C I O B Ă N A Ş U L -iulie 1933- I. Agarbiceanu

[blackcrotal]

C I O B Ă N A Ş U L
iulie 1933- I. Agarbiceanu

E numai cât genunchele şi căciula mare, rotată, în culoarea pagiştei arsă de bru­mă, l-ar răsturna, dacă ciobă-nelul nu s'ar răzima într'o bâtă de corn lucie, pe care o împrumutase dela tatăl său. Opincuţele i sunt bine strânse pe picior cu nojiţe negre. Râvnea de mult la cureluţe, dar tatăl său i-le făgăduise numai pentru Sângeorgiu şi acum abia erau trecute Pastile. De altfel de când se desprimăvărase binişor şi minunile se înmulţeau în jurul lui, îşi uitase de cureluţe.
Oile nu-i mai scoteau sufletul ca în gură de primăvară, când alergau toată ziua să ciupere firicelele de arbă verde, aşa de rare încă şi în toată clipa îi scăpau în pădure. Acum în lunca şi pe costişa dela poalele ei, iarba era ca peria şi oile aveau hodină la păscut. Avuse dreptate bunică-sa când îi spunea dimineţile, pentru a-l încuraja la sculatul de vreme:
— Aşteaptă numai să treacă Blagoveşteniile şi vei mai putea aţipi şi în urma oilor.
Da, de vr'o două săptămâni oile bolboroseau în iarbă, soarele se ridicase sus şi era în văzduh şi pe pământ o toropeală plăcută, care îndemna la somn, pe pagiştea verde.
Ciobănelul nu se lăsa pe iarbă cu gândul la somn, ci numai aşa de osteneală şi pentru a putea prinde mai bine minunile din cer şi de pe pămân. De când venea cu oile intrase într'o împărăţie nouă de care nu se mai putea destul mira. Era prea cufundat în ceeace vedea şi auzia la tot pasul, încât nici prin minte nu-i trecea să-i fie frică, deşi păştea singur oile. pe lunca şi costişa din preajma pădurii, şi adeseori şi în pădure.
De multeori dădea seara la cei doi câni jumătate din merindea pe care i-o pusese de dimineaţă mamă-sa în trăistuţa de lână, vărgată cu roşu. Zile de-arândul, până ce nu cutezase încă să intre în pădure, răzimat în bâtă, în vârful costişei striga către pădure:
— U, mă!
Ce, mă!
Ce-o zis ala?
Cam zis eu?
Şi pădurea repeta înfiorată silabele din urmă. Aflase el vr'o câteva locuri de unde ecoul spunea şi două silabe. Ştia că-i ecoul şi totuşi se bucura auzind pădurea însufleţindu-se. Nu se mai simţia singur, ca în zilele cele dintâi, când pădurea lumina încă negru, metalic, în lumina soarelui şi când nici răchitele din pârâul pădurii nu înverziseră încă.
Pădurea se revărsa pe-un piept de deal, până unde nu bătea ochiul şi pe copil la început îl îngrozi singurătatea şi tăcerea ei. încă nu cânta nici o pasere şi ciobă-naşului îi ţiuiau urechile de atâta linişte.
Zile întregi nu cuteză să se apropie de ea, numai când oile se rătăceau în tufe. Zăpada încă nu se topise în împărăţia pădurii şi mai albea şi la dosişti, pe dealuri.
Dar într'o zi, după ce vântul dela miazăzi bătu cu stăruinţă, plin de mireasma ploii, ciobănaşul îşi uită să mai strige din vârful costişei. Apropiindu-se de pădure să scoată o oaie lacomă după muguri, auzi un cântec nou, şi descoperi că pârâiaşul dela marginea pădurii a început să curgă. Clipocitul apei în singurătatea şi tăcerea aceea, îi păru o vietate şi ascultă cu răsuflarea oprită. II gâdilă aşa de tare la inimă încât ciobănaşul începu a râde şi se lăsă în genunchi să asculte mai bine.
Părea uneori o ploaie de clopoţei, alteori un cântec murmurat şi aproape în fiecare clipă sunetul se schimba, după cum venia apa mai mare, s'au îşi făcea albie nouă.
Copilul văzu cu uimire că pădurea cea tăcută primeşte cu bucurie cântecul pârăului şi-l întăreşte şi din clipa aceea i-a pierit ori ce sfială în faţa pădurii celei negre şi a început să o privească mai de aproape.
Ce pace şi linişte era subt bolta stejarilor bătrâni! Şi cum rămâneau toţi de nemişcaţi, ca şi când s'ar gândi departe, sau ca şi când ar aştepta pe cineva din depărtare. Şi cu câtă siguranţă stăteau toţi la locurile lor!
Din ziua aceea ciobănelul venia mereu să asculte părăul care venia tot mai mare. Cântecele lui acum se înmulţiră, crescură şi în putere şi răsunau până departe în pădure. Cu ceasurile nu se mişca dela ţărmuri şi căuta de-alungul unde cădea apa în husdoape şi fierbea. Adeseori acum oile pătrundeau adânc în pădure şi el afla cu uimire flori roşii şi albe, deşi abia se zbicise zăpada în frunzele uscate.
Acum, nu se mai temea de pădure şi ceeace-l îndemna să pască oile tot mai mult în luncă era teama să nu se piardă vr'una prin pădure. Ii dădea mult de lucru număratul lor, după ce le scotea la luminiş.
Erau patruzeci de oi şi vr'o douăzeci de miei până acum. In sat, primăvara, când se topi au zăpezile, ciobă-naşul de acum îşi făcea morişli şi le aşeza pe păraie.
Aici, lângă părăul din marginea pădurii, nu-i veni dorinţa aceasta. Nu se mai sătur să asculte cântecile şi să vadă fierberea apei în husdoape. Lângă acestea cerca să strige, şi se bucura că glasul său nu se mai aude în pădure, copleşit de fierberea părăului.
Şi ce mireasmă aspră şi nouă, aproape ameţitoare, adia tot mai mult din pădure, odată cu răsărirea buruenilor de pe margini şi a plesnirii mugurilor. Nu se putea dumiri cum aceste burueni şi flori din pădure au crescut mai mult în câteva zile decât iarba luncii, pe care o bate soarele de săptămâni.
In curând lăsă părăul şi se înfundă cu oile în pădure. Tufele deschiseră frunzuţe crude, lugerii creşteau şi oile ronţăneau cu lăcomie. Iar el, ameţit de mireasma cea tare, culegea flori, sau apleca tufele verzi la cari nu ajungeau oile.
A chiuit de bucurie când pe o floare roşie a văzut o albină. O albină adevărată! Poate era dela stupina lor din sat.
„Săraca, a venit departe după flori! Dar de unde ştia ea că în pădure sunt de-acuma flori, când pe câmp încă nu erau?"
Şi-a bătut capul să înţeleagă, dar a văzut că trebue să întrebe pe bunica:
— Dumnezeu le povăţueşte, Ionică. Unde să afle albinele un strop de miere când s'au trezit flămânde, acum în cap de primăvară, dacă nu în florile ce cresc în adăpostul pădurii?
Da, ciobănelul simţise de mult că pădurea e un adăpost. Toate erau aici par'că în mai mare siguranţă.
— Poate de aceea se ascunde în pădure şi lupul şi vulpea şi iepurii" îşi zise copilul, fără nici un gând de frică.
Ci din dimineaţă în dimineaţă pădurea-i arăta tot nouă feţe! Iată, din deal încă, vedea tot alte şi alte steaguri albe, eşite la iveală pe pieptul pădurii, şi mai ales în părău. începură să înflorească merii şi perii cei sălbatici. Ii râdeau de departe lui Ionică, şi-l ademeneau. Pe la margini, pe coastă, cornii îşi deschiseră florile mărunte şi galbene. Răchitele înverziră. Rototoale aurii, verzi întunecate se arătau pe spatele ca retezat al pădurii. Subt bolţi verdeaţa creştea îmbelşugată.
Intr'o dimineaţă ciobănelul luptă din greu cu vântul, care bătea dela miază noapte. Nori grei se învălmăşeau în văzduh. încă din deal, de unde se vedea pădurea, desluşi un muget îndepărtat. Cu cât se apropia, mugetul creştea. Oile se împrăştiau mereu, mieii zbierau jalnic, pătrunşi de frig, şi Ionică le apropie cu mare silă de pădure. Abea acum băgă de seamă lupta cumplită a pădurii şi se înfricoşa.
De vâjeitul ei nu se mai auzea zbieratul oilor. Le mână în pădure, unde de-odată vântul încetă. Nu se sbuciuma decât sus în coroanele stejarilor. Ei rămâneau neclintiţi. Şi de-odată oile şi mieii se potoliră din neastâmpărul lor şi începură să pască.
Căldura năvăli în inima ciobănelului: îi părea bine că vântul nu dovedeşte pădurea. Că stejarii cei bătrâni nu se clatină în trunchiuri şi se bat numai cu ramurile.
Trântit pe spate se cufundă în minunea luptei de deasupra şi se bucura. „Drept a avut bunica, pădurea e adăpost" îşi zicea el.
Şi era călduţ şi bine, şi-l pătrundea mireasma verdeţii sălbatice ca un vin tare. Aţipi, şi când se trezi oile nu mai erau nicăiri. Trase cu urechea şi auzi departe clopotele.
Cei doi câni mari albi, cu ochii cuminţi, se ridicară şi ei şi părea că-i spun cu privirea: nu-i nimic. O să le găsim. Nu sunt departe. Şi le află nu peste mult, trăgând mereu cu urechea după sunetul clopotelor. Dădu-se pe marginea unui părău cu verdeaţă multă.
Spre seară vântul se linişti, pădurea stăpânea în pace şi Ionică chiui când văzu şi cerul înseninat. Ba dinspre miazăzi adia şi o boare călduţă.
Acasă, la numărătoarea de seara, lipsea un miel. Tatăl nu spuse nimic, le mai numără de câteva ori. Nu greşise. Lipsea mielul oacăşei celei şute. Oaia behăia şi alerga dela un miel la altul, mirosindu-i.
— Tu muere, copilul ăsta a pierdut azi un miel, zise tatăl.
— Vai de mine! Se poate una ca asta?
— Iată, s'a putut.
Făcură sfat amândoi, apoi cu bunica şi cu sluga cel mare, în taină să nu audă ciobănelul.
— Numai un lucru se poate, zise tatăl: va fi întrat mai adânc cu oile în pădure, şi-l va fi înhăţat un lup.
— Ei lup, par'că nici iarna nu s'a auzit de lupi în pădure.
— In gadină nu te poţi încrede. Cine ştie, poate va fi ajuns până la părău şi acolo, în tufişuri se mai ţine câte odată.
— Vai de mine, zise bunica, să nu-i spuneţi lui Ionică să-l băgaţi în boală.
Tatăl ştirici dela copil pe unde a umblat cu oile şi înţelese că a fost pe la părău.
Fără să-i spună nimic tatăl cercetă a doua zi părăul şi află lână de miel.
— De-acum nu mai e lipsă să duci oile în pădure, Ionică. Este iarbă destulă în luncă. Numai pe margine să le mai porţi. E mai bună păşunea de afară.
Aşa-i spuse tatăl răsărind de dimineaţă lângă Ionică, în luncă.
Dar pe copil îl află plângând. Descoperise şi el lipsa mielului. Oacăşa nu mai contenea din zbierat, alergând dela un miel la altul.
Nu voi să se mângăe nici ziua aceea, nici zilele următoare. Tot mereu i se umpleau ochii de lacrimi, când auzia pe oacăşa zbierând. Din seara aceea sluga cel mare începu să aplece un geamăn dela altă oae, pentru a nu sterpi oacăşa.
— Am spus eu că nu poate fi decât o haită de lupi, zise tatăl în sfatul familiei la care luă parte şi sluga. „Vorba e că dacă s'a învăţat odată, mai poate mânca şi alt miel. Va trebui să luăm vr'o doi puşcaşi să cercetăm părăul".
— Da, însă Ionică să nu ştie nimic", zise deodată mama şi bunica. Uitară de pagubă.
In spre seara zilei următoare ciobănelul auzi larmă şi strigăte în pădure. El era cu oile pe costişă. Bătuse soarele cald toată ziua, iar în spre seară se înoră.
Asculta larma, ascultau şi cânii cei miţoşi, cu grumazii încordaţi.
— Poate e cineva cu carul şi tae lemne'', îşi zise Ionică. De-odată se împrăştiară în pădure două detunături. Cânii plecară în salturi mari, chelălăind, spre pădure. Dar larma se stinse îndată după cele două detunături, cânii se înapoiară.
Ciobănelul nu ştia ce s'a întâmplat. Dar i-a plăcut răsunetul bubuiturilor în pădure.
0 cutrieraseră, într'o clipă toată. Aşa fugă repede Ionică nu-şi putu închipui.
Seara, acasă, îi arătaseră un câne sur, slab numai oase. Era aruncat lângă butucul dela lemne.
— A cui e jigodia asta? întrebă cu dispreţ copilul.
Ce căuta un câne mort la ei în curte?
Când află că-i lup, şi că l-au doborît azi puşcaşii în pădure, Ionică nu voi să creadă. Altfel îşi închipuise el lupul, nu un slăbănog de câne ca ăsta.
— Aşa cum e, el a mâncat mielul, Ionică. E o căţea — zise sluga.
Copilul nu voi să creadă nici acum: lupul trebue să fie o dihanie mare....
Şi, ca şi când nu s'ar fi întâmplat nimic, îşi păscu şi mai departe oile, şi în luncă şi prin pădure. Dar tot mai mult în luncă! De-aici şi din costişă, vedea acum mai bine pădurea înfrunzită în verde proaspăt şi de-aici putea deosebi mai bine cântecile paserilor.
Cum îi pătrundea în suflet şi lumina cerului albastru şi adierea boarei de seara şi mireasma verdeţii din jur şi aroma tare a pădurii şi pacea şi măreţia acesteia. Şi cum îl cufundau în visare cântecile celor din pădure pe care nime nu le învăţase să cânte!
Şi când se ostenea de atâtea minuni, se trântea pe spate şi privea norii albi, călători în înălţimi, în cari descoperea atâte feluri de animale şi de lucruri. Şi-i trecea ziua fără dor de alţi copii, fără gând de joacă, fără să ştie ce-i urâtul. Iar pe înserate, când mieii sătui se adunau pe marginea unui părău, sau pe o culme şi înce-peau jocul lor, Ionică se lumina ca de-o altă minune şi o bucurie caldă i se strecura în inimă.
Ce dragi îi erau mieii aceia! Numai o săgeată i venea dela un gând:
- Cum s'ar mai juca şi mielul oacăşei dacă ar mai trăi!
Şi, mic cât genunchele, cu căciula mare, rotată, dată pe ceafă, îşi aduna târziu turma şi după ce-i striga pădurii:
„ -seara bună, mă",
şi pădurea-i răspundea
„ - uă-mă", pleca domol în urma oilor, în urechi cu cele din urmă cântece ale paserilor.
Prin prietenia cu pădurea se simţea crescut în puteri şi se întorcea c'un fel de dispreţ către satul care era din altă lume.