Despre CERBUL CARPATIN iunie 1933

[blackcrotal]

Despre cerbul carpatin şi ocrotirea lui
iunie 1933
de Dr. I. PHILIPOWICZ - Cernăuţi
Merite foarte mari îşi câştigă dl /. Stoichiţia prin faptul că într'o revistă românească îşi exprimă părerile sale asupra vânatului nostru celui mai nobil, a cerbului, dând prin aceasta anză la discu[ii cari, prin schimbul de experienţe a vânătorilor din diferite regiuni, nu pot fi decât interesante şi instructive.
Şi eu în cei zece ani din urmă m'am ocupat cu studiul cerbului nostru, am scris in speţă mai multe articole în revistele „Wild und Hund" şi „Deutsche Jägerzeitung", posed toate opurile cari tratează despre cerb, începând cu Walter Winans (1913) până la cele din prezent şi am cercetat cu cea mai mare atenţie multe colecţiuni de coarne de cerb.
Dacă intru mai întâi în chestiunea diferitelor forme ale cerbului, mă refer la clasicele studii şi experienţe ale dlui profesor Botezat (Morpholog. Jahrbuch Vol. 32 1903 - Wilhelm Engelmann, Leipzig şi „Die Varietäten des Edelhirsches im Gebiete der östlichen Waldkarpathen von Rumänien" — Sonderabdruck aus „Buletinul Societăţii Române de Ştiinţe" No. 1-6 1922) care de un veac de om se ocupă cu această che­stiune, fiind în fericita situaţie de a-şi face aceste studii la vederea mulţimei de vânat din ocoalele silvice de prin împrejurimea Rădăuţilor, mulţime astăzi aproape de ne­crezut, care a contribuit foarte mult la gloria Bucovinei în toată Europa.
Prin informaţiunile primite dela pădurari bătrâni şi în baza propriilor studii a constatat dl Botezat că există două soiuri de cerb, cerbul răgăzan şi cerbul lidvan.
Fritz Bleij e de aceiaşi părere în opul său „Vom edlen Hirschen".
Primul se caracterizează prin corp mai scurt, culoare mohorîtă, păr mai lung la gât, coarne se poate zice scurte, groase cari formează o coroană plină.
Al doilea e lung în corp, mai voluminos, sur sau galben, grumaz fără semn de coamă, coarne mai lungi, cari au puţină înclinare să formeze o coroană frumoasă. Acest din urmă a apărut abia mai târziu, prin anii optzeci, în număr mai mare în Bucovina, pe când primul s'a stabilit aci din timpuri străvechi şi abia în urma manipulaţiilor de pădure a fost împins el din locurile de origine, pădurile de pe şesuri şi dealuri, spre munte, amestecându-se astfel tot mai mult cu primul.
Din informaţiuni primite dela vânători bătrâni, absolut vrednici de crezământ, am putut constata cu absolută siguranţă că cei mai mulţi cerbi se aflau pe şesurile şi dealurile văilor Sucevei şi ale Şiretului precum şi în pădurile de pe malul vestic al Prutului.
In munţii propriu zişi se aflau ei în număr foarte mic sau in unele părţi de loc. Abia mai târziu, după ce se îmbunătăţiră condiţiunile de hrană prin tăierea pădurilor de brad, au emigrat şi la munte. Aşa d. e. în ocolul silvic Stulpicani au venit primii cerbi peste Bistriţa din vechiul regat şi anume din teritoriul dintre Fălticeni si Broşteni.
O altă parte să fi intrat din vest (Polonia) peste aşa zisul Plaiul Moldovei, încrucişându-se apoi la şes cu cei veniţi din est. Fapt e mai departe că în partea estică a Marmaţiei (Toroiaga), în munţii Rodnei şi a Călimanului înainte de 45 ani nu se aflau cerbi.
E uşor de înţeles. Cerbul e sălbătăciune de şes şi abia cu timpul, împins fiind de lăţirea culturei şi prin faptul că, tăindu-se păduri de molift, cari de altfel nu-i oferă hrană, se deschiseră terenuri de hrană, a emigrat el din ce în ce tot mai mult la munţi. Aici s'a făcut încrucişarea diferitelor familii venite din diferite regiuni.
Sunt o mulţime de exemple pentru schimbarea locului de intrare a cerbului. Amintesc numai pe Silva-Tarouca (Glückliche Tage), emigrarea celor mai mulţi cerbi din odată prea renumitele ocoale ale contelui Schönborn din Muncaci încolo la Galiţia, atunci când Grödel a deschis marele parchet de tăiere de pădure;
Apoi însemnările asupra Gurghiului, unde de asemenea la început nu se aflau cerbi şi abia după ce primii imigranţi găsiră ocrotire bună şi sistematică din partea contelui Samuel Teleki, se putură ei înmulţi.
Că In cele mai vechi timpuri de cari nu-şi mai poate nimeni aduce aminte, a existat pe lângă bour şi elan şi cerbul în Carpaţi, este de presupus din istorie.
Aceasta însă nare nimic de a face cu tratatul meu de faţă. Prin acest tratat voesc numai să dovedesc că in Carpaţi vin două rase de cerb:
- Una se aseamănă tipului asiatic,
- Cealaltă se aseamănă tipului european
Si că alăturea a avut loc un amestec radical a acestor rase de cerb, astfel că astăzi e aproape imposibil să se vorbească de diferite rase, ci se poate numai cel mult spune, că prevalează acesta sau acel sânge, sau numai particularităţi de familie.
In fine mai joacă un rol şi aşa zisul „genius loci", a diferitelor influenţe nouă încă nu deplin cunoscute.
Afară de cele de la noi au fost şi alte regiuni în Carpaţi, unde observatori buni au sta­bilit două soiuri de cerb. Pun în vedere de ex. excelentul op a lui A. Bachpfen „Aus verlorenen Jagdgrunden" edit. Frick, Viena, pag. 86, care în valea rîului Waag din Carpaţii vestici constată acelaş lucru, adăugând că ambele aceste rase provin alăturea şi în Polonia şi Rusia.
Dacă luăm în considerare că cerbul din Europa vestică nu numai că e mai mic decât al nostru, ci se deosebeşte de acesta şi prin culoarea sa sură şi prin coama lungă, neagră la gât şi dacă ne întoarcem spre est şi privim cerbul maral din munţii Altai, vedem că acesta, afară de mărimea sa, e sur şi nare coamă, iar conformaţia capului seamănă cu a cerbului carpatin.
La o întrebare a mea baronul Dungern-Oberau, care a vânat în Asia, mi-a răspuns următoarele:
- „Cerbul Maral seamănă cu cerbul carpatin ca două picături de apă, este numai puţin mai lat la piept şi puternicul cerb carpatin, n'are coamă ci numai păr puţin mai lung la grumaz, care Insă nu e întunecat ca d. e. la cerbul alpin.
Sambarul are mai mică coamă, care e de asemenea întunecată. Hangului din Himalaia are adese un semn slab de coamă întunecată. Ceilalţi cerbi asiatici n'au de loc vre-un semn de coamă".
Prin urmare în Carpaţi există aceste două rase de cerb, cari reprezintă pe cerbul din Europa vestică şi pe cel asiatic.
Această constatare a mea este bineînţeles, deja mai de mult cunoscută, aşa d. e. o găsim la Botezat şi la Fritz Bleg in menţionatele lor opuri.
Ea este, cum m'am convins adese, numai puţinilor vânători cunoscută, îndeosebi la noi în ţară şi de aceea e necesar să fie încă odată temeinic discutată.
Walter Winans, care în parcul său din Anglia prin încrucişare de diferiţi cerbi din lume, mai ales a cerbilor Vapiti şi Altai cu cel european, a voit să ajungă la tipul original al cerbului, zice in opul său „Hirschzucht und Veredelung des Rotwildes"
(Prăsila cerbului şi nobilitarea lui) (Parey 1913) pag. 12:
- „Am văzut în Galiţia cerbi foarte mari, aproape ca Vapiti", iar în alt loc zice: culoarea normală a cerbului european e roşie, a Maralului însă sură.
Dacă frunzărim mai departe opul acestui cunoscător versat, vedem că a patra rămurică la coarne, aşa zisa rămurica lupului, a văzut-o numai odată la cerbul european şi anume tot în Galiţia. Deci şi în formaţiunea coarnelor cerbului carpatin găsim câteodată semne de înrudire cu cerbul Vapiti, la care se vede adese aşa zisa rămurică a lupului şi care provine numai la coarnele cele mai puternice, aşa d. e. la cerbul Kosch.
Aşa fiind poate ar fi admisibilă părerea că: coarne deosebit de mari şi puternice înseamnă o întoarcere la specia originală, puternică, comună a cerbului, cum se pot observa astfel de atavisme ici-colea şi la animalele domestice.
La acest loc voi să mai amintesc faptul interesant, că prin selecţiune de viţei Vapiti cari semănau mai bine cu cerbul european i-a succes lui Winans să crească un tip care în a treia generaţie întru nimic nu se mai deosebia de cel european, nici în formaţiunea coarnelor, nici în ce priveşte trupul. Apoi mai ştim că în America chiar şi
formaţiunea coarnelor diferă la Vapiti, după cum trăeşte el în vest sau la est.
La coarnele cerbului carpatin mai observăm o deosebire ce nu se vede la alte soiuri de cerbi.
Ea e într'adevăr caracterul amestecului de sânge diferit, în care prevalează când unul când altul, oglindindu-se adecă astfel toate soiurile. Amintesc numai, afară de menţionata rămurică a lupului (a patra rămurică de la cracă) — lipsa razelor II (Eissprosse), cari câteodată sunt foarte desvoltate, apoi rămurica finală care câteodată e îndoită îndărăt, cum e tipică la cerbul american şi asiatic, fiind în acelaş timp coroana în furculiţă si rozeta slabă, cum e la cerbul Maral.
Intreaga chestiune e deci cam complicată, după cum o privim, din punct de vedere istoric-natural, sau cu ochiul vânătorului.
Dacă e ca să închei cu aceasta, pot să repet că, fără îndoială, media coarnelor, cu privire la bonitate, variază după regiuni.
Această variaţie îşi are explicaţia în celula germinativă a respectivei familii ce predomină teritorul şi în fine în felul hranei, a pământului şi în greutatea şi durata iernei.
Nu se poate aştepta ca să aibă aceeaşi calitate de coarne cerbii cari au suportat o iarnă scurtă la 600 metri înălţime, având bogată hrană de ghindă şi cerbii din pădurile cetinoase, la înălţime de 1500 m. cu o iarnă de 6 luni.
Că e posibil ca si aceşti din urmă să crească ici-colea coarne puternice, nu schimbă întru nimic starea de fapt; purtătorul lor poate să fi venit aici în timpul boncănitului din o altă regiune.
Vânatul e copilul terenului. Prefăcându-se acesta prin prefacerea florei lui, se preface şi cerbul. Ştim doară că în pădurea seculară există altă floră, care dispare, dacă se taie pădurea şi nu mai obvine în pădurea din nou crescută.
Tipul cel vechi de cerb nu-l mai putem reînvia. La pădurea de frunzări e astfel, că se face o înrăutăţire a condiţiunilor de hrană faţă de mai nainte, pentru că bătrânii arbori cu nesecatul lor isvor de jir şi ghindă au dispărut în mare parte. Copacii mai tineri nu produc sămânţă, mai cu seamă stejarului îi trebueşte o vârstă mare pentru aceasta. In pădurea de cetină s'au îmbunătăţit condiţiunile. Pe când mai nainte, vegetaţie se găsia numai în urma căzăturilor de vânt şi pe poiene, parchetele tăiate cu lulele de smeură şi alte tufe bune de păscut, cum e scuruşul, socul, salcea etc, oferă acum un bun nutremânt.
Iarna insă, această hrană nu poate fi asemănată cu hrana de ghindă a pădurei de frunzări. Afară de tufele de lemn moale de prin parchetele tăiate se hrăneşte vâ­natul iarna în pădurea de celine cu plăcere şi cu muşchiu de pe copaci, îndeosebi cerbii mai bătrâni.
Acum să trecem la colonizare. Eu cunosc mai bine referinţele din munţii Rodnei, ceeace am de mulţumit dlor Philippi şi Brădt din Bistriţa. Dânşii miau scris că societatea vânătorilor din Prundul Bărgăului au înfiinţat în 1902 pe teritoriulTihuţei-Bărgăului, pe unde nu se aflau pe atunci cerbi, un ocol închis cu zăbrele şi au închis acolo 4 cerbi şi 9 ciute aduse de pe moşiile contelui Kârolyi din dumbrăvile Dunărei. Inmulţindu-se tare cerbii, au fost puşi în libertate în anul 1910.
Intre timp au emigrat încolo şi cerbi din Bucovina şi din Marmaţia, amestecându-se astfel. E imposibil de verificat dacă, şi întrucât au influenţat aceşti cerbi rasa băştinaşă.
In tot cazul a fost o greşeală a aduce animale din regiuni cu climă caldă şi a-le expune referinţelor climaterice mai grele. Un lucru numai e sigur, că în întreagă această regiune în mediu coarnele cerbului nu sunt prea bune. Cauza poate să fie şi poziţia înaltă a acestor munţi cu ierni grele.
Războiul mondial a pricinuit: întâi o colosală reducere a numărului, al doilea un foarte mare amestec de sânge prin gonirea cerbilor din linia de foc din Carpaţi in alte regiu-ni şi al treilea, o nouă colonizare de regiuni cari înainte nu avea de loc sau numai toarte puţini cerbi.
Deoarece experienţa ne învaţă că la colonizarea nouă se ivesc mai întâi cerbii bătrâni, mari, pentru că ei sunt cei mai fricoşi şi au cel mai desvoltat instinct de pribegire, spre deosebire de vânatul femenin de baştină; deaceea se face că în aceste regiuni un timp oarecare află loc o anumită concentraţie de coarne puternice şi ciute numai puţine, cari işi înmulţesc calităţile bune până când numărul prevalent a vânatului femenin, scutul prea tare contra lupului, împuşcarea prea intensă a cerbilor celor mai buni şi influenţele moleşitoare ale climei nu aduc cu sine o degeneraţie. Aceasta seamănă să înceapă în Gurghiu. Acelaş lucru l-am avut şi
în Bucovina la sfârşitul secolului trecut. In ocoalele din împrejurimea Rădăuţilor puteai să vezi cete de câte 10 cerbi cu coarne, numărul total era foarte mare, Consecinţa: pagube enorme în pădure şi totală degenerare a coarnelor. A trebuit să se doboare cu arma o mulţime de ciute, s'au împuş­ cat şi cerbi tineri, ocoalele silvice n'au fost atât de bine supraveghiate şi braconierii au ajutat enorm la nimicire.
Aceste triste experienţe ce le-am făcut aci îşi afllară expresia că situaţia odată renumită a coarnelor din Bucovina devenise astfel că din cei 30 cerbi împuşcaţi în anul 1910 pe terenul fondului bisericesc, greutatea cea mai mare a unei perechi de coarne ajunse abia 7 kg.
Acelaş fapt s'a petrecut şi la Berhomet pe moşia contelui Wassilko în întindere de 30.000 ha. Pe când la sfârşitul secolului trecut s'a ajuns acolo la cel puţin 10 pe­rechi de coarne în greutate de peste 10 kg. între cari şi acele renumite cu 22 de raze, cari la expoziţia de vânătoare din 1910 din Viena au fost clasate îndată după recordul mondial a cerbului Montenuovo, e astăzi, la o situaţie de cea 1000 capete, 4—5 kg. greutatea medie a coarnelor cerbilor bătrâni.
Din aceasta cauză nu pot împărtăşi părerea amicului Stoichiţia, ca să lăsăm totul în voia naturei, mărginindu-ne la alegerea ei. Legile naturei rămân in vigoare atât timp cât nit le stinghereşte omul.
Unde mâna omenească a făcut cândva un rău, acolo mintea omenească trebue să-l îndrepte iarăşi, dându-i astfel cât se poate sprijin naturei. — Iui din potrivă cred că, dacă intr'o regiune numărul cerbilor a devenit prea mare, aceasta, fiind o situaţie nenaturală şi ducând prin neincrucişare la degenerare, trebue numai decât, imediat şi cu toată energia redus cu cel puţin 30 %.
In acest caz sunt de înlăturat exclusiv numai capetele femenine. Eu mai sunt şi de altă părere decât aceea a conducerei vânătorilor Regale care, conform articolului dlui Sţoichiţia, dispune ca să fie ucise 50—60 ciute la an, fiindcă sunt pentru o imediată operaţie radicală, uciderea a cel puţin 30% din numărul întreg de ciute.
In caz că ar cădea mai mult, aceasta nu strică nimic. De cerbi însă, cred, să nu ne atingem, ei se vor socoti înşişi intr'olaltă. O selecţionare cu arma e posibilă şi ne­cesară numai intr'o pădure cultivată de şes. In Carpaţi insă, unde cu greu ajungi să vezi cerbul şi mai greu să-i poţi privi minuţios coarnele, aceasta metodă e inexecutabilă. Am putea uşor comite greşeala să ţinem coarne tinere, după o iarnă grea, de degenerate, pe când ele în realitate sunt încă necoapte. Iar pentru cerbii într'adevăr slabi ajunge pentru stârpire lupta la boncănit şi lupul. In acelaş timp să se sisteze pe un an prigonirea lupului, râsul să nu fie prigonit de loc şi iarna să nu se dea vânatului hrană.
Căci nu e de aşteptat că aici, unde iarna nu e atât de grea şi jirul, ghinda şi smeura oferă vânatului destul de bogată hrală, natura are un deosebit mijloc de regulare, mai cu seamă că şi indicatul număr de 1500 capete nu poate fi atât de repede şi simţitor redus de lupi.
Dar să nu se uite că şi cu privire la lupi se poate întâmpla să nu poţi aşa de uşor scăpa de spiritele ce le-ai chemat.
Oricum cred că nu e o măsură rea de a-i lăsa un an de zile să facă ce vor vrea. Dar avem exemple şi pentru asta că prea mulţi lupi sunt în stare să nimicească cete întregi de cerbi.
Cine poate stăvili aceasta la timp? Că din numărul de cerbi în Gurgbiu cei mai mulţi astăzi au coarne slabe, nu trebue pe de altă parte să ducă numai decât la conclu­zia, că într'un timp atât de scurt degenerarea a pro-gresat atât de mult. Căci să nu uităm că cerbului îi trebuesc 10—15 ani ca să aibă coarne grele, puternice şi
cerbi atât de bătrâni nu vor fi prea mulţi.
Din potrivă cei mai mulţi vor fi mult mai tineri şi deci nu se poate susţine că coarnele lor sunt rele.
Dl Stoichiţia are drep­tate când zice că coarne capitale au numai puţini cerbi bătrâni din o generaţie anterioară.
Ocoalele bine administrate, cu supraveghere bună, linişte, săraturi, duc, cum am văzui, la supraîngrijire şi prin aceasta la degenerare. Aceasta se întâmplă mai ales în acele ocoale cari sunt situate ca o insulă între cele administrate rău şi neliniştite. Aceasta insulă suge ca un burete în pădurile sale liniştite, neturburate tot vânatul din împrejurime. Pe când vânatul femenin şi cerbii tineri stau cu plăcere aici, pornirea spre pribegire, dat lui de natură în interesul împrospetării sângelui, îl mână pe cerbul bătrân, afară, poate temporal şi până în patria sa unde s'a născut.
Ce se întâmplă acum? La hotare stau la pândă braconierii şi vânătorii de carne. Câţi dintre aceşti cerbi ce emigrează nu se mai întorc îndărăt? Şi pentru acest fapt avem exemple, deoarece adese cei mai puternici cerbi au fost doborâţi de braconieri în re­giuni foarte sărace de vânat. Cei tineri, slabi le iau locul, încă înainte de a deveni maturi. Străini vin puţini, căci ocoalele jurîmprejur sunt ocupate de oi, câni, lipsite de vânat, stârpite deci, urmarea naturală e degenerarea prin neîncrucişare (incest). Creşterea prin neîncrucişare (incest) e favorizată şi prin colonizarea văilor cu case şi îngrădituri cari îngreuiază trecerea cerbului încoace şi încolo.
Aceasta e principala cauză a degenerării în Europa vestică. Nu puţin dăunător în această privinţă e şi cercul neîntrerupt de turme de oi cu cârdurile lor de câni, care se întinde în jurul unor ocoale, închizându-le ermetic.
O politică exactă de vânătoare trebue deci numai decât să tindă într'acolo ca nici un ocol de vânătoare să nu ajungă in mâini rele, ca din potrivă să se facă o organizare egală a tuturor ocoalelor din Carpaţi, pe cât se poate chiar cu capital străin şi că şi proprietarii particulari de păduri să contribue la aceasta prin nimicirea lupilor şi bună supraveghere.
Suprema autoritate silvică însă trebue odată să reguleze chestiunea păşunatului astfel, ca nici un câne să nu între in pădure, ca cel puţin 1/3 din fiecare ocol să fie absolut scutit de păscut. Atunci nu vom mai avea concentraţi şi supraocrotiţi stocuri de vânat, ci o bună, proporţională resfirare şi o regulată regeneraţie de sânge.
Căci trei lucruri sunt cari produc coarne bune, cum, lăsând la o parte experienţa vânătorilor a constatat cu dovada de experiment crescătorul renumiţilor cerbi europeni cu coarne enorme: Lucas la Warnham-Court (Sussex), şi toate trei sunt exacte:
- mai mulţi cerbi de cât ciute,
- hrana substanţială,
- bună şi necontenit amestec de sânge în fiecare an.
După ce am exclus copoii, ar mai rămâne de făcut un pas mai departe, acela indicat de mine, cu care am face o faptă măreaţă, ca nici un alt stat, în interesul celui mai frumos şi mai nobil vânat din Europa, a cerbului Carpatin.

PAZNIC BINE CRESCUT
— L-am greşit, Ioane. Mi se pare, că am ţinut prea în dreapta.
— De unde! Iepurele e de vină, domnule: el a ţinut prea în stânga.

Arendaşul nou: După cât văd, e cam puţin vânat pe aici.
Paznicul: Şi ce revir era ăsta! Plin de cerbi şi de ţapi. Decât că vechiul arendaş toată ziua puşcărea după ei.... şi s'au mutat în revirele învecinate.

[tehărău]

Răzvane, mulțumim!