pe cât e de apreciat de vânător ca un semn după care cunoaşte existenţa şi chiar calitatea vânatului său, pe aţâţ e de supărător pentru forestier. Doar, par'că e făcătură, că ţapul alege să dubească puieţii cei mai frumoşi şi din felul de arbore mai rar.
Dinţii căprioarei sunt ca şi ai cerbului, dar ii lipsesc caninii degeneraţi (germ.: grandl). Suni în număr de 32. Procesul biologic al creşterei coarnelor coincide cu cel de la cerbi. Şi aici, ca şi dincolo, sunt o serie întreagă de împrejurări secundare, care influenţează creşterea normală a coarnelor.
La iezii de un an, între împrejurări normale, le cresc in cursul iernii „sule" lungi de 5—8 cm. cu roze slăbuţe, pe trunchii incă lungi şi subţiri cari ies din craniu. Intre impre-jurări deosebit de favorabile (iarnă foarte uşoară, nutremânt bogat) se întâmplă, că ţapul tinăr în loc să prăsească „sule", creşte deodată coarne în furculiţă, ba chiar şi coarne de şase şi astfel sare peste primele două faze normale de desvoltare.
Dacă, dimpotrivă, împrejurările de trai îi sunt vitrege, se întâmplă că în primul an nu ii cresc decât rozele, fără corniţe, sau nişte globurele înalte de 2—3 cm.
Din „suliţar" (sau, după germ. „spiţar") se face ţap cu furculiţă, apoi „ţap de şase" şi cu aceasta se şi termină scara de desvoltare normală a coarnelor.
Ea durează deci de obiceiu 3 ani. De obiceiu cornul care creşte din nou in locul celui lăpădat, nu prezintă o înmulţire a ramurilor, in schimb se face tot mai tare şi prezintă mărgele (perle) tot mai bogate.
Deşi găsim adese ţapi cu coarne cu mai mult de şase ramuri (adecă câte trei pe fiecare corn) to­tuşi formaţiunile aceste trebue să le socotim drept rarităţi.
Dacă ţapul trăieşte între împrejurări prielnice şi are răgaz să îmbătrânească (ceeace şi la cerbi şi la ţapi e cerinţa principală a desvollării unor coarne tari), găsim uneori că pune coarne de 8 şi de 10, cu perlaj care de care mai frumos şi cu o aşezare a ramurilor adese foarte frumoasă, alteori foarte curioasă, ca d. e. coarnele în cruce.
Această formaţiune frumoasă o găsim, mai ales la coarnele de 8, atunci, când cresc faţă în faţă câte două clenciuri perpendiculare pe tulpină şi astfel formează o cruce.
Există o strânsă legătură între formaţiunea coarnelor şi între organele sexuale. Leziunile acestora pricinuesc de obiceiu coarne degenerate şi anormale. Dacă d. e. testiculele sufere o leziune în timpul când ţapul a lepădat coarnele şi nu i-au crescut încă celelalte, cele noui sau nu ii vor mai creşte, sau îi vor creşte cu totul degenerate. Dacă leziunea s'a produs pe când coarnele erau deplin desvoltate, acelea nu se mai alterează. In schimb dacă leziunea a fost dată in epoca de creştere a coarnelor, se produc coarnele ciunge, schiloade, anormale, — care de obiceiu rămân mai moi, sunt cariate şi nici nu se prea curăţă complect de piele.
O asemenea formaţiune anormală sunt şi coarneleperucă, care acopere, cu massa lui jumătate solidă jumătate gelatinoasă, întreaga frunte a ţapului; adese îi acopere chiar ochii şi la sfârşit ii pregăteşte o moarte chinuită celui ce le poartă.
După tăria coarnelor distingem ţapi slabi, ţapi buni şi ţapi capitali. Din tăria şi conformaţiunea coarnelor nu putem face decât deduceri aproximative asupra vârstei ţapului. Indicii sigure referitor la vârstă dau numai dinţii, apoi grosimea şi lungimea trunchiului rozelor.
Intre duşmanii căprioarelor trebue să înşirăm toate răpitoarele cu păr, iar din­tre paseri vulturii şi bufnita mare.
Dar dintre toţi duşmanii lor, cel mai primejdios este omul, care în chip de braconier le pustieşte unde numai poate, cu arma şi cu ghilţurile (laţu­rile).
Căprioarele sufere mult din pricina diferiţilor paraziţi de piele şi interni, dintre cari mai mari ravagii face strongylus.
Daunele pe care le cauzează in plantaţii căprioara, deşi nu se apropie de cele ce se pot pune în sarcina cerbilor şi a lopătarilor, nu le putem judeca de neînsemnate, considerând că în timp de iarnă roade coaja puieţilor.
Putem să ferim plantaţiile de aceasta pagubă, dacă în pragul şi în cursul iernei doborâm plopi sau tăiem şi împrăştiem crengi de plop. Plopul nici de altfel nu e un arbore de preţ şi procedând aşa ajutăm mult şi iernatul căprioarelor.
Urma căprioarei seamănă cu cea a cerbului, dar de sigur, că e cu mult mai mică decât a acestuia. De asemenea putem spune, că din urma de căprioară nu putem face constatările şi deducerile, pe care ni le îngădue urma de cerb.
Căprioarele sunt dintre sălbătăciunile ţării noastre acelea, a căror ocrotire şi îngrijire răsplâteste mai îmbelşugat truda şi dragostea pe care o pune vânătorul.
Vânătoarea căprioarelor se face în cinci feluri: la pândă, la goană cu oameni, la goană cu câni, cu fluericea la chemat şi cu apropiatul, această coroană a tuturor modurilor de vânătoare.
Pânda nici nu se potriveşte cu firea oricărui vânător, dar cere şi o mare răbdare şi perseverenţă. Mai ales dacă ţi-ai pus gândul pe vreun ţap bătrân, capital: aceşti „domni bătrâni" se pricep de minune să-şi apere pielea şi să nu se ivească decât dupăce a trecut sau încă nu a început lumina de glonţ.
Şi totuşi, pânda rămâne mijlocul cel mai sigur să împuşti un ţap bun, pe care ţi-ai pus ochii.
La goană trebue să ţii seamă de împrejurarea că, căprioara îşi părăseşte foarte greu desimea în care e obişnuită, înaintează greu şi utilizează orice ocazie să sară din goană, fie înapoi printre gonaşi, fie în lături.
Dacă vrem să fim siguri de rezultat, să nu uităm să postăm vânători mărginaşi, — şi nu strică, dacă înşirăm printre gonaşi şi câţiva vânători, — dar numai dintre cei de încredere şi calmi.
Dacă voim să facem goana în un desiş mai mic, care nu e în legătură cu întinderi mai mari de pădure, ne vor ajunge 2—3 gonaşi buni, cunoscători ai terenului. Aceştia se vor feri să facă holcă mare, ci vor mâna vânatul înaintând încet, fluerând din vreme în vreme, tuşind, lovind ici şi colo tufele. Deoarece căprioara iubeşte liniştea, să renun­ţăm la bătaia prea deasă a revirului. Altfel ne expunem să ne emigreze acest preţios vânat.
In ţara noastră, mulţumită dispoziţiei bune a legei vânătoarei, e oprit vânatul căpri-oarelor cu câni. De aceea nici nu pierd nici un cuvânt pentru descrierea acestui fel de vânătoare, pe care l-am repudiat totdeauna.
Vânătoarea cu fluericea se face în timpul alergatului, adecă în jumătatea doua a lui Iulie şi în prima a lui August. In focul căutării caprei, ţapul, mai ales cel tinăr, uşor se lasă ademenit de piuitul care imită chematul caprei gonite. Mai de mult vânătorii foloseau ca chemătoare, aproape exclusiv frunza de fag şi de păr. De aici derivă şi denumirea germană a acestui fel de vânătoare: blatten.
Azi însă găsim în prăvăliile de specialitate chemătoare cu totul perfecte. Dintre cele obişnuite la noi,
Le găsesc mai bune pe cele fabricate de casele Uhlenhut şi Storcz. In timpul alergării căprioarelor, capra gonită de ţap dă un ton înalt, oarecum şuerător „pi-pi-pii", care trece adese în un ton dureros, plângător, mai ales atunci, când ţapul — ceea ce e un caz des — în focul dragostei o împunge cu coarnele, ca să o silească să cedeze mai degrabă.
Acelaş ton îl dă şi capra bătrână, când îşi chiamă iezii, sau când caută ţap, dupăce e gonită. In timpul alergatului adese vedem în pădure, în jurul câte unei tufe sau arbore iarba călcată la pământ în un cerc regulat. E locul unde aleargă ţapul după capra, care încă se fereşte şi e semnul cel mai bun, că a început alergarea caprelor. Aceste cercuri le numesc vânătorii „inelul vrăjitoarei". Gonitul se întâmplă ca şi la celelalte cervidee; actul durează abea câteva secunde şi se repetă. După împerechere ţapul obosit de obiceiu se culcă, iar capra urinează de mai multe ori.
Pentru chematul ţapului cu fluericea e potrivită oricare parte a zilei, — dar să renunţăm la el în timp viforos, cu vânt, când perspectivele ne sunt foarte reduse.
Cu cât avem mai mulţi ţapi în revir, cu atât putem spera mai mult, că vom avea rezultat.
In revirele unde proporţia vânatului este 8—10 capre la un ţap, sau chiar mai multe, — ne va fi zadarnică orice încercare şi oricâtă isteţime, deoarece puţinii ţapi sunt atât de ocupaţi cu caprele prea numeroase, încât nu au chef de noui aventuri. Dacă în asemenea împrejurări totuşi sare vre-un ţap, el va fi un amărât de tinăr, care nu poate să concureze cu ţapii tari, bătrâni. La chemat să fim cu băgare de seamă şi să nu tragem în prima pată roşie, pe care o zărim: adese la chemat vine şi capra.
Dupăce am crezut de nimerit să caracterizez vânătoarea cu apropiatul drept coroana tuturor felurilor de vânătoare, mă simt dator să şi motivez aceasta părere a mea. Apropiatul pune pe vânător în faţa celor mai grele probleme şi reclamă aptitudini deosebite, cunoştinţe vânătoreşti temeinice. Vânătorul cu dibui trebue nu numai să cunoască teritorul, cum îşi cunoaşte palma, dar trebue să fie în clar cu vânatul, cu însuşirile şi obiceiurile lui, care şi ele sunt altele şi altele în diferitele anotimpuri, schimbându-se chiar şi după timpul ploios sau senin etc. Inainte de toate trebue să înveţe să vadă! Şi nu înţeleg prin aceasta vederea fizică, ci însuşirea ochiului obişnuit a distinge din primul moment vânatul în mijlocul lucrurilor care îl înconjoară.
Un binoclu bun e de mare preţ, — nici nu ne putem lipsi de el la apropiat, deoarece adese ne scuteşte să facem drumuri lungi, zadarnice. Dar un binoclu nu însemnează încă totul. La vânătoarea cu apropiatul, pe lângă vânător mai este un factor important: vântul. Cel ce nu îl ştie utiliza poate să se întoarcă dela vânătoare chiar în primul sfert de ceas: cu vântul în spate nu va ajunge la puşcătură nici în cel mai bogat revir.
După cum arată experienţa, în ţinuturile deluroase şi muntoase alta este direcţia vântului ziua, alta este după apusul soarelui. Spre seară, dupăce se întind umbrele, aerul răcit tinde în jos, în urmare şi vântul va trage în jos. Dimineaţa şi peste zi se întâmplă contrarul: adecă aerul încălzit se urcă din văi spre deal şi deci şi vântul va sufla în sus. Vânătorul trebue să înainteze totdeauna cu vânt bun, adecă vântul trebue să sufle dela vânat înspre vânător şi nu invers. Mai bine utilizăm avantagiile unui vânt, dacă înaintăm cu el din flanc, în zig-zag, păşind încet, cu băgare de seamă, să nu facem nici cel mai mic zgomot, ca să nu ne audă vânatul şi mai ales ferindu-ne să ne zărească.
Dacă vânatul e neliniştit şi îşi aruncă des capul în sus, să ne oprim de îndată, ori în ce poziţie ne-am găsi şi să rămânem nemişcaţi până se linişteşte de nou.
Dacă tragem, fie că am greşit vânatul, fie că el sare rănit, să nu ne mişcăm pânăce nu a dispărut cu totul dinaintea ochilor noştrii.
Inainte de a trage să ne fixăm bine locul în care stătea ţapul în momentul puşcăturii, ca, dacă e nevoe de căutat, să nu pornim din punct greşit. După puşcătură, dacă vânatul a sărit, să căutăm totdeauna cu deamănuntul locul puşcăturii, poate găsim urme: sânge, păr, bucăţele de os, din care putem stabili rănirea vânatului. Cu atât mai mult suntem datori să facem aceasta cercetare, că adese vânatul nu arată niciun semn de rănire, pare că fuge neatins, ca după scurt timp să cadă. Vânatul cu unghii să nu-l urmărim imediat după puşcătură. Să-i dăm răgaz să se bolnăvească: în felul acesta îl găsim mai uşor, pe când dacă îl urmărim deindată, işi adună ultimele puteri şi fuge.
In cazul acesta, dacă lovitura nu e absolut mortală, de cele mai multe ori îl pierdem.
Cel mai potrivit timp pentru apropiat e amurgul de dimineaţa şi de seara. In vreme cu ploi stăruitoare, sau vara, după câte o ploaie scurtă, torenţială, putem să ne încer­căm norocul şi peste zi, deoarece pe asemenea vreme căprioarele iasă din tăeturile încărcate de apă la pădure bătrână şi la luminişuri, să-şi usuce blana udă.
Faţă de celelalte metode de vânătoare, apropiatul are enormul avantaj, că numai cu ocazia lui putem să constatăm aevea ce vânat avem în teritor. Numai vânătorul cu apropiatul poate să ştie câţi ţapi şi ce fel de ţapi are în revir, — cum i s'a înmulţit an de an vânatul, dacă are capre sterpe, — şi numai el poate stabili câţi ţapi pot fi împuşcaţi, fără a primejdui teritorul. Numai aşa putem cunoaşte raportul numeric între sexe, pe care altfel nu l-am putea controla şi reglementa: un lucru cu totul ne­ cesar, dacă avem grijă de bunătatea teritorului nostru.
In faţa celui care are ocaziunea să observe des căprioarele, nu e un lucru necunoscut deosebirea ce există între ţap şi capră, nu numai în ce priveşte exteriorul lor, ci şi în felul lor de a fi, în atitudinile lor.
După aceste particularităţi putem stabili sexul unei piese, pe care o vedem, încă înainte de a putea distinge, dacă are sau nu coar­ne etc.
Ţapul e o fiinţă foarte mobilă, neliniştită, aş putea spune: nervoasă şi firea aceasta a lui se manifestă în fiecare mişcare. Uneori e extrem de bănuitor faţă de orice fiinţă din apropierea lui, dar mai ales faţă de om, iar de alte daţi e tocmai contrarul, adese e chiar provocator de îndrăzneţ.
lată o pildă: înainte cu câţiva ani doream cu tot dinadinsul să prind in faţa armei un ţap deosebit de tare, semnalat în un teritor al meu, sau să-i dau ocazie vreunui tovarăş să-l împuşte.
Durere, îndeplinirea acestei dorinti a eşuat în anul prim, în urma extraordinarei şiretenii şi precauţiuni a acestui ţap bătrân şi rafinat. Abea am aşteptat primăvara următoare, fiindcă îmi era teamă să nu mi-l şteargă vreun braconier înainte de a-şi fi desvoltat pe deplin coarnele. Ce bucurie mare am avut, când am constatat, că ţapul meu trăeşte şi mai ales, că în locul coarnelor de şase din anul trecut, acum are un trofeu de zece, desperecheat, tot atât de capital, ca cel lăpădat în toamnă. Deşi eram în timp liber, dar văzând, că coarnele îi sunt încă fără coloare, iar ţapul e încă sur, am renunţat la ocazia care mi se prezenta să-l dobor şi şoptind un „la revedere", m-am retras, fără să mă fi observat.
Orice vânător îşi poate imagina, că după această întrevedere, tot gândul meu era îndreptat asupra acestui ţap, numai asupra acestui ţap.
După atâtea dimineţi şi seri de urmărire, am renunţat la el şi mi-am propus să mi-l scot din cap, când după o urmărire fără rezultat, de dimineaţa, pe când mă întorceam acasă deodată iată îmi zăresc ţapul: stătea în apropierea drumului pe creasta unui şanţ, abea la 40 de paşi de mine. Stătea şi mă privea liniştit, aş zice, că se înholba la mine. Aşteaptă liniştit să-mi iau arma din spate, să-l iau la ochi şi să trag în el, ca în o ţintă dela poligon. Iată, prezint şi folografia acestui trofeu, alăturea de fotografia unui grup de trofee, de asemenea capitale, tot din Sălaj.
Dându-mi seama că articolul meu nu ar fi deplin, dacă nu aş aminti ceva şi despre ocrotirea acestui vânat, imi permit să fixez în câteva şire de încheere experienţele mele pe acest teren.
Prima poruncă e să fie curăţit terenul de tot felul de răpitoare bipede şi patrupede. In primul rând să îl curăţim de cânii vagabonzi cari, acolo unde lipseşte lupul, sunt cei mai vajnici duşmani ai căprioarelor.
Să ne îngrijim de sălăriţe în abundenţă, iar în regiunile cu climă aspră şi de hrana de iarnă. Problema aceasta din urmă se poate deslega uşor şi aş putea zice fără nici o cheltuială în regiunile păduroase, unde se găsesc destul de abundent sălcii şi plopi: doborâţi la pământ, aceşti arbori dau o excelentă hrană de iarnă. Să reducem la minim, sau şi mai bine să eliminăm cu totul goanele la căprioare.
Iar dacă facem la alte sălbătăciuni, în teritorii cu capre, să poruncim energic bătăiaşilor, să le cruţe pe cât posibil, să nu le hăiţărească.
Dacă vom proceda în felul acesta căprioarele se vor înmulţi foarte spornic, vânătoarea lor ne va procura multă bucurie, şi va înlocui în oarecare măsură plăcerile vânătoarei de cerbi, la aceia, cărora soarta nu le-a hărăzit putinţa acestei regeşti vânătoare.
Iar dacă punem pond şi pe trofee tari, să lăsăm ţapilor timp să îmbătrânească, — apoi să nu-i culegem la începutul sezonului, ci să lăsăm din ei să-şi facă datoria faţă de susţinerea speciei lor si. dacă vrem şi putem, să-i puşcăm după trecerea timpului alergării. Să fim moderaţi, să nu ne răpească patima colectării de trofee, — să nu ne ambiţionăm să puşcăm mulţi ţapi, ci să ambiţionăm să puşcăm ţapi buni şi să ne putem mândri, că i-am puşcat vânătoreste, frumos!